RSS

tzara si ea

Amintiri despre Dada. Tristan Tzara în Vanity Fair

O mărturie despre mișcarea care a încercat să elibereze arta franceză din clasica ei rigiditate. Tristan Tzara, unul dintre pionierii mișcării Dada, e un bărbat relativ tânăr, cu o privire de o intensitate și de o inteligență excepționale, completate de o expresie de copil. Din când în când, Tzara cade pradă unei trândăveli patologice sau activităților epuizante. Problemele existențiale și le alină călătorind prin Europa – din Grecia în Italia, din Italia în Germania, din Germania în Franța – lăsând în urma sa, de fiecare dată, o brazdă dadaistă adâncă.

Mișcarea Dada a apărut în 1916. Pe atunci, Tristan Tzara trăia la Zürich, unde i-a întâlnit pe Arp, Huelsenbeck și restul artiștilor care tânjeau după o viață liberă de convenții absurde și de restricții sociale. S-au întâlnit și au format Cabaret Voltaire, un soi de club în care se puteau răsfăța cu plăcerea de a se exprima liber, fără să-și fi propus însă vreo revoluție. Tzara a optat pentru „Dada”, pentru că termenul nu putea fi atașat niciunei școli și niciunui partid. Și nu indica o tendință („Dada” era de fapt un capriciu, o pasiune).

În 1918 sosește la Zürich și Picabia. Tzara îl primește ca pe unul dintre profeții Dada. Mai târziu, când sosește la Paris, Tzara declanșează cea mai febrilă serie de demonstrații Dada.

*

Text de Tristan Tzara

Dadaismul e un simptom caracteristic dezordonatei lumi moderne, inspirat de haosul și colapsul european din timpul războiului. Pentru intelectualii exilați în Elveția, umanitatea părea să fi înnebunit: toată ordinea s-a năruit, toate valorile au fost răsturnate. În spiritul mișcării, dadaiștii s-au pus pe glume grosolane, au organizat întruniri bolnav de elaborate și au redactat, ca nimeni alții, manifeste brici, ce parodizau, în violența și absurditatea lor, absurditatea și violența lumii în care trăiau.

Printre exponenții germani ai mișcării, însă, dadaismul a avut un gust mult mai amar și, în chestiuni legate de societate și politică, avea chiar un aer revoluționar. Dadaiștii francezi erau, în schimb, mult mai tineri și se desfătau ca într-un carnaval al nonsensului. Pe măsură ce acordau importanță mișcării, o îndreptau împotriva artei.

Datoria dadaistă

La începutul anului 1920, m-am întors la Paris extrem de bucuros că îmi pot revedea prietenii. Alături de Aragon, Breton, Dermée, Éluard, Ribemont-Dessaignes, Picabia, Péret, Soupault, Rigaut, Marguerite, Buffet și alții, am luat parte la demonstrații care au stârnit furia parizienilor.

Debutul Dadaismului la Paris a avut loc pe 23 ianuarie 1920, la un matineu organizat de revista dadaistă Litérature. Louis Aragon, un tânăr suplu, cu trăsături feminine, A. Breton, ale cărui gesturi trădau parcă stigmatele unor sectanți religioși, G. Ribemont-Dessaignes, a cărui simplă prezență îi eclipsa până și pe cei mai înfierbântați acuzatori ai umanității, Philippe Soupault, a cărui ușurință de a se exprima năștea imagini bizare, și Picabia, cel aflat sub atâtea influențe, în special sub cea a lucidei și sclipitoarei minți a lui Marcel Duchamp, care a expus o serie de picturi, una dintre ele fiind desenată cu creta pe o tablă și apoi ștearsă imediat, adică un desen care a trăit doar două ore.

În ce mă privește, am citit un articol cu titlul „DADA”, în timp ce o sonerie electrică suna atât de tare, încât nimeni nu putea auzi ce spuneam. Scenă primită foarte prost de public, care, exasperat, a început să strige: „Ajunge! Ajunge!” M-am străduit să dau o interpretare futuristică actului, dar singurele lucruri pe care voiam să le evidențiez erau: simpla mea prezența pe scenă, imaginea feței și mișcările mele, pentru a satisface cât de cât curiozitatea oamenilor, încercând să le transmit că orice aș fi spus, nu avea cu adevărat importanță.

