RSS

vacaresti

Clasicii închisorii Văcărești: Slavici, Arghezi, Bogza

Mănăstirea Văcărești, transformată în Închisoarea Văcărești, a fost un ansamblu arhitectonic construit în stil brâncovenesc în prima jumătate a secolului XVIII. A fost unul dintre cele mai valoroase monumente istorice din București, demolat, în 1986, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu.

Istoria penitenciarului începe cu anul 1848, când armata rusă de ocupație aduce la Văcărești deținuții revoluționari care participaseră la Revoluția Română din acel an. Apoi, în 1864, în timpul răscoalelor țărănești, guvernul conservator îi încarcerează aici pe țăranii arestați, întregul ansamblu monastic fiind transformat în penitenciar.

Închisoarea Văcărești, înainte încă de prigoana comunistă, a găzduit și personalități de marcă ale culturii române, delictele variind de la „înaltă trădare” la „atentat împotriva bunelor moravuri”. Printre cei care au ajuns după gratiile închisorii, s-au numărat și câțiva clasici ai literaturii române: Slavici, Arghezi, Bogza. Cei trei au și scris despre experiențele unice prin care au trecut în rău famata instituție. Mai jos, fragmente din aceste mărturii.

Ioan Slavici

„Văcăreștii sunt o fostă mănăstire, au deci intrarea pe sub o clopotniță de la apus. În prima curte, fostă arhondărie, sunt birourile, locuințele funcționarilor, antropometria și spre miazăzi, deci la dreapta, brutăria și câteva ateliere, precum și bucătăria. Trecând pe sub a doua clopotniță, aceasta mai mare, intri în așa-zisa cetate, o curte mare, în mijlocul căreia se află biserica, o zidire cu proporții desăvârșite, frumoasă, cu cinci turle în stil bizantin, mai încăpătoare decât oricare dintre bisericile din București.

În dosul bisericii, deci spre răsărit, se află paraclisul, la primul etaj, un adevărat giuvaier arhitectonic, iar la dreapta și la stânga se află celulele, în două etaje, cu totul 36. Stăriția, de asemenea frumoasă, se află la capatul dinspre miazănoapte al celulelor, cu fața spre miazăzi, iar cu dosul spre Bucureștii asupra cărora se deschide din ferestre o largă vedere. Acum se află aici spitalul.

Încăperile pentru adăpostirea deținutilor se află în fața bisericii și la stânga ei, într-o casă cu două caturi, care se întinde până la stăriție. La dreapta bisericii se află băile, etuva, o mare casă, în care se află mai  înainte o tipografie, iar tocmai la capătul dinspre celule se află o casă în stil oriental, jos magazie, iară sus închisoare pentru femei.

Noi, Surculescu și eu, am fost duși la grefier, care ne-a făcut formele și ne-a dat sub îngrijirea unui gardian care ne-a condus la colegii noștri mai de mult arestați. Sub poartă ne-a fost notat numele și-am fost întrebați dacă am mai fost ori nu arestați. „Da – am răspuns eu – un an la Vaț și câte cinci săptămâni la Domnești și la Luvru.” „Să treacă!” – a zis portarul de sub clopotnița cea mare și poarta ni s-a deschis. [...]

Era pe înserate, moină și lapoviță.  În dreptul băilor și spre închisoarea femeilor, mari mormane de gunoi intrat în dospire se mistuiau scoțând aburi deși ca fumul. Spre fundul curții, până unde nu se întinseseră încă umbrele, o mulțime de oameni se încălzeau la cele din urmă raze ale soarelui de ianuarie. Slabi, cum nu mai văzusem în viața mea, rebegiți, cei mai mulți făra de cămașă, îmbrăcați în crâmpeie de zdrențe, cu picioarele înfășurate în cârpe și cu pături zdrențuite în spinare, ei mi se păreau un fel de ființe aduse din altă lume – pentru înspăimântarea celor ce intră. În același timp, m-a izbit un miros de putregai și de oameni plini de jeg, încât îmi venea iar și iar să vărs.

