RSS

17:17:17

Ivan s-a născut la Bistrița, în 1952, într-o familie cu șase copii: trei fete și trei băieți. Era mezinul băieților și cel mai neastâmpărat dintre ei, pus mereu pe șotii și pe apărat adevărul lui. „Am făcut tot ce am vrut, nimeni nu m-a oprit, nu mi-a zis niciodată nimic. Bătaie n-am luat decât pentru stânga, pentru că sunt stângaci. Profesorii te abțiguiau daca nu scriai cu mâna dreaptă”, spune, cu ochii sclipind de amintirea anilor de inocență. „Dar n-am făcut rău nimănui.”

Foto&Video: Mircea Reștea

Leacul Tei

Ne-am cunoscut la sediul unei organizații bucureștene care se ocupă de soarta câtorva sute de persoane fără adăpost. Am schimbat câteva vorbe, preț de o țigară, și ne-am dat întâlnire peste câteva zile la o răscruce de drumuri de la periferia Bucureștiului, lângă o benzinărie. La 9:00 fix suntem toți trei acolo: Ivan, Mircea, fotograful nostru, și cu mine. O luăm spre Lacul Tei, gârla urbană în care pescuiește Ivan cu o oarecare regularitate și adeseori cu fir întins, dacă nu e întrerupt de transmisiile de Formula 1. E pasionat. Detestă fotbalul, a fost boxer de top și șahist legitimat, dar e un împătimit al curselor F1. Și al tenisului. Și al hocheiului. Și al competițiilor de haltere. Nu deslușesc întru totul psihologia acestei combinații. Îmi mai dă, însă, câteva indicii: e mare consumator de Animal Planet, National Geographic și desene animate.

Psihologii spun că ochiurile de apă sunt leac pentru depresii. Nu se înșală: deși condiția sa de acum nu e de invidiat, pe malul lacului, Ivan e surâzător, bine dispus, chiar pozitiv. În ton cu soarele de weekend și cu colțul de rai unde pescuiește. Ajungem rapid la ochiul de apă, după câteva sperieturi zdravene trase de la șerpii care o ușchiesc prin iarbă, la un pas de noi. „Sunt pașnici”, ne liniștește Ivan.

„Am făcut școala generală la Bistrița, profesionala la Cluj, iar liceu la seral și fără frecvență. Purtarea e singura la care n-am avut 10. Asta mi-a creat și probleme: am vrut să fac liceu militar, dar la examen, deși am fost singurul care am trecut toate probele sportive, nu m-au admis pe motiv de rea purtare. Așa că a trebuit să aleg altceva. Am optat pentru Liceul Economic.”

Același deznodământ: nu era eligibil pentru antecedentele la purtare. A protestat, însă, și l-au lăsat la examen, dar a picat. Sau l-au picat, nu-i e nici astăzi prea clar care a fost, de fapt, motivul real. În tot cazul, nu i-a mai rămas decât perspectiva unei școli profesionale. S-a gândit să meargă la Cluj.

De data aceasta, însă, hopul mare l-a reprezentat mama, care îl voia neapărat la liceu, nu la profesională, așa că a recurs la toate tertipurile posibile ca să-l împiedice să ia drumul Feleacului: i-a dat bani să iasă cu prietenii, să se distreze, să facă orice, dar să nu învețe. Pentru că n-a vrut să îi plătească drumul și cazarea la Cluj, Ivan a amenințat-o că va călători fără bilet și amenda CFR o va plăti tot ea, el fiind minor. Apoi, în seara de dinaintea plecării la Cluj, ea a ascuns și singurul ceas deșteptător din casă, în speranța că poate nu se va trezi și va pierde trenul. Și alte asemenea. În ciuda tuturor piedicilor, Ivan a reușit până la urmă să intre la Istalații tehnico-sanitare. „Îmi sunase tare bine treaba asta asta cu sanitare. Abia când a început școala am aflat că nici vorbă de halate albe…”

În timp ce mai scoate cu îndemânare câte un pește din baltă, continuă să îmi povestească: „În medie, într-o zi normală, prind în jur de 4 kg, ceea ce înseamnă cam 2 kg de pește pe masă. Nu e rău, dar mi-au furat o undiță și producția a mai scăzut.” Au trecut câteva ore bune de când suntem pe mal, soarele începe să ardă și apare și concurența: alți pescari. Ne îndeamnă să plecăm: „M-am plictisit, hai să mergem!”

Reinventarea mersului pe jos

Și-a făcut ucenicia și a avut primul său loc de muncă la Cluj. A stat acolo până în 1974, când l-au luat cătană, la Sibiu, la geniști. Aici a trăit prima sa experiență-limită: la o aplicație i-a explodat o grenadă lângă picior și i-a făcut tibia țăndări. „Era să rămân fără picior. Medicii au vrut să mi-l amputeze, dar nu m-am lăsat, mai bine mort decât fără picior!”