Se adunaseră mii de persoane, din toate categoriile sociale, și se manifestau foarte zgomotos. Era imposibil să stabilești cu exactitate ce vor să ne transmită: bucuria sau dezaprobarea față de plânsetele neașteptate sau valurile unui râs generalizat provocat de acompaniamentul foarte simpatic al citirii unor manifeste de către șase persoane dsimultan. Ziarele au scris că un om în vârstă s-a comporat scandalos cu trei mii de muncitori și intelectuali. Pe scenă eram patru dintre noi: Ribemont-Dessaignes, Aragon, Breton și cu mine. M. Leo Poldes prezida. Publicul era mult mai serios, ne asculta. Nemulțumirea și-o manifestau prin țipete stridente. Raymond Duncan, filosoful care se plimbă în jurul Parisului îmbrăcat precum Socrates, era prezent cu toată școala sa. Ne-a luat apărarea și a calmat publicul. A urmat apoi o dezbatere. Au luat cuvântul cei mai străluciți oratori socialiști, vorbind în favoarea sau împotriva noastră. Am răspuns atacurilor, iar audiența reacționa la unison.

Citeşte şi:

Voronca de vorbă cu Tristan Tzara: “Vrei să-ţi vorbesc de Dada. Ascultă-mă bine.”

O săptămână mai târziu, la Universitatea Populară a avut loc o dezbatere publică despre Dada. Eluard, Fraenkel, Dermée, Breton, Ribemont-Dessaignes, Soupault și cu mine am participat, cu toată forța temperamentului nostru, la o întrunire scindată de pasiuni politice. Toate manifestele Președinților Dada au fost publicate în Litérature. După cum se știe, mișcarea are 391 de președinți și oricine poate lesne căpăta această funcție.

„391” a fost și titlul unei reviste lansate de o parte dintre noi. A crescut și a devenit o publicație de reputație mondială. În cele din urmă, însă, oamenii au început să se teamă de ea pentru că prezenta lucrurile așa cum erau ele, fără a arunca vreun văl peste ele. Câți critici trăiesc regretul că n-au înregistat nicio imbecilitate în paginile ei?

Un scandal provocat de ipocrizia anumitor cubiști în intimitatea unei societăți de artă pariziene moderne a condus la schisma totală între cubiști și dadaiști, eveniment care a dat o forță de coeziune și mai puternică celor nouăsprezece opozanți dadaiști.

Paul Eluard, pe care îl consideram inventatorul unui nou métal de ténèbre, a început să publice revista sa Proverbe, la care colaborau toți dadaiștii și care reprezenta un spirit în sine, care se manifesta îndeosebi prin punerea în contradicție a logicii și limbajului. Iată cum îi potretiza Soupault pe colaboratorii de la Proverbe:

Louis Aragon: Siringa de sticlă

Arp: Chichițe curate

Andreé Bréton: Furtună într-un pahar cu apă

Th. Fraenkel: Marele monstru teluric

Benjamin Péret: Mandarina de lămâie

G. Ribemont-Dessaignes: Omul de aburi

Jacques Rigaut: Placa găunoasă

Trsitan Tzara: Omul cu cap de perlă

Cărțile și manifestele dadaiste au sporit în curând agitația în Paris și în întreaga lume.

Drama dadaistă

În luna mai, manifestația de la Théâtre de l’Ouvre, o inițiativă curajoasă pusă în scenă de Lugné-Poe, a demonstart vitalitatea Dada și forța ei. S-au adunat nu mai puțin de douăsprezece mii de oameni. Erau trei spectatori pe un scaun, absolut sufocant. Persoanele mai entuziaste din public au adus cu ele și instrumente cu care să ne bruieze. Din balcoane, inamicii noștri aruncau cópii ale manifestului anti-Dada, intitulat Non, în care eram făcuți nebuni. Toate la un loc au dus la un scandal de proporții inimaginabile. Soupault a proclamat: „Sunteți toți niște idioți! Sunteți vrednici de a fi președinți ai mișcării Dada!” Breton, cu vocea sa impresionantă, citea, pe scena învăluită într-o lumină misterioasă, un manifest deloc amabil cu publicul. Ribemont-Desaignes a citit apoi un manifest mai prietenos. Paul Eluard a prezentat câteva exemple dadaiste pe care le-aș numi tipice.