„La stanga!” – a comandat gardianul.

Supunându-ne comenzii, am ajuns la latrine – nu ca la Domnesti, ci sistem modern, „tout a l’egout”, dar fără de apă și pline și sus, și pe jos, și prin fața ușilor, că nu se mai puteau închide, grămezi înghețate, care acum începuseră a se dezgheța, iar pardoseala din fața lor era acoperită de o baltă de o șchioapă, amestecătura de ud mai vechi și cu totul proaspăt.

Trecând balta, ne-am apropiat de câțiva deținuți, care se aflau în treburi pe acolo.

„Nu vă apropiați – ne-a zis gardianul, acum mentor al nostru – că toți sunt plini de păduchi.”

Ne-am depărtat cu respectul cuvenit și-am ajuns la scara ce duce în primul etaj, scară lată și bine făcută, dar plină cu murdărie acum înghețată. Om bătrân cum eram, mă temeam ca nu cumva să alunec, am pus deci mâna pe rezemătoare.

„Nu pune mâna, că te umpli de râie!” a strigat totdeauna binevoitorul gardian.

Urcați apoi fără de păduchi și fără de râie în primul etaj, am intrat, la dreapta, într-un coridor larg, în care se deschidea ușa salonului, în care ni se rezervaseră culcușurile.

Să ne oprim, iubite amice, în prag.

La Vaț, unde am stat închis peste un an, plăteam chirie, dar aveam iatacul meu curat, pat cu așternut cuviincios și regulat primenit, masă, două scaune și dulap pentru păstrarea hainelor și a albiturilor. Pentru o taxă bine stabilită mi se punea la dispoziție și un om, care mă servea în toate privințele. Dacă n-aș fi fost în stare să plătesc, plătea comuna în care-mi aveam domiciliul. Eram deci om rău nărăvit.

Am mai luat apoi apucături rele și la Domnești, precum și la Luvru.

Aici am văzut în fața mea o sală în care se aflau 17 persoane cu vreo douăzeci de paturi: sus, sub tavan, ferestre pătrate cu zăbrele groase ca la orice temniță adevărată, două lampi atârnate, o sobă de fier în fund, o masă cu două lăiți, aer îmbâcsit și plin de fum de țigări, de lignit și de petrol prost, miros de toate felurile – nu pot să zic plăcut.

Cei șaptesprezece complici ai noștri se bucurau de viață, unii mâncând ceea ce aveau, alții încălzindu-și mâncarea pe gaura cu rotițe a sobei, iar alții stând de vorbă, pe ici, pe colo, câte unul întins pe pat citind la lumina slabă ori pierdut în visătorie. Ei ne-au primit cu bucurie zgomotoasă parcă ar fi voit să zică: „Iată-i, în sfârșit, și pe aceștia! Cu cât mai mulți, cu atât mai bine!”

Am fost poftiți să ne alegem după plac din cele câteva paturi încă neocupate, fier veritabil și scânduri de brad adevărat și ceva mai curate decât cele din podele, care erau pline de praf amestecat cu fel de fel de rămășițe.

Am rămas ca țiganul la pagubă.

„Bine! – am zis – aceasta e ceea ce înțelegea Bolentinul nostru când ne-a spus că la Văcărești e tot ce se cuvine!? E o rușine!”

A urmat o critică generală făcută de oameni care aveau meseria de a face critica oricărui lucru care nu e cum trebuie să fie. Multă pricepere, desăvârșită cunoștință de cauză, mare măiestrie în alegerea termenilor de cuvenită asprime. M-am încredințat îndeosebi că nu numai eu am păcatul de a scăpa cu un „Dă-i naibii!”. Alții Ii dădeau aici și – nu pot să-ți spun unde… Vei fi știind ce va să zică „Țara lui Hubsch”.

Dar o pățisem eu și mai rău în primele zile ale petrecerii mele la Domnesti și tot am dormit bine. Vorba românului: „Să nu-i dea Dumnezeu omului tot ceea ce poate răbda!” Voioși băieți! Să crape de ciudă văzând că inimă rea nu-și face nici unul dintre noi. Și în adevăr, numai vina mea era dacă n-o duceam și aici tot atât de bine ca aiurea.

