RSS

1

Aurarii din Roșia Montană, la 1938

Călătorul care continuă drumul de la Câmpeni spre Abrud, în mai puțin de o jumătate de ceas ajunge la Gura Roșiei, poarta Californiei românești. Întreprinderile Statului sunt lângă gară și zgomotul lor se aude de departe, ca și bocănitul ritmic al șteampurilor particulare.

Satul se prezintă superior celor de pe valea Arieșului Mic; aspectul proletar se manifestă în portul oamenilor, în obiceiurile locului. Lucrători în haine orășenești trec pe șosea, pe jos sau pe biciclete; două, trei cârciumi se înșiră și se concurează, la intervale mici.

Din colțul prăvăliei lui Iosif Toma, tânăr patron de mină, proaspăt deschisă, se începe drumul care suie către Roșia Montană, centrul aurifer, spre care se îndreaptă, siliți de foame și de vitregia solului lor, moții din împrejurimi.

O vale închisă între dealuri scunde, calme, împădurite, îngustându-se tot mai mult cu șoseaua care urcă spre Roșia, adună câteva fire de apă galbenă, mâloasă, scursă de pretutindeni, din piepturile de piatră învălurite, din dâmburile depărtate și care nu se văd încă ale Orlei.

Ici, colo, pe malul stâng al văii, case și șteampuri, minuscule fabrici în care se zdrobește minereul scos din adâncuri. Pământul nu e prielnic plugului; în locul aurului holdelor, aici e aurul apelor țâșnite din măruntaiele cu avuții fabuloase, pe care le-au cunoscut, le-au prețuit chiar străbunii romani.

Osândiți să ignore cultura pământului, oamenii s-au resemnat, s-au apucat… de aur. Dârgul [hârlețul] a înlocuit sapa plugarului și șteampul, ograda gospodarului de pretutindeni. În bătătura casei, în care ar trebui să cotcodăcească găinile și să scurme porcul, aici, pe întreaga vale de aur a Foeșului, răsună bodogănitul, sacadat și neîntrerupt, al râșnițelor, șteampurilor primitive încă.

Neavând porumb, omul macină piatră. Ca și morile, șteampurile umplu vâlceaua, încălecând pâraiele, izvoarele, foeșurile cu ape gălbui, strumicând minereul, prefăcându-l într-o pastă de noroi cimentos, aspru, pe care hârlețul căutătorului de aur scormonește cu încordată atenție din zori și până-n noapte târziu.

O simplă autorizație de la percepția comunei acordă munteanului din Roșia dreptul de a sfredeli pământul, de a cerne nisipul și foeșul care se scurge spre valea cea mare cu toate bogățiile, adevărat, nepăsător și rece, strecurându-se prin ciurele moților și lăsând pretutindeni, uneori darnic, alteori mai zgârcit, prețioasele fire de aur care cuprinde o parte din biata fericire a oamenilor.

Invidia ciubărarilor pribegi de pe Valea Arieșului Mic, ca și aceea a pădurarilor dintre Scărișoara și Biharea, au creat în jurul vecinilor aurari nimbul unor legende fantastice. Nimic mai neadevarat, mai fals. Viața acestor pasionați ai hazardului închide tot atâta mizerie și suferință, ca și a moților vagabonzi pe întinderile țării.

De dimineața și până se întunecă, omul scurmă pământul, malul, strecoară pietrișul și apele, râșnește piatra, cu ochii dilatați, crispat, încordat, pentru a deosebi mai bine metalul de huma netrebnică. Zile întregi trec fără ca omul să poată descoperi un singur grăunte de aur în masa de piatră devenită, sub călcâiul tare al șteampului, gelatină cenușie, informă.

Șaptezeci de ani s-a scurs foeșul de aur printre picioarele lui Nicolae Catincea și tot atât timp omul a frământat cu dârgul nisipul adus de apele mâloase pe ruga [șanțul] săpată într-adins și, totuși, după acest amar de vreme l-am găsit mai bătrân decât trebuia să fie, abia împingând roaba cu prețiosul pietriș spre jompul [groapa cu apă] unde se alege aurul, îmbrăcat în niște zdrențe, nemâncat, slăbit, dar cu aceleași sclipiri de nădejde de acum șapte decenii, aprinse în privirile sale aprige, pătimașe.

Speranța îmbogățirii susține în acești nefericiți scânteia vieții. Psihologia lor se aseamănă întrucâtva cu aceea a jucătorilor de noroc care nu se pot desprinde de la masa hazardului, din amăgitorul, înșelătorul miraj al marei șanse.