Au urmat câteva zile în care a fost mai mult în comă decât treaz, dar, într-un final, după 12 ore de operație, piciorul i-a fost salvat. „Am învățat să merg a doua oară. Acum e bine, nu mai am probleme, dar atunci…”. După 15 ani i-au fost scoase și tijele, „de platină, puritate 98%”, pe care apoi le-a vândut nevasta sa. „Stângul meu e mai scump ca al lui Hagi”, îmi spune.

Au urmat șase luni în ghips, liberarea și primul loc de muncă acasă, la Bistrița, ca sticlar. Pe lângă produsele din plan, în marea lor parte sticle și pahare, mai scotea un ban din obiecte ornamentale pe care le făcea pe ascuns. Cireașa de pe tort: rățoiul Donald, „cu care i-am spart pe toți”. În scurt timp, însă, s-a întors la prima dragoste: instalațiile sanitare.

Evadarea

În 1979, Ivan își găsește pereche și se căsătorește. I se nasc doi copii, dar după opt ani de căsnicie divorțează. Trece printr-o perioadă grea și spre apusul epocii ceaușiste se decide să fugă din țară.

„Era 14 octombrie 1989, lunea. N-am spus la nimeni nimic, am organizat totul în secret, cu niște prieteni sași, din Bistrița, care trăiau în Austria. Am ieșit de la fabrică și le-am spus colegilor că merg să fac ceva cumpărături. Aveam la mine doar un rucsac, cu un rând de haine de schimb, în caz că voi avea nevoie. Așa m-au învățat prietenii sași. Plus legitimația de șah, ca să am și un document, cu poză, cu care să mă pot legitima. Am plecat din Bistrița la trei după masă și am ajuns la Petea, lângă Satu Mare, pe la nouă seara. Acolo am oprit, am ieșit din mașină și am luat-o pe uliță. În caz că treceam granița, urma să mă întâlnesc cu amicii mei peste două ore”, povestește Ivan.

Și continuă: „Se vedea câmpul și, în depărtare, o stradă iluminată. Era în Ungaria. Am luat-o în direcția aceea. Cerul era senin, cu lună plină. Vedeam perfect (bine, atunci nu stăteam prost cu vederea). Am dat de un canal de apă, am trecut peste el și am intrat într-un câmp. Prietenii mei mi-au spus să mă feresc de două lucruri: de farul grănicierilor care se plimbă cu motorcicletele și de oameni, ca să nu mă dea în gât. I-am ascultat. Într-un final am ajuns la un gard de sârmă ghimpată. Gardul avea o gaură, făcută probabil de alți fugari, dinaintea mea. Am trecut prin ea și după un timp am ieșit la drumul iluminat: ajunsesem în Ungaria.”

În Ungaria, Ivan s-a întâlnit pe drum cu un țigan din Ardeal, cu care au mers mai departe până când în fața lor s-a oprit o mașină. Erau prietenii lui sași din Bistrița! Ceasul arăta două noaptea, atât i-au ținut în vamă. Ivan și tovarășul său de drum au urcat în mașină, au deschis șampania și au sărbătorit.

După câteva zile petrecute la Budapesta, Ivan și prietenii săi bistrițeni au luat-o spre Hegyeshalom, punctul de frontieră cu Austria, din nord-vestul Ungariei. Acolo a început o nouă aventură: „Am coborât din mașină: într-o parte erau lanuri de porumb, în cealaltă, o pădure. De data acesta am luat-o prin pădure. Și bine am făcut, că am avut iarăși noroc: am reușit să trec în Austria. De prietenii mei sași, însă, nu am mai dat.”

În Austria, Ivan trece prin celebrul lagăr de refugiați de la Traiskirchen și primește statutul de azilant. Pleacă, în sfârșit, în căutarea amicilor care l-au ajutat să fugă din România. După un drum plin de peripeții, în care a dormit prin biserici și parcări, ajunge și în orașul în care locuiau aceștia. „Atât am umblat pe străzi până am dat de mașina lor parcată pe o stradă. Am așteptat până a ieșit o vecină. I-am arătat adresa pe care o caut și așa am dat de ei.”

Prietenii l-au găzduit și l-au ajutat să își găsească primul job în Occident: „la împrăștiat reclame.”

Ausländer premium

În perioada cât a distribuit reclame, în 1991, la Viena, Ivan a participat la o loterie. „Erau niște cărți poștale, le completai și le puteai trimite gratuit. Cei care intrau primii în posesia „almanahelor” firmei respecive puteau câștiga și 30.000 de mii de șilingi. Eu eram mulțumit că primeam cataloagele lor, că doar veneam din România, nu mai văzusem așa ceva, dar am zis să mă înscriu, că nu mă costa nimic. Fiind printre cei care distribuiau reclamele, normal că plecam cu șanse mai mari. Și am primit cei 30.000 de șilingi, adică i-am câștigat și ei m-au întrebat într-o scrisoare dacă vreau să primesc suma sau vreau să particip și la faza următoare. Neștiind nemțește, nu le-am răspuns, așa că ei au luat-o după regulament și m-au promovat automat în etapa următoare. În cele din urmă, în 1992, am ajuns să câștig potul mare: 2.700.000 de mărci. În Germania. M-au anunțat de acolo că îmi asigură o săptămână de stat în Germania, cu cameră prezidențială, doar să merg și să particip la festivitatea de decernare a premiilor, fiind… marele câștigător. Nu aveam pașaport, doar legitimația de lagăr, deci nu puteam să plec. Mi-am făcut cont și în iunie am primit banii. Dar banii vin și se duc…”