Cortina s-a ridicat: doi oameni, unul dintre ei cu o scrisoare în mână, au apărut din părțile opuse ale scenei, întâlnindu-se în mijloc. A avut loc următorul dialog:

„Poșta e exact în partea opusă.”

„Ce-ai cu mine, domnule?”

„Mă scuzați, am văzut că aveți o scrisoare în mână și credeam că…”

„Nu e ceea ce crezi, e ceea ce știi!”

După care, fiecare a luat-o pe drumul lui și cortina a căzut.

Au mai fost șase astfel de scene, foarte diferite una de alta, în care amestecul de umanism, idioțenie și elemente surpiză contrasta, într-o manieră ciudată, cu brutalitatea altor scene. Pentru această ocazie am inventat o mașină diabolică, compusă dintr-un claxon și trei ecouri succesive, cu scopul de a fixa în mintea spectatorului propozițiile care descriau principii Dada. Cele mai de succes au fost: „Dada e împotriva nivelului ridicat de trai” și „Dada e un microb virgin”.

Am mai pus în scenă trei piese scurte scrise de Soupault, Breton și Ribemont-Dessaignes, și „Prima aventură celestă a domnului Antipyrine”, scrisă de mine în 1916. Piesa e un meci de box cu cuvintele, în care personajele își recită textul stând nemișcați în saci de box. E ușor de imaginat ce efect a avut piesa, jucată într-o lumină verzuie în fața unui public deja entuziasmat. Era imposibil să auzi ceva pe scenă.

La încheierea piesei, domnișoara Hania Routchine a interpretat un cântec sentimental, compus de Duparc. Publicul era dezorientat: unii au luat-o ca pe un sacrilegiu, alții au considerat că momentul a fost ales doar pentru a marca contrastul. În tot cazul, n-au făcut nici cel mai mic efort pentru a-și controla emoțiile. Domnișoara Routchine, obișnuită cu marele succes la Théâtre Vaudeville, nu înțelegea ce s eîntțmplă și, după câteva schimburi de repleci cu publicul, a refuzat să mai cânte până la capăt. Într-un final, a izbucnit în plâns și ne-a luat două ore ca să o liniștim.

Un alt scandal de proporții a fost cel de la Festivalul Dada, organizat la Salle Gaveu. Era pentru prima oară când am fost asaltați nu doar cu ouă, cârnați și fluierături, dar și cu beafsteak-uri. Succesul a fost extraordinar, publicul era dadaist pur sânge. Noi decretasem deja că adevărații dadaiști sunt împotriva Dada.

Au fost prezente toate celebritățile Parisului. Doamna Rachilde a scris un nou articol în care invita un poilu să ne împuște, cee ce nu a oprit-o, un an mai târziu, să apară pe scenă alături de noi și să pledeze în favoarea noastră. Nu ne mai privea ca un pericol pentru esprit français. Deși la Salle Gaveau n-a încercat nimeni să ne omoare, jurnaliștii s-au străduit să o facă în articolele lor. S-au scris editoriale în care li s-a spus cititorilor să nu mai vorbească niciodată despre Dada, vorbe de duh care l-au făcut pe Jean Paulhan să declare: „Dacă trebuie să vorbiți de Dada, vorbiți de Dada. Dacă nu trebuie să vorbiți de Dada, continuați să vorbiți de Dada.”

Dintre revistele dadaiste, Cannibale a avut un mare succes, anticipând clar și pe un ton perfect anti-literar spiritul generațiilor viitoare: superabundența vieții lor se va revărsa în mișcarea Dada și vor uita ideile convențiilor rigide, semne ale comodității.

