RSS

fotograf de razbel

Bătăliile fotografilor de război

Primul Război Mondial a mobilizat 70 de milioane de oameni, din care 45 de milioane au fost răniți, luați ostateci sau dați dispăruți. Au murit circa nouă milioane, în medie, în jur de 230 de persoane pe oră. Să spunem, într-o zi normală, pentru că uneori mureau zeci de mii într-o singură bătălie. Un tablou oribil și totodată atât de complex și de nou pentru lumea de atunci încât era, practic, imposibil de redat sau de povestit în întregime.

În acele condiții, nici viața fotografilor de război n-a fost mai ușoară. Cu o tehnologie nu foarte performantă, cu reguli care le îngreuna accesul pe câmpul de luptă și cu resticțiile cenzurii, fotografii Primului Război Mondial și-au făcut datoria, dar fără a străluci asemeni urmașilor lor: niciuna dintre pozele Marelui Război nu concurează imaginile iconice realizate în Al Doilea Război Mondial sau în Războiului din Vietnam ori în conflictele care i-au urmat. Și n-a fost doar tehnologia de vină.

Despre toate acestea și condiția fotografului în război au scris Tamás Szémann și András Kolbert, într-un text publicat duminică, 20 iulie, pe index.hu, unul dintre cele mai importante portaluri de știri din Ungaria. Redăm mai jos pasaje ale articolului.

*

Rosturile unui fotograf de război sunt diverse. Înainte de toate, însă, datoria sa este de a ridica moralul compatrioților săi și, abia apoi, de a surprinde momentele istorice sau viața de zi cu zi a războiului.

Primele fotografii de război cu adevărat reușite au fost cele realizate în timpul Războiului Civil din America. Normal ar fi fost ca tehnologia și metodelor mai evoluate din vemea Primului Război Mondial să fi făcut posibilă realizarea unor imagini și mai reușite, care să prezinte ororile petrecute între 1914 și 1918 mult mai realist, mai autentic. N-a fost însă așa.

Războiul din Crimea și Războiul Civil din America s-au suprapus oarecum cu nașterea fotografiei. Nu e de mrare, așadar, că cele două conflicte n-au putut fi surprinse într-o manieră mulțumitoare. Imaginile realizate cu un timp de expunere mare făceau din start imposibilă fotografierea, de exemplu, a cavaleriei sau a altor scene de luptă mai dinamice. De aceea, fotografii vremii au documentat cele două războaie pozând militarii îndeosebi înainte și după luptă.

Când a început, însă, Primul Război Mondial, existau deja aparate cu care puteau fi fotografiate și scenele de luptă mai dinamice. Aparatele de dimensiuni mai mici și dezvoltarea  tehnologiei de înregistrare a imaginilor au dus chiar, la începutul anilor 1900, la „democratizarea” fotografiei, prin accesul amatorilor la acest domeniu. Bunăoară, modelul Vest Pocket Kodak, lansat în 1912, s-a bucurat de o popularitate aparte în rândul militarilor.

În timpul Primului Război Mondial, existau reglementări speciale care interziceau soldaților și, în anumite cazuri, chiar și ofițerilor să aibă la ei aparate de fotografiat personale. Cei care, totuși, ignorau această norma și își luau, pe ascuns, un aparat foto cu ei, o făceau nu atât pentru a poza scene de război, cât pentru a trimite acasă imagini în care cei dragi să îi vadă cât de bravi sunt.

Merită reflectat asupra unui aspect semnificativ: niciuna dintre imaginile de război celebre, iconice, nu sunt din Primul Război Mondial, ci din conflicte care au avut loc decenii mai târziu. Fotografiile lui Capa cu debarcarea în Normandia sau cea cu luptătorul împușcat în Războiul Civil din Spania, au apărut mai târziu. La fel, fotografia lui Joe Rosenthal cu soldații care arboreză un drapel, e din cel de Al Doilea Război Mondial, iar imaginea lui Nick Ut, cu fata dezbrăcată care plânge disperată, e din infernul războiului vietnamez. Primul Război Mondial nu are imagini iconice atât de ușor de exemplificat. Degeaba au fost, așadar, o mulțime de aparate de fotografiat pe front, fotografiile au fost realizate cam pe același calapod, cu bărbați curajoși, veseli și hotărâți, pe fețele cărora putem citi: faină treabă războiul ăsta, e ca la picnic, doar că la unul cu rost.