În 1995, Ivan renunță la azil și se repatriază, se întoarce în România, la fosta soție cu care reînnoadă relaţia. „Pentru o lună, două…” A devenit un soi de mecena local: a dat bani la rude, la prieteni, la nevoiași, a făcut donații la case de bătrâni, la orfelinate și a trăit ca un belfer.

În 1998 ajunge și la București. Mai avea vreo 800.000 de mărci în cont. Nu și-a refuzat nimic: mașină de ultimă generație, o călătorie regească în Caraibe, periplu prin toată Europa. Zile, dar mai ales nopți. „Am trăit ca împărații. Îmi pare rău însă că n-am ajuns și la Saint Tropez. Dar o să ajung…”

Perioada de glorie i-a adus lui Ivan și o prietenă. Se înțelegeau, dar i-a dat acces la conturi. Restul a fost plăcere. Apoi, în 2008, ea a plecat la Londra. L-a chema și pe el, dar Ivan nu a vrut. În schimb, a plecat la copii, la Madrid, preț de trei primăveri.

17:17:17

Când se întoarce, la Arad, Ivan mai avea loc de muncă, dar mult mai puțini svanți în buzunar. În iunie închiriază o garsonieră în București (280 euro/lună) și în toamnă ajunge şomer și nu mai are din ce trăi. E la periferia societății. Șocul e foarte puternic:

„N-aveam de unde să cer, copiii îmi trimit bilet de avion, nu bani, ca să merg la ei. Puteam împrumuta de la prieteni, dar nu aveam garanția că îi și pot da înapoi. Trebuia să plătesc chiria și altele. Ce să fac, să mă duc să stau pe străzi? N-am mai știut ce să fac, nu voiam să ajung boschetar. În două zile m-am decis şi mi-am luat un „șoricel” (o chestie din aia cu zimți cu care se strâng țevile de apă) și m-am dus în parc, în Cișmigiu. Ploua. Era 17 noiembrie 2011. Am luat șoricelul, l-am pus în jurul gâtului și la 17:17:17 am tras de el cât de tare am putut.”

Tentativa de suicid, bineînțeles, a eșuat. Ivan s-a trezit la spital, salvat de doi tineri iubăreți care au trecut întâmplător pe acolo în timp ce el încerca să își ia viața. „Nu ține minte nimic, nici film al vieții derulat pe repede înainte, nimic. Doar ceva lumini.”

Post-traumatic îl bântuia gândul să o comită din nou. Acum, însă, când vorbim, îmi spune că vede altfel lucrurile, grație psihologului său, „un om extraordinar!”. „Viața e furmoasă, Ivane!”, i-a spus psihologul. Lasă, i-a răspuns Ivan, că le-am trăit eu pe toate…

Garsoniera din fundul curții

Când a ieșit din spital, în decembrie 2011, pe Ivan, ca pe mulți alți colegi ai săi de suferință, l-au ajutat cei de la Samus Social, organizația bucureșteană în curtea căreia m-am cunoscut cu Ivan. Și și-a găsit repede un adăpostul social. Doar până după Anul Nou, când și-a găsit o garsonieră în care stă și acum, la curte.

„Am făcut actele și primăria îmi plătește chiria: 850 de lei, cu cheltuieli cu tot. Stau doar cu proprietarul. E la capătul lumii, dar mă înțeleg foarte bine cu el. Alții iau banii de la primărie, uită să îi dea la proprietar și ajung în stradă. Cu circ. Mie mi-e bine aici”, mi se destăinuie.

Primăria, însă, de regulă, plătește chiria doar pentru trei ani. În cazuri speciale, pentru cinci ani. „Ar fi ideal să mai primesc doi ani, pentru că până atunci aș putea rezolva cu pensia, ar trebui să iau peste 2000 de lei/lună și atunci nu aș mai avea probleme cu nimic. Acum strâng în jur de 200 de lei lunar, din munci ocazionale.”

E o seară superbă în Cișmigiu. Jucăm șah. Printre gambituri și rocade, Ivan îmi povestește de pățaniile sale cu controlorii din transportul în comun, de hoțiile din sport, despre cum e banat el când postează „chestii dure” când îl revoltă vreun articol de pe siteurile cu trafic mare ori despre cât de greu i-a fost în Spania și ce bună e masa de prânz la cantina săracilor. La un moment dat descopăr din nou licărul acela de bucurie observat în dimineața în care am ieșit cu el la pescuit, în „Tei”, și îmi spune zâmbind: „De mâine am un job nou, distribui din nou reclame…”

Profil realizat pentru Banca Mondială

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*