RSS

707135-lNSi7237wsOYYpyN9YnPqutTAdOjp1Jz

Cei șapte ani de la casă: The Whiskey Robber

Istoria spiritului haiducesc din Transilvania, de ambele nații, și românească, și ungurească, dar nu numai, are destule figuri legendare: de la „Față neagră” și Sándor Rózsa, până la Ieronim Budac, Ioan Ogoranu și Attila Ambrus, alias „Whiskey Robber”, despre a cărui fabuloasă poveste este vorba în această postare.

Acum zece ani, am urmat cuminte toată procedura impusă de Ministerul de Interne de la Budapesta, ca să pot face interviu cu el. Era la închisoare. Într-un final, mi s-a spus că a primit scrisoarea mea, că primește zeci de scrisori similare zilnic, dar că a refuzat să stea de vorbă cu mine. Miercuri am reușit, în sfârșit, să îl întâlnesc și să stăm de vorbă. Am lămurit și treaba cu scrisoarea: n-a ajuns niciodată la el și nici vorbă de atâtea solicitări din afară. Avea un statut special.

„Uite, în închisoare era cât pe ce să mă căsătoresc. Un an de zile am corespondat cu fata, apoi încă o jumătate de an am vorbit la telefon și abia după aceea au lăsat-o să intre și să ne vedem.Te-au fraierit. Aveam una dintre cele mai securizate celule din tot sistemul penitenciar, a costat vreo șapte milioane de forinți, o căruță de bani în anii aceia. Acolo a stat unul dintre cei mai temuți criminali din Ungaria”, îmi explică Attila.

O distribuție ca-n filme

Astăzi, 26 ianuarie, are loc premiera din România a celui mai nou film care spune povestea sa: „Banditul Whisky”. O poveste care se bazează, în mare parte, pe cazul său real. Publicația Cineuropa scrie despe „Banditul Whisky”că „este un film de acțiune desăvârșit, cu un ritm rapid și fluid, filmat într-o manieră elegantă, cu un erou carismatic, cu detalii de epocă și cu o perspectivă ușor satirică asupra tranziției din Ungaria post-comunistă”. Filmul, cu ratingul „Nerecomandat copiilor sub 15 ani”, va fi distribuit în rețeaua Cinema City din țară. Attila va fi prezent la proiecții speciale din câteva orașe, pentru a vorbi cu publicul.

Două vorbe despre regizorul filmului, cu care Attila a discutat ani de zile înainte: e un american de origine maghiară, născut la Los Angeles, și îl cheamă Nimród Antal. A devenit vedetă în 2003, odată cu filmul său „Kontroll”, statut consolidat mai târziu cu câteva producții hollywoodiene, printre care și „Predators”. „Banditul Whisky” este primul său film maghiar după 14 ani, producția având deja proiecții speciale la festivaluri de film de la Varșovia și Chicago, scrie comunicatul care prezintă noua producție.

Filmul s-a lansat în Ungaria pe 23 noiembrie 2017. A fost un hit de box office, aducând în primul weekend peste 65.000 de spectatori în cinematografe și surclasând blockbusterul american „Justice League”. Până în ianuarie 2018, filmul a fost vizionat de circa 300.000 de spectatori. Costurile de producție ale „The Whiskey Bandit” s-au ridicat la patru milioane de dolari.

Mic dicționar

Născut în arhipeleagul frigului, undeva lângă Miercurea Ciuc, Attila a avut o copilărie grea, crescut într-o familie căreia îi putem spune liniștit că era una „cu probleme”. Tatăl, electrician, ajuns într-o poziție foarte influentă la nivel local, îl scoate pe Attila din multe situații aflate la limita sau dincolo de limita legii, dar își educă băiatul cu mână de fier, pe model spartan, cu o violență ce depășește și ea limitele umane. Mama îl părăsește când încă nu împlinise nici doi ani și adună apoi aproape o duzină de soți. În acest mediu apăsător, refugiul, îngerul păzitor îl reprezintă una dintre bunici, care moare, însă, pe când Attila avea nouă ani. Drama este uriașă și are efecte devastatoare în sufletul puștiului cu „o copilărie ca un film cu mafioți”, după cum el însuși o caracterizează.

„Eram foarte necăjit și revoltat. Cred că tot acest context este un temei propice pentru viitorul unui spărgător de bănci… Eu la zece ani știam deja cine e Ronnie Biggs, cunoscut pentru marele jaf de tren din 1963 și pentru evadarea din închisoare, doi ani mai târziu. Mai departe m-a crescut mătușa mea. Eu mă țineam de prostii, eram un copil dificil. Ca să înțelegi mai bine: cam în fiecare an eram dat afară dintr-o școală, până ce am ajuns la Târgu Ocna, la școala de corecție. Vorba vine «de corecție»: eram vreo 600 de derbedei. Practic, era o pepinieră de tâlhari.”, evaluează Attila Ambrus.

„Imaginează-ți cum e să ajungi acolo: eram doi maghiari la 600 de români. Problema mare era că nu știam o iotă românește. Nici nu știam cum să comunic cu oamenii aceia. Programul era destul de simplu: muncă, muncă și iar muncă. Pe model sovietic. Plus bătaia, care era la ordinea zilei. Mie mi-au străpuns brațul cu cuțitul. Au vrut să mă înjunghie în spate, dar m-am ferit și am scăpat cu atât, am avut noroc… Dar acolo am văzut prima oară în viața mea un cadavru aburind… În închisoare am văzut însă și lucruri mai oribile”, continuă Attila să-mi descrie tabloul infernului de la Târgu Ocna.