Pe Valea Foeșului, moțul mizează propria-i viață, obsedat de aurul pe care-l bănuiește ascuns în ape, în adâncurile de piatră ale pământului. Nimic însă din aventurierul californian, în acest pașnic cercetător valah, al apelor și străfundurilor. În afară de identitatea scopurilor urmărite, nimic nu-i unește. Căci dacă scouts-ul din pădurile Canadei înfruntă primejdiile vieții de căutător de aur, dintr-un imbold de lăcomie și aventură, moții aurari din văile Apusenilor își transmit din generație în generație hurcile [sitele de strecurat foeșul] și șteampurile lor, ca pe niște întreprinderi, bunuri și meserii obligatorii, deoarece nu întrevăd alte posibilități de viață, dar, ca și vecinii lor, ciubărarii, muntenii din Roșia s-ar simți mai fericiți să conducă un plug pe câmpii rodnice, decât „să se joace cu apele și cu pietrele”, cum spunea cu amărăciune moțul Achim Rus, după o zi de zadarnică trudă.

Firește, sunt cazuri când norocul împinge pe rugile moților fire de aur masiv, care recompensează dintr-odată munca cea stearpă, vana așteptare din trecut. Dar aceste cazuri sunt extrem de rare și, atunci când se produc, intervin în existența înavuțitului multiple cauze care grăbesc recăderea sa în mizeria inițială, reînceperea vieții de trudă.

Aparent paradoxală, bizară, viața de mizerie a aurarilor este însă o întristătoare, dureroasă realitate. Din aur, omul abia poate trăi, abia își poate trăi zilele. Mai ales cei care nu reușesc să-și construiască un șteamp propriu, nevoiți să lucreze pe o hurcă modestă. Aceștia culeg doar fărămiturile și, foarte rar, au norocul de a prinde pe sacii lor un gram de aur. 2-300 de lei pe săptămână se fixează ca standard de viață pentru sărmanii scormonitori care se încredințează mai mult hazardului decât uneltelor priceperii lor.

Proprietarii de mine, în schimb, dintre care majoritatea e formată din unguri și nemți, reprezintă capitalismul puternic și triumfător al regiunii. Câteva sute de mine particulare găuresc dâmburile Chernicului și Cetății, care se zăresc de departe, dezolante, ca niște preșuri vechi, rupte, peticite, cenușii.

Sunt interesante aceste coline asemănătoare cu acelea ale Balcicului și pe care odinioară, desigur, creșteau vii, livezi, dar de care, acum, vegetația se ferește; aceste dealuri sterpe, râioase, ciumate, pe care le bănuiești scobite ca un imens cașcaval și pe care dacă le-ai ciocăni ar răsuna, sec, golul galeriilor și tunelelor săpate înlăuntru.

Sute de oameni lucrează ca sobolii în adâncurile acestor mușuroaie, sfredelind, crestând, dălțuind, spărgând cu explozii stânca cea dură, urmărind vinișoarele de pirită, prețioasele filoane, care se ascund în miezul cel tare al pietrei, răspândite în toate direcțiile, silind pe om să se scufunde în beznele profunzimilor, să se ridice prin bolți, pe scări și frânghii, până la suprafața solului, lăsând cerul, lumina să pătrundă în adâncuri; să se abată pe galerii perfide ale căror coloane nu totdeauna susțin pereții grei de calcar, zdrumicând în prăbușire pe acei care se află în interiorul de piatră.

Doi până la douăzeci și șasezeci de oameni muncesc în aceste băișaguri care împrumută numele stăpânilor lor: Arpad, Șuluțiu, Benediți, Racoși, Ferdinand. Exploatarea se execută printr-o amiabilă înțelegere între proprietar și lucrător: acesta acordă celui dintâi, în schimbul folosinței minei, o vamă, a zecea parte din minereul extras. O muncă liberă și cointeresată răsplătește trudita existență de cârtiță a minerului.

Desigur, marii capitaliști nu se organizează pe aceste temeiuri de tovărășie, care caracterizează pe proprietarii mărunți, în majoritate băștinași, țărani, foști mineri. Întreprinderile particulare serioase refuză cointeresarea muncitorilor. Un salariu, de cele mai multe ori sub standardul de viață, răsplătește insuficient munca de zece ceasuri pe zi a lucrătorului, devenit proletar, dar controlul puțin sever permite minerilor, pe lângă libertatea odihnei, transportul unei părți din aurul descoperit, în lămpile cu carbid.

Dar dacă particularii nu silesc pe muncitorii mineri „la forță mare” și consimt tacit fraudei, la stat lucrurile se schimbă. În Galeria Sfânta Cruce din Orlea, 500 de oameni lucrează de la șase dimineața și până la două după amiază, cu salariu fix și sub un permanent control.

Aici se strâng moții, și nemții, și ungurii din Roșia Montană și din Gura Roviei, Sohodol, Cărpiniș, Buciumani, Vârtopi și de mai departe chiar, din ținuturile Hunedoarei și Aradului. Dealul Orlei e „tăt sfredelit” de sute și mii de galerii și tunele, un dedalic labirint în care omul se rătăcește printre bolți și puțuri, printre exploatări părăsite, înfundate, linii de vagonete, magazii de dinamită, materiale, grămezi de minereu, o sută și șaizeci de metri coboară scara de piatră în adâncurile cu răcoare și bezne în inima cărora dinamita și târnăcopul minereului au săpat pe distanțe de zeci de kilometri hrube și peșteri.