Mai întâi și mai întâi tocmai băiat nu mai eram și neajunsurile bătrânețelor mă supărau pe ici, pe colo. Când cu zidirea caselor în care locuim, mi se întâmplase să cad de pe o schelă. Mi-am frânt atunci două coaste, mi-a ieșit din încheietură clavicula de la dreapta și mi s-au vătămat plămânii și ficatul. Medicii de la „Filantropia”, unde am fost transportat, se îndoiau c-o să scap, și-mi aduc cu vie recunoștință aminte că bunul meu prieten Nicolae Iorga a venit însoțit de domnul Dimitrie Onciul să mă vadă și să consoleze pe soția mea. Mulțumită purtării de grijă a tânărului Dr. Leonte și a devotamentului soției mele, care timp de cinci săptămâni de zile nu s-a depărtat de la căpătâiul meu, am scăpat cu viață, dar am rămas diabetic și astmatic, încât trebuia să mă supun unui regim diabetic bine lămurit, să fac mereu plimbări în aer liber și să dorm cu fereastra deschisă. Mai sufeream apoi și de eczeme hemoroidale, care mai ales la schimbarea timpului mă supărau rău de tot.

La Domnești si la Luvru am dus-o cu toate acestea destul de bine. Tușeam, ce-i drept, dar nu-mi aduc aminte să fi supărat pe tovarășii mei prin accese de înecăciune ori plimbându-mă în timpul nopții cuprins de deznădejde prin casă. Acum se schimbase starea mea. Fusesem fumător nesățios, iar de când cu căderea mea de pe schelă nu mai fumam deloc.

Mă înbăbușea deci fumul de tutun, de petrol, de lignit, aerul îmbâcsit și plin de miros greu, încât aveam accese de înecăciune, mă zbăteam în culcuș ori umblam besmetic printre paturi și nu-i lăsam pe mai fericiții mei tovarăși să doarmă. Mai era pe deasupra și alta. Se zicea că cel mai bun mijloc de a alunga păduchii sunt spălăturile cu petrol. Mai înainte de a se culca dar, tovarășii mei se dezbrăcau în pielea goala și se spălau pe tot trupul cu petrol. Eu nu puteam să fac ca dânșii. Lasă că în urma unui defect de educație nu eram în stare să mă prezint în pielea goala în fața altora, dar nu mă iertau nici eczemele să fac spălături cu petrol. Vai de sufletul meu.

„Nenorocitule – îmi ziceam – tușind înca mai greu. Fug acum păduchii de la ei și se adună toți pe tine.”

Deși nedormit, așteptam nerăbdare zorile zilei, ca să mă scol, să mă îmbrac în grabă mare și să ies, ca să fac mișcare și să iau aer în curtea cea largă, unde îmi venea să vărs când am intrat pe poartă. Așa am petrecut prima noapte la Văcărești. Te rog să mă crezi când îți spun că, cu toate acestea, inima mi s-a înveselit când am dat de lumina soarelui, care tocmai răsărea din dosul paraclisului, și duioșia m-a cuprins numai gândindu-mă la cei de acasă, mai ales la mult încercata și totdeauna îndelung răbdătoarea mea soție.”

Sursă: Ioan Slavici (1921) Închisorile mele. Scrisori adresate unui prieten din altă lume. București: Viața Românească.]

Tudor Arghezi

Domnul Ministru

- Poftiți că vă cheamă domnul Ministru!

Ieșim în grabă: din dreptul ușii, directorul și primul gardian ne arată cu brațul întins, la capătul sălii, pe domnul Ministru. Facem cincizeci de pași până acolo și ne primește cu o mână cordială Ministrul A…, care în Consiliul de Miniștri a fost de două ori contra punerii noastre în libertate…

- Ce-ai făcut?

- Ca omul, domnule Ministru, am scris cu niște slove, pe niște hârtie.

- Bine, dar ce-ai scris?