De la „bozgor“ la „român împuțit“

Așa era apelat uneori în România, respectiv în Ungaria, ca maghiar ardelean. Cu puțin înainte de fuga Ceaușeștilor, fuge și Attila Ambrus din țară, în Ungaria, călătorind sub un tren de marfă. Ca orice secui care se respectă, are și oareșce pasiune pentru crosă și puc. În plus, Attila e binecuvântat cu un ADN mai mult decât potrivit pentru sport. Asta îl va ajuta mai târziu și la „operațiile” sale bancare.

Unul dintre trailerele filmului lansat azi începe cu vorbele personajului principal: „Am citit că în diferite țări se folosesc diferite cuvinte pentru a spune că procuri bani: americanii, de exemplu, «fac» banii; francezii «îi câștigă», iar noi, maghiarii, «îi căutăm». Ce ai zice – îi spune unui alt personaj al filmului – dacă «i-am lua?»”

Banii, știm bine, sunt resortul multor lucruri în lume. Ajuns la Budapesta, Attila Ambrus devine portarul unui club local de hochei. Îi plăcea noua profesie, dar parcă ar fi vrut ceva mai mult. Așa devine cel mai cunoscut bandit al Ungariei și probabil cel mai prolific spărgător de bănci al Europei de atunci: a jefuit 27 de bănci și oficii poștale, strângând, în mai bine de șase ani, peste o jumătate de milion de dolari. Cu mustață, geacă de piele, glugă și ochelari Ray Ban, supranumele de „Banditul Whisky” îi vine de la parfumul licorii pe care o consuma, chiar și numai pentru a prinde curaj, înaintea fiecărui jaf. Jefuia încercând să evite cu orice preț vărsarea de sânge. De aici și cealaltă poreclă a sa: „banditul gentleman”.

Celebritatea sa a depășit granițele când a evadat din închisoare. Întreaga țară ținea cu el: în sfârșit cineva care a reușit să facă de râs autoritățile. „Iar autoritățile erau atât de disperate că nu mă puteau prinde încât în disperarea lor au apelat, pe banii contribuabililor, chiar și la serviciile vrăjitoarelor”, îmi spune Attila râzând cu poftă.
Astăzi, după ieșirea din pușcărie, fostul inamic nr. 1 participă la reality show-uri, se scriu cărți și articole despre el, dă interviuri la mai toate posturile de televiziune și publicațiiile importante ale Ungariei, și este printre foate puținii maghiari intervievați de Al Jazeera sau cărora Discovery le-a dedicat un documentar când încă sunt în viață.

„La începutul anilor 1990, aveam o situație al naibii de ușoară, pentru că în Ungaria nu funcționa nimic. Alarmele și camerele de supraveghere erau prăfuite, nu mergeau. Fără îndoială că am contribuit și eu la perfecționarea siguranței în domeniul poliției, al băncilor și al închisorilor”, glumește Attila, astăzi un om liber, mic întreprinzător, fabricant de obiecte de ceramică.

Îl întreb și despre noul film și filmările la el. Îmi spune că sunt câteva detalii pe care merită să le știm: „În spate e o muncă pe care puțini o cunosc. Trei ani la rând am fost în legătură permanentă cu regizorul. Vorbeam de cel puțin două ori pe săptămânănă, mai multe ore. Rostul acestor discuții a fost să îi povestesc momentele mai importante ale vieții mele. El strângea mereu informațiile, lua notițe. Ne-am și întâlnit de mai multe ori, l-am adus în Ardeal ca să îi arăt locurile copilăriei mele, care am crezut eu că ar putea fi prezentate în film. Am lucrat așadar foarte mult până am ajuns la scenariu. Eu nu am intervenit pe scenariu, chiar dacă am avut destule certuri pe parcurs. În primul rând, pentru că nu sunt regizor, nu am nicio treabă nici cu producțiile cinematografice, nici cu scrierea de scenarii. În al doilea rând, pentru că dacă ne-am fi certat, ne-am fi supt unul altuia energiile și n-am fi putut să ne concentrăm pe ceea ce trebuia fiecare să facă. Deciziile și responsabilitatea îi aparțin lui. Am avut una sau două rugăminți legate de probleme ce țin de dreptul la imagine, dar filmul este în totalitate copilul lui, reflectă concepția sa. Unde am putut, l-am ajutat și rolul meu a fost, și este și acum, să promovez acest film, pentru că foarte mulți oameni au lucrat foarte mult la acest proiect. Luni de zile, mai multe sute de oameni au câștigat un ban cinstit în acest proiect. Inițial, filmul a avut trei ore, dar din rațiuni de business a fost scurtat. Eu sunt mulțumit cum a ieșit, dar mai ales că a ieșit, că există. Pentru mine nu e o chestiune de bani, ci de marketing. Cum a spus și Andy Warhol: fiecăruia dintre noi îi revin în viață 15 minute de celebritate. Eu mi le-am primit deja de multă vreme…“

Text scris pentru România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*