RSS

Cealaltă Rusie: Interviu cu Anna Zavileiskaia

Anna Zavileiskaia s-a născut la Moscova, într-o familie cu trei generații de fotografi până la ea. A terminat arhitectura și după căderea comunismului a plecat Budapesta, unde locuiește și acum. A avut expoziții personale și de grup în Argentina, Belgia, Italia, Statele Unite și Ungaria. Cu toate acestea, nu se consideră fotograf. În decembrie anul trecut, Anna a ajuns și la București, cu o expoziție care mai e deschisă, până pe 13 ianuarie, la Centrul Cultural Maghiar (str. Gina Patrichi 8, de pe Lascăr Catargiu la stânga, cum mergeți spre Piața Victoriei :) .

Am fi vrut să facem interviul face2face, lângă un pahar de vin, dar n-a fost să fie. În ziua vernisajului, avionul meu a aterizat la București la două ore după ce al ei a decolat tot de acolo. Așa că nu ne-am putut întâlni nici măcar pe „Henri Coandă”, ca premierii. Ne-a rămas varianta online. Chiar și așa, pentru mine cel puțin, mood-ul discuției a fost unul dintre cele mai bune. Și încă ceva: e textul cu care „declar deschise” postările și comentariile pe acest blog. Țineți-mi pumnii! :)

DSC_3689

Spune-mi câteva detalii despre începuturi, lucruri care crezi că sunt relevante astăzi.

M-am născut la Moscova. Tata era proiectant de avioane, mama, filolog. Am avut o copilărie foarte frumoasă :) , ca în toate familiile în care părinții aveau un aparat de fotografiat și o cameră obscură în baie. Am petrecut ore întregi lângă tata developând filme și mărind poze. Fotografia a fost însă un hobby și pentru bunicul, și pentru străbunicul meu. Când am fost elevă, luam cu mine aparatul și la ore) pe atunci aveam un Ljubitel). Și am călătorit mult, făceam ture împreună cu ai mei, așa am reușit să documentez ultimii doi ani de școală.

Ce ai început să fotografiezi la început, când ai simțit deja că ești fotograf?

Nu sunt fotograf. De când mă știu, am pictat, am cochetat cu sculptura. Încă nici nu știam ce voi fi sau ce mi-ar plăcea să fiu când caietele mele de școală erau deja pline cu desene, abia dacă găseai texte scrise prin ele. Apoi, tatăl meu m-a dus la mai multe facultăți din Moscova, care aveau zile cu programe gen „porți deschise”, unde pictura și sculptura erau în prim plan. Îmi amintesc foarte bine, eram în clasa a șaptea: am fost la facultățile de arte și într-una din zile am intrat în clădirea Facultății de Arhitectură din Moscova. Acela a fost momentul în care am știut că mi-ar plăcea să devin arhitectă. În cele din urmă, am reușit. La facultate am început să experimentez cu lumina, era  soluția cea mai la îndemână pentru a experimenta ceva pentru “documentare”. Nici nu fotografia mă interesa cât efectele luminii. La urma urmei, ea e baza fotografiei.

Cum devine un arhitect fotograf? Prin ce se potrivesc cele două profesii?

În specializarea în care experimentam eu – concepte arhitecturale – ele au același fond: compoziție, lumină, linii, forme, volum, materie.

Ce personalități, fotografi, artiști te-au influențat sau te-au inspirat?

Am avut noroc că am crescut într-un oraș în care cultura era peste tot: muzee, teatre, săli de concerte etc., ca să nu mai vorbesc de excelenta bibliotecă pe care o aveam acasă. Mi-e greu să îți dau nume, pentru că nu un am artist, un scriitor, un fotograf sau un compozitor preferat, am în schimb opere preferate: Rodchenko, El Lissitsky sau lucrările altor constructiviști ruși care m-au influențat fără doar și poate.

Cum (de) ai ajuns la Budapesta? Și de ce nu ai mers mai departe, spre Apus?

Din rațiuni familiale. :) Soțul meu a primit o ofertă să lucreze la Budapesta trei ani, am venit cu el. Apoi, contractul lui s-a prelungit încă doi ani, după care am fi putut să ne întoarcem la Moscova, dar la mijlocul anilor 1990 situația nu era foarte roză acolo, așa că ne-am decis să mai stam doi-trei ani. De atunci suntem tot aici. :) Asta e toată povestea. Mi-am făcut apoi o firmă și, încet, încet, m-am apucat de lucru. Din 1996 sunt membră a Ordinului Arhitecților din Ungaria, iar soțul meu are propria afacere, așa că am imigrat aici. Nu avem cetățenie maghiară, că toată lumea asta ne întreabă. :) Avem cetățenie rusă, cu permis de ședere în Ungaria, inclusiv copilul nostru, care luna aceasta face 23 de ani.