- Orice aș fi scris domnule Ministru…

- Ce talent! exclamă ministrul, întorcându-se către doi însoțitori ai lui, un arhitect și un pictor miniaturist, aduși pentru repararea celor două biserici ale închisorii. Ministrul își însoțește exclamația admirativă cu gestul, schițat între gură și piept, al unei reclame de muștar.

Ministrul ne măsoară și tace, tace și ne măsoară, ne măsoară și tace. E un ministru puțin elocvent și fără vocabular. Ar începe o serie de întrebări, dar nimerește numai o vorbă de la început. Cât… Când… Adică… Pentru… În sfârșit, izbutește o întrebare întreagă:

- Cu cine mai ești?

- Cu cei câțiva camarazi, pe care îi vedeți plimbându-se pe lângă biserică. Îi auziți? Tocmai confecționează acțiunea unui roman de aventuri.

- Ăla e Dumitru Teodorescu?

- Da, ăla, care a pomenit numele lui Fustel de Coulanges.

- Eminent băiat! zice, universitar, Ministrul Școlilor, încurcat în superlative.

- Foarte eminent! precizează domnul Ministru, după o pauză, în care a scotocit.

- Altfel, nu o duceți rău aici… Desigur scrieți… Uite, eu am îmbătrânit…

Ministrul scoate pălărie și-și arată părul alb.

- Suntem câte odată de invidiat…

- Ha-ha-ha! râse Ministrul. Mâine, interviu negreșit la Consiliul de Miniștri,  ca să vă dea drumul… Să știi că interviu… La revedere!

După strângeri de mâini, Ministrul și însoțitorii coboară scara. Ministrul repetă ca la o ieșire din scenă:

- Ce talent! Ce talent!

Imediat, toți reapar în curte, în dosul bisericii, din cerdac. Ministrul se întoarce către noi, arătând biserica:

- Aici poți să faci studii…

Punem mâna la gură și strigăm ca să audă:

- Am prefera să le facem mai la vale…

Și imediat Ministrul, râzând și salutând cu mâna, mișcată ca o batistă:

- Negreșit!…

Ne înclinăm pe balustradă. Gardienii, directorul, Ion nebunul, numai pricep nimic. Nici noi nu ne preabatem capul. […]

Măria Nichifor

Pârâtă de către stăpânii ei, de furt, olteanca Măria Nichifor, cu fire semeață de cucoană, a intrat în pușcărie gravidă. Fără dovezi, dar din pricina presupunerii că tăcerea ei naturală de lacăt încuiat, era un început de dovadă, Măria s-a pomenit în mijlocul „secției femeilor” ca un mânz într-o cireadă de bivolițe mânjite cu nămol. Intrând, ea s-a dat un pas înapoi, strângând pumnul, ca și cum ar fi trebuit să lovească. Domol, gardianul a împins-o în curtea cu femei și ea s-a ferit să intre, ținându-se pe lângă uluci, ca pe malul strâmt al unei mocirle, în care pasul trebuie făcut cu băgare de seamă.

- Haide, apropie-te, mironosițo! au îndemnat-o femeile profesiunii. Dacă nu ți-a fost rușine să furi, aici rușinea e de prisos. Ia stai și spune-ne cum ai făcut…

Încolțită de herghelia muierilor din curte, așezate la rând la curățitul fasolelor de păstaie, și al căror fizic abject se succede între hibrid incolor și bestialitate pronunțată, Măria dete bocceaua gardiencii. În legătură, ea strânsese portul gorjan cu năframa de borangic, care-i da un aer de împărăteasă, coborâtă dintre căprioare și mistreți, în ziua slugilor din București. Și degetele ei începuseră să depene boabele de fasole din păstăi, ca niște metanii. Și s-au deșirat toate fasolele până s-au isprăvit și a sosit vremea verzei, a pătlăgelelor roșii, a murăturilor și la curățirea tuturor legumelor de iarnă, Măria a luat cu inimă parte.

- Ai furat au ba, Mărio? întreba careva din când în când. Stăpânii tăi s-au plâns de niște haine.