Imaginile din Marele Război erau oarecum susținute de mesajele transmise de pe front. Julian Grenfell, poet și militar de vocație, scrisese din război familiei sale că niciodată nu s-a simțit mai fericit ca pe front. Specialitatea lui Grenfell era să îi ademenească cât mai aproape pe trăgătorii de elită germani pentru ca apoi să fie eliminați. Totul a mers ca pe roate până în mai 1915, când schija unei grenade căzute la câțiva metri de Grenfell l-a nimerit  în cap. Povestea poetului a avut un impact atât de mare încât mii de tineri britanici s-au înrolat în armata regală. El, însă, nu a mai apucat acel moment, murind, după 13 zile de suferință grea, în spitalul din Boulogne. Nici fratele său mai mic n-a fost mai norocos, două luni mai târziu căzând și el la datorie, la doar un kilometru și jumătate de locul în care a fost rănit fratele său.

Este interesant, totuși, că, deși în timpul unui atac mureau zeci de mii de militari, nu prea vedem poze cu câmpul de luptă acoperit de cadavrele celor căzuți la datorie. Groaznicele atacuri cu gaz ale Primului Război Mondial au mutilat mii de oameni și au marcat, pentru decenii, o generație întreagă. Dacă ne gândim la aceste scene, imaginile care ne vin, totuși, cel mai rapid în minte sunt cele cu Hiroshima ori Nagasaki, sau mormanele de cadavre din lagărele de concentrare. Oare unde sunt imaginile cu acei bărbați uciși pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial? De ce ne sunt prezentate îndeosebi tranșee confortabile și cu un aer familiar? Oare de ce nu vedem și rezultatul final al acestor încleștări în care uneori au murit chiar și un milion de oameni?

Răspunsul este foarte simplu: imaginile în care pot fi văzute scenele respective au fost, în mare parte, distruse de cenzura vremii. Armatele nu își puteau permite să lase corespondenții de război să informeze despre cât de firească și de la ordinea zilei e moartea într-un război despre care opinia publică credea că se va încheia în câteva luni.

Este interesant și faptul că din cele aproape cinci milioane de imagini ale Imperial War Museum din Londra, niciuna nu prezintă grupuri de cadavre mai mari de câteva duzine. Unii cercetători susțin că administrației muzeului nici nu prea îi place când cineva se interesează de astfel de imagini. Probabil că cenzura, care a supreviațuit până azi, e principalul motiv pentru care oamenii nu știu aproape nimic despre ororile Primului Război Mondial, chiar dacă la un atac mureau, în câteva ore, zeci de mii de militari, uciși de surprinzător de eficientele inovații din domeniul tehnicilor de luptă ale vremii.

Pe lângă cenzură, un alt factor important era că fotografii nu le era tocmai ușor dacă își propuneau să facă niște poze mai interesante, mai dinamice. Acel teritoriu al nimănui, aflat între cele două părți beligerante, nu oferea o priveliște nemaipomenit de spectaculoasă: un petec de pământ plat a cărei monotonie era perturbată cel mult de tuburile obuzelor sau, eventual, de câteva trunchiuri de copac subțiate. Nici soldații porniți la luptă nu erau prea ușor de fotografiat: după semnalul de atac, inamicii trăgeau asupra tuturor, iar mitraliera, bineînțeles, nu ținea cont de motivul pentru care a ieșit din tranșeu X sau Y.

Armatele particpante au făcut tot posibilul ca fotografii independenți să nu ajungă în apropierea frontului. Și nu neapărat pentru că voiau să le proteje viețile. La începutul războiului, publicațiile au avut o serioasă problemă pentru că nu aveau imagini de pe front, armata nelăsându-i pe fotoreporteri în apropierea zonelor de conflict. Situația a devenit ceva mai suportabilă după ce fotoreporterii au început să se înroleze în armată și, lucrând ca angajați ai ei, puteau ajunge în primele linii. Pozele erau făcute pe plăci sticlă, cu aparate de dimensiuni medii, fotografierea cu peliculă de 35 de mm apărând peste circa un deceniu.