Nu ne-am propus niciodată să plecăm în Vest, ne simțim bine în Ungaria, mulțumită și prietenilor pe care îi avem și care ne-au ajutat încă de când am venit aici. În plus, suntem mai aproape de casă, la nici două ore și jumătate de zbor.

Cum e să sosești cu tramvaiul 56 în Piața Moscovei? Mai exact: cum e să fii rusoaică în Budapesta/Ungaria?

Hehe, nu m-am gândit niciodată la asta. Poate și pentru că circul cu mașina și foarte rar cu mijloacele de transport în comun :) Bună întrebare! Să știi că nu am avut nicio experiență negativă! Cred că ține de atitudinea fiecăruia și de cercul de prieteni în care se învârte. Chiar și oameni cu vederi diferite pot găsi limbajul comun… Iar faptul că am învățat maghiara ne-a făcut viața și mai bogată, pentru că nu ne reducem doar la citit ziare sau cărți, ci putem merge și la teatru, și la film. Amicii maghiari ne-au ajutat foarte mult și în asta. Prima lecție de maghiară am primit-o în parc, în timp ce îmi plimbam cățelul. Printre cei care își plimbau cățelul acolo erau și oameni interesanți: era un nene care a stat mai bine de zece ani deportat într-o tabără din zona Leningradului. Atunci, el știa mai bine rusă decât știam eu maghiara și m-a ajutat foarte mult. Discutam despre tot felul, și despre trecut, și despre prezent…

Cum ai numi stilul tău de acum?

„Playtime”, pentru că e un joc cu lumina. Nu știu cum să îl definesc mai bine, pentru că, realmente, nu m-am gândit niciodată la asta. Mai am și o altă „specializare”: pozele de stradă, de care m-am apucat mai ales în replică la trendul socio-foto de azi, ca să arăt că viața nu e făcută numai din nenorociri și catastrofe. Dar fac genul acesta de fotografie și pentru că îmi plac oamenii urbani, caut fețe interesante, caractere, scene cu umor.

De ce crezi plac fotografiile tale?

Am să fiu sinceră: tot ce fac, fac pentru mine, sunt destul de încăpățânată. Dacă cuiva îi place vreo fotografie de-a mea, mă bucură, pentru că descopăr pe cineva care are aceeași stare pe care o am și eu.

Te consideri în avangardă?

Dacă o iau stricto sensu, avangardă înseamnă cei care sunt în frunte, fac pionierat în domeniu, revoluționează. Eu nu fac nimic nou, mă străduiesc doar să duc mai departe tradițiile care au produs în Rusia anilor 1920 schimbări fundamentale în stilul de exprimare artistică (nu e vorba de vreo consecință a Revoluției, mișcarea exista încă înaintea Primului Război Mondial). Doar că eu folosesc mijloace de moderne.

Se poate trăi din fotografie?

Unii pot, alții nu, depinde de ce anume fac și cu cât succes. Având în vedere că eu nu sunt fotograf cu contract, nici nu știu… uneori creez ceva, expun, am clienți, inclusiv colecționari, alteori vând în ediții limitate („limited edition fine art prints”). Dar nu pot trăi din asta, pentru că e și foarte mult de investit în expoziții (calitatea printurilor din galerii, înrămarea lor, e o joacă destul de bănoasă). Mă ajută însă să îmi plătesc facturile, mai ales acum, când arhitecții abia își mai găsesc de lucru.

Ce îți place la societatea, la cultura română, în măsura în care le cunoști?

Din păcate, nu știu prea multe despre societatea românească, doar din ce mai citesc prin ziare. Ne place, nu ne place, ca să înțelegi ce se întâmplă cu adevărat în România, trebuie să trăiești acolo. Mass media nu sunt cele mai bune surse de informare. Eu de regulă vorbesc cu oamenii, prin ei încerc să mă lămuresc. Dar, uite, una din piesele de teatru preferate din tinerețe mea a fost „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. :) Am văzut piesa la Moscova, în anii 1980, când la noi au rulat și câteva filme românești foarte bune. :) Și, bineînțeles, valurile Dunării, de Ivanovici, care de la „nașterea” ei este una dintre preferatele constante ale orchestrelor rusești. :) Și am mai citit câteceva din istorie, mai ales din prima jumătate a secolului 20, din vremea războiului ruso-turc.

Cum a fost la București?

Ai să râzi, dar am dormit buștean, inclusiv a doua zi, înainte de a pleca spre aeroport. :) Nu am avut nici timp, nici putere să mă plimb prin oraș. Dar când am ajuns, am fost invitată la un mic restaurant și, la întoarcere, ne-am plimbat pe niște străzi vechi superbe, cu clădiri cu două-trei etaje, curți care spuneau multe…. Din păcate, sunt într-o stare foarte proastă, dar se vede că sunt multe clădiri cu arhitectură frumoasă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*