RSS

getimage (2)

Apusul și opusul

Diferența dintre o mașină chinezească și una nemțească este că cea de a doua, când iese pe poarta fabricii, e gata. Nu mai trebuie să îi strângi șuruburile, să îi verifici bordul și să îți mănânci nervii cu alte retușuri. Cam așa stau treburile și la nivelul performanțelor politice: nemții sunt plictisitor de anticipabili ca parteneri diplomatici. În schimb, cei chinezi seamănă cu caracterele din Casa Poporului sau din Palatul Victoria. De asta îi și vedem pe politicienii români mai în largul lor când sunt la Beijing față de vizitele lor în cancelariile occidentale. La Beijing nu te simți cu musca pe căciulă, ești între ai tăi.

România post-decembristă a ratat, printre multe alte chestiuni ratate, oportunitatea de a-și schimba politica externă, pentru mai multă „neatârnare”. A fost printre puținele momente din istorie când ar fi putut să o facă. Ce s-a întâmplat în anii de până acum? Iliescu ne-a dus cu zăhărelul modelului suedez, „original”, cum i s-a spus în folclor. Nu am fost suficient de blonzi. A urmat apoi momentul ezitării și al cochetării cu „poate, poate”, când guvernul României a fost ultimul din Europa cu o poziție oficială față de puciul din 1991, la sechestrarea lui Gorbaciov de către ultimul val de easy riders bolșevici. Ne-am zbătut apoi să nu rămânem, post Vișegrad, pe fatala axă Moscova-Minsk-Belgrad. Așa că am permis bombardarea sârbilor și i-am curtat apoi pe americani și pe solii Bruxellesului. În fine, acum tragem cu ochiul chinezilor. Privită la scară istorică, de orice numai de continuitate și coerență nu poate fi acuzată diplomația românească a ultimelor două decenii și jumătate.

China vine în România ca să investească, cică, miliarde de dolari. De fapt, nu muntele a venit la Baiazid, ci noi ne-am dus la ei să ne ploconim. Pe motiv că n-am putea să ne redresăm economic, că altă cale nu-i. Pozițiile pro-chineze din PSD sunt cunoscute, ele au existat, în surdină, tot timpul. Aș spune chiar că rădăcinile acestei filiații sunt de când lumea: FSN-ul de odinioară, când s-a aflat la guvernare, nu și-a permis însă prea multe în relația cu colosul asiatic pentru că încă nu se uscase îndeajuns sângele eroilor vărsat pe caldarâm în decembrie 1989. Azi, însă, iată, ne-a prins iar somnul rațiunii și părem ațipiți. Așa că e numai bun momentul.

Performața economică a unui guvern sau, dacă vreți, vocația sa istorică este dată de inteligența cu care reușeste să găsească soluții economice de succes fără a altera status quo-ul politic intern și păstrând acordurile tacite pe termen lung cu aliații strategici. În cazul României, cei occiedentali. Dansul din buric al guvernanților noștri la sosirea delegației chineze la București are un iz balcanic în cel mai negativ sens politic cu putință. Pentru că dincolo de imaginea șifonată de cerșetorii și vagabonzii care fac zile negre cetățeanului occidental, România are o problemă mult mai spinoasă de rezolvat în relația cu Vestul: eterna și imprevizibila noastră diplomație. Tot întorcând foaia, obrazul sau, după caz, armele în relațiile cu partenerii noștri, nu facem decât să perpetuăm mai departe imaginea jenantă pe care o avem ca stat în lumea bună.

Să lăsăm puțin principiile și să vorbim de pragmatism. Când vrei să dai centrala nucleară de la Cernavodă pe mâna unor ingineri școliți în spiritul educației primite de specialiștii de la Cernobîl, e bine să te gândești de două ori înainte de a face acest pas. Și nu e doar o chestiune de know-how, contează și cât preț pune o cultură (politică) pe viața/moartea unui om. Da, știu, money talks, dar asta-i vorbă englezească.

Prin anii 1980, când Ceușescu a decis construirea centralei de la Cernavodă, au existat două opțiuni în privința tehnologiei: sovietică și canadiană. Într-un moment de seninătate neverosimil, băieții de la Secu au strâns un grup numeros de specialiști români rugându-i să își exprime, prin vot secret, opțiunea, care dintre cele două tehnologii li se pare mai prietenoasă. Majoritatea covârșitoare a ales să mergem pe mâna canadienilor, în condițiile în care, ideologic, știm cu cine eram frați.

O centrală nucleară nu-i nici gater, nici moară de apă. Poate face bum. Sunt curios dacă Victor Ponta și roiul de mandarini mioritici din jurul său au avut inspirația de a întreba comunitatea specialiștilor români în domeniu despre implicarea chinezilor la Cernavodă.

Două vorbe și despre prietenie. Oficialii și presa chineză a ultimelor zile reiau cu titlu de mândrie povestea tradiției de aproape 65 de ani a relațiilor diplomatice româno-chineze (între noi fie vorba, aceste relațiii durează de mai mulți ani, dar detaliul nu avantajează aparatura politică de la Beijing). Să ne amintim puțin: acum 64 de ani, mai exact, pe 5 octombrie 1949, România restabilea relații diplomatice cu China. Eroii locali ai acelui moment istoric au fost, printre altele, Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraș, Ana Pauker, Alexandru Drăghici și Chivu Stoica. Nume sonore, vedetele sumbre ale unui regim criminal. Regim pe care România l-a condamnat cu acte în regulă. Ei sunt, așadar, părinții fondatori ai îndelungatei prietenii româno-chineze care ne este invocată azi. Un detaliu pe care nu l-aș exlude așa ușor. Nu de alta, dar altfel, pe acest temei, am putea reînnoda cam toate prieteniile tovărășești avute cu teroriștii și dictatorii lumii.

După șase decenii și jumătate, chinezii sunt încă în transa aceluiași trip politic. Aplaudă de zor, dar au mii de deținuți politici în închisorile construite prin grija partidului comunist. Citiți rapoartele internaționale de drepturile omului, dați un search pe www pentru a afla despre atrocitățile comise în China, despre Tibet, despre Ai Weiwei, despre Liao Yiwu și alți eroi ai Chinei și vă veți lămuri cine sunt liderii cu care se giugiulesc zilele acestea Victor Ponta&Asociații. Cel mai sugestiv este, însă, Wikipedia, ediția română: toate capitolele dedicate Republicii Populare Chineze, de la istorie și geografie, la organizare administrativă și politică externă, sunt completate. Frumos, cu text, poze etc. Lipsește, însă, cu desăvârșire, un capitol: politica internă. Apare doar titlul! Bag de seamă că ne aliem cu Godot și zău că mi mai drag Dalai Lama.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*