Explozibilul a înlocuit de mult dalta romană, distrugând fără rațiune și fără alegere stânca; metodele de explorare apar diametral opuse. Față de linearul și simetria străbunilor care sfredeleau cu infinită răbdare la lumina opaițului vârât în peretele de piatră la înălțimea ochilor, dinamita modernă sparge răvășit, dezordonat, haotic, cutremurând bolțile, slăbind temeliile, prăbușind zidurile și coloanele. Exploatarea se face acum pe teritorii și pe galerii; filonul e urmărit luni de zile și ani chiar, pe toată întinderea sa. Abandonarea urmează epuizării sau legăturii cu alte vine de aur pe pilonii de sprijin care susțin tavanul de piatră.

Dar omul nu s-a mulțumit să scurme numai în lături; el s-a scoborât mai adânc în puțurile oarbe după cum s-a cățărat cu schele și frânghii în hornurile create prin explozii, sfredelind, scobind mereu, la infinit. Iongarii scot cu trocul și cu coșarca piatra smulsă de târnăcoapele și răngile minerilor, vagonetarii transportă minereul și locomotive aleargă pe aceste tărâmuri subterane din Țarina pe hotarele Cătălinei și Mișcolțului cărând piatra, pietrișul, nisipul spre „pălăcraie” și marile șteampuri unde se sfărâmă, se macină și se selecționează, obținându-se, în sfârșit, metalul pur.

Muncă mare și grea în aceste străfunduri friguroase și sumbre. După opt ore de lucru, oamenii apar palizi, cu buzele vinete, iar ochii lor clipesc iute, nervos, în lumina puternică de afară.

Salariile nu compensează nici a zecea parte din această muncă de risc și istov. Căci dacă minerii de a doua și a treia categorie primesc între 75 și 95 de lei zilnic, pentru a ajunge după 20-25 de ani de serviciu la maximum-ul de 150 de lei pe zi, al primilor mineri, vagonetarii sunt retribuiți cu 61 de lei zilnic, iar bieții iongari n-au decât 45 de lei pe zi.

„Am duce-o bine dacă s-ar mai lesni bucatele, mărturisea bătrânul miner Gligor Iosif. Că după cum o ordonat domnul ministru pe o foaie de o venit și la noi, ar trebui sa hie șaptezeci de lei litra de fărină, da negustorii din Abrud nu respectă avizu și n-o lasă din nouășcinci. Și pe aici la Roșia, viețuirea e tare scumpă. Că sâmt ficiori de moți care-s veniți de departe de n-au părinți și casă, nici pe nimeni și trăesc așa cum pot, ca vai de Dumnezeu, din douășcinci de șuturi [zile lucrătoare] la lună, de le vine cam o mie și ceva de bănuți. Apăi mai sâmt și dările prea mari, că altminteri n-am avea bai de scumpete, că lucru e tătă vremea.”

Într-adevăr, locurile sunt sterpe, sărace. Ca și pe valea Arieșului Mic, afară de cartofi, fasole și varză nu crește nimic. Grâul, porumbul, minerii îl cumpără din Abrud și o litră [15 kilograme] ajunge doar câteva zile unei familii compuse din trei, patru persoane. Cei care nu sunt din partea locului trăiesc mai greu decât toți ceilalți mineri; o pâine de trei kilograme costă patruzeci de lei, adică exact cât câștigă un iongar întro zi de muncă. Dar atunci casa, „îmbrăcarea, încălțarea”?

„Nici murim prea tare, nici nu sâmtem prea voioși”, spunea, cu humor și obidă, vagonetarul Ion Cotișel. Sărăciei se adaogă incertitudinea și riscul din fiecare clipă. Moartea pândește la toate colțurile, în toate ungherele: sus, jos, în laturi, în întunericul galeriilor, lipită de zidurile cutremurate de dinamită, vârâtă în temeliile, tavanele și coloanele slăbite de târnăcoape.

„Minerii sâmt tăt tineri, domnule, spunea Dumitru Vădanu, că unii mai mor, alții rămân betegi și-i scoate la penzie cu patru, cinci sute la lună sau îi mai ține la lucru mai lesne, pe afară, pe bale, ca străji și altele. Că accidente sâmt întâmplător mai mereu; ia, acu câteva zile numai, pe Țarină, s-a slobozit o surupătură pe bietu’ Zaharia de l-o făcut papă. O scobelit el în hotarele pietrei da’ n-o simțit săracu nenorocirea și nici ingineriu nu i-o zis să se tragă de acolo. O rămas femeia lui cu vreo patru prunci de copii, numai cu o mie la lună, doamne ferește de viața lor.”

Așa se perindă, amare și triste, între mizerie și moarte, zilele moțului dintre stâncile și râurile de aur  ale Roșiei Montane.

Text publicat de Sergiu Ludescu în Sociologie românească, anul III, nr. 7-9, din iulie-septembrie 1938

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*