Încă din 1918, Huelsenbeck, un bărbat viguros și inteligent, dar și un poet talentat, care asistat la fondarea mișcării Dada de la Zürich, a luat cu el adevărurile dadaiste în Germania jucând rolul unui adevărat apostol. Acolo a găsit câțiva prieteni entuziaști; Geroge Grosz, care a trăit peste Ocean și a tanspus în desenele sale viața tumultuoasă a marilor metropole americane, W. Hearfield, un poet sensibil, și Raoul Hausmann, a cărui profesie e viața. Toți aceștia s-au convins de multă vreme de vina pe care o poartă Kaiserului în declanșarea războiului, relația lor cu Liebknecht, pacifiștii și profesorul Nicolai find arhicunoscute. Numeroasele manifestații organizate de ei în Germania au avut o mare influență asupra opiniei publice și au contribuit la revoluția germană.

Dadaiștii germani au avut ziarele lor, editurile lor, dar și un club Dada în care au apărut câteva talente remarcabile: compozitorul W. Mehring, pictorița H. Hoech și filosoful Daimonides. Au organizat expoziții internaționale pe care le-au prezentat apoi în marile orașe ale Germaniei. Turneu s-a terminat prost: doar intervenția poliției a făcut ca dadaiștii să nu fie linșați de public. La Hanovra, unde mulțimea le-a confiscat bagajele, au trebuit să fugă în mare grabă. La Dresda le-a fost confiscat seiful cu bani. Un cântăreț de operă care nu avea nicio legătură cu Dada și care încerca să liniștească spiritele, a fost bătut crunt de mulțime. La Praga, scandalul a luat proporții și mai mari: guvernul cehoslovac a fost forțat să-i expulzeze pe dadaiști și să interzică orice manifestare dadaistă pe teritoriul Cehoslovaciei.

Dar nu am vorbit încă de Baader, șeful cultului dadaist. Numărul discipolilor săi este uriaș. Baader a jucat și un rol politic. La Weimar, a aruncat proclamații în Parlament și a tulburat orașul acuzând noua Germanie revoluționară că e inspirată de spiritul reacționar al lui Goethe și Schelling. Baader, care se declară Președinte al Lumii, e tatăl a trei copii. A fost de două ori închis, din greșeală, într-un azil de nebuni. Nu e un tip foarte interesant, dar, cu certitudine, este unul genial. Când a murit soția sa, a ținut un lung discurs în care explica celor peste trei mii de oameni prezenți la funeralii că moartea e o afacere Dada. A zâmbit de-a lungul întregului discurs. Chiar dacă și-a iubit nebunește soția. În aceeași zi și-a tăiat și barba, care semăna cu cea a unui apostol veritabil.

Huelsenbeck este acum medic și jurnalist în Danzig și e un mare prieten al Americii, pe care a glorificat-o în trei cărți: „Dada, cuceritorul de dinainte”, „Dada!” și „Germania trebuie să dispară”.

Ultima expoziție dadaistă de la Berlin s-a încheiat și ea cu năbădăi: Ministrul Războiului i-a pus sub acuzare pe toți cei care au organizat evenimentul pentru că ar fi insultat ofițerii germani prin „mesaje false și tendențioase”. Apărarea câtorva dintre dadaiști conține adevărate capodopere de malițiozitate și ironie.

Domnul Tzara pe Acropole

Dada este cunoscută azi în întreaga lume. Pe parcursul unei călătorii întreprinse recent, am putut să îmi dau seama că Dada e le fel de populară în Elveția ca și la Milano, Veneția, Belgrad, București, Iași, Constantinopol, Atena, Messina, Napoli sau Roma. Pe Acropole, un profesor de teologie mi-a declarat, agitându-și pumnul spre „Măreața Biruință”, că Dumnezeu se va răzbuna pe Dada și pe toate mofturile astea de modă nouă.

La Constantinopol am stat de vorbă cu un medic grec care a trăit la Paris și care nu știa cine sunt. Mi-a mărturisit, însă, că îl știe foarte bine pe Tristan Tzara. Calm, în ciuda uimirii mele, l-am întrebat cum arată Tzara. „E înalt și blond”. Nu mi-am putut stăpâni râsul, pentru că sunt scund și brunet.

Vanity Fair, iulie 1922

Articol scris pentru România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*