Unul dintre fotografii celebri ai vremii a fost Ernest Brooks. În 1915 a fost trimis în Gallipoli ca să fotografieze debarcarea trupelor marine regale, dar din cauza stângăciilor de acolo, foarte puține imagini au văzut lumina zilei. Brooks a fost trimis apoi pe frontul francez. A făcut în total 4400 de poze, care însemnau o zecime din totalul fotografiilor realizate de fotografii de război britanici. În imagini, însă, nu se vede lupta, pentru că așa cum soldații nu vedeau inamicul ascuns în tranșee, așa nici Brooks sau obiectivele sale nu îi vedeau. Câmpul de luptă era pur și simplu prea mare pentru ca fotograful să îl poată curpinde într-un singur cadru.

Aceeași problema era cu războiul însuși. Era prea mare pentru a putea fi descrisă cu narativele uzual ale epocii. În Primul Război Mondial au fost mobilizați 70 de milioane de oameni, din care 45 de milioane au fost răniți, luați prizonieri sau daâi dispăruți. Au murit nouă milioane de oameni, în medie, în jur de 230 de persoane pe oră. Acest tablou era, practic, imposibil de fotografiat. Dar amploarea evenimentului depășea până și imaginația oamenilor de atunci. Probabil că acesta a fost și motivul pentru care Brooks și-a distrus primele fotografii: fotografia scene, teme regizate, iar colegilor săi britanici nu le convenea și s-au plâns pentru asta. Până la urmă, în 1916, britanicii au trecut la propaganda faptelor și au interzis realizarea de fotografii de război regizate. Ceea ce nu înseamnă, însă, că marea majoritate a pozelor realizate în Primul Război Mondial nu au fost regizate sau că printre însemnările care au însoțit aceste fotografii nu sunt și foarte multe exagerări, greșeli ori chiar fabulații. Istoricii care cercetează perioada respectivă spun că avem o problemă e cât se poate de serioasă, pentru că în publicațiile despre Primul Război Mondial apar și azi nenumărate fotografii care prezintă eronat cele întâmplate atunci.

Mai e un aspect interesant legat de Brooks: cu toate că a cunoscut celebritatea ca fotograf de război și a fost premiat, mai târziu devenind și fotograful familiei regale britanice, nu a avut parte, totuși, de o viață liniștită. Cercetătorii susțin că suferea de sindromul post-traumatic, o boală mentală care a primit atenția cuvenită abia după războaiele moderne din anii 1990. Numai că ororile trăite și văzute în timpul războiului au efect și asupra celora care, aparent, privesc din afară evenimentele, nu ucid pe nimeni și nu sunt răniți.

Și mai e ceva: Brooks și colegii săi au fost primii care au simțit cu adevărat responsabilitatea care apasă umerii unui fotograf de război. După spusele mai multor specialiști, fotografii Primului Război Mondial n-ar fi avut o viață mai ușoară, nici dacă ar fi dispus de tehnica de care dispun fotografii de război de azi. Realitatea războiului era ceva prea nou, prea mare și prea complex pentru a putea fi prelucrat metodic. Tocmai de aceea, e interesant de aflat cine au fost, până la urmă, cei care au documentat cu cea mai mare acuratețe Primul Război Mondial: soldații care au luat, pe ascuns, aparetele cu ei și au pozat încălcând ordinele sau regulile care le interziceau acest lucru. Asemeni soldaților, luptătorilor de rezistență și teroriștilor de azi care filmează, cu telefoanele și camerele instalate pe caschetele lor, schimburile de focuri, bombardamente sau alt gen de evenimente.

Pe cele șapte fronturi mai mari ale Primului Război Mondial, au fost circa 50 de fotografi de război germani, 35 francezi și doar 16 britanici. În luptele date pentru străpungerea frontului la Somme, britanicii au trimis un număr fără precedent  de mare de fotografi, lucru pe care însă nu l-au mai repetat niciodată, pentru a nu mai avea atât de mulți martori la eventualele atacuri eșuate.

Cenzura a fost prezentă și în cel de Al Doilea Război Mondial și o parte a fotografiilor au fost și în acest război regizate, numai că fotografii ultimei conflagrații mondiale au fost prezenți în toate armatele și pe toate fronturile. Mai mult, ei au fost pregătiți împreună cu unitățile de luptă și participau pe front ca angajați ai acestora. Iar azi, orice armată modernă are grijă ca pregătirea fotografilor săi să fie una cât mai complexă, fotografii neputându-se odihni nici măcar pe timp de pace: ei trebuie să documenteze în continuu viața armatei, nu contează dacă militarii se odihnesc, se distrează sau sunt în aplicație.

*

Articol publicat în România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*