- Țoale eu? Aleagă-se praful! blestema făcându-și cruce, Măria.

Și a trecut toată toamna. Și a trecut toată iarna. În primăvara anului următor, Măria dete născare unui prunc, cel dintâi prunc născut în temniță. Era de șapte luni închisă preventiv și nu fusese chemată la nicio înfățoșare. Știrea că un fiu al omului a văzut lumina zilei în închisoare, trecu prin sufletul celor opt sute de hoți prizonieri ai dreptății cu o emoție nemaiîncercată. Erau între ei și tâlhari temuți, cu lanțuri de mâini și încătușați de picioare, târându-și de ani de zile, ca niște Prometei, sculați din stânca de sare și clătinați în mers, povara de fier. Spărgători fioroși, asasini, pungași de buzunare, escroci, zlătari și găinari, în uniforma de tichie și cu tunică vărgată, toți au simțit la venirea ciudată pe lume a unui copil fără vină, în mijlocul lor, o căldură în inimi, o toropeală surâzătoare a încruntării lor și ființa lui ca un ajutor trimis de Dumnezeu.

Botezul s-a slujit după liturghie în biserica temniții, călugărească, și hoții, prezenți în unanimitate, au dat răspunsurile la extenii, au câtat Axionul, Sfinte Dumnezeule și cu voci catifelate: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pre noi. Singur preotul periferiei era un cetățean liber, venit la biserică din oraș; restul: corul, țârcovnicii, cititorii, canonarhii și publicul aveau de la un an închisoare până la muncă silnică pe viață, toate calificările pravilei penale.

Darurile primite de copil au fost numeroase. El a căpătat linguri de lemn scobite la ocnă, picioare de ouă cu încondeieri arse, metanii de păr de femeie bălană, mărgele de miez de pâine, colorate cu scursoarea burlanelor de pe acoperișurile vopsite. Mitică lăutarul i-a dăruit o vioară nouă, cu sunetul bun, fabricat în cinstea lui; Mărăcineanu un țigaret și un sfeșnic, iar un falsificator de bani, un ban de argint adevărat, agățat cu un ciucure de mărțișor, ca să-i poarte noroc.

Către Paști, Măria Nichifor, care căpătase drepturi în urma îndoielilor administrației că ar fi putut să fie vinovată, se putea preumbla prin curtea temniței cu pruncul la sân, ca o Madonă. Un aspect îngrijorat pentru maternitatea ei făcea cancelaria atentă și hoții, la ivirea ei printre plantații, aveau o sfială care venea din instinct.

A trecut un an și jumătate și ar fi putut să treacă o viață dacă direcția temniții nu căuta, pe căile lungi ale ierarhiei, să aducă aminte arhivarilor care o uitaseră, că în pușcărie se găsea o femeie nejudecată și un copil fără mandat de arestare. Repede, de astă dată, Măria Nichifor fu citată, judecată și, în fața unui dosar gol, condamnată la 15 zile închisoare. Era într-adevăr greu de pus în libertate simplă o femeie bănuită de furt. Și, după condamnare, s-a putut afla că stăpânii își găsiseră boarfele furate într-un dulap, în care, distrați, le puseseră într-o seară de dans.

Măria și-a ascultat verdictul de osândă cu ochii la țâța din care sugea cu poftă, plescăind, un mare dolofan de băiat, cu privirea adâncă albastră, și mulțumită că peste 15 zile va putea să-și poarte copilul din flori,  dincolo de bolțile cu broaște și chei grele ale pușcăriei. Într-a șaisprezecea zi, ea își luă rămas bun de la hoațe, de la hoți, sprijini copilul cu capul pe un umăr cusut cu figuri de mătase și se îndreptă spre cancelarie.

- N-a venit încă mandatul de punere în libertate, femeie! îi zise funcționarul. Mai stai că trebuie să vie. Măria mai stete un ces, mai stete un prânz.

- N-a mai venit, cum îi spuseși?

- Încă n-a venit.

Și mai stete o cină și mai stete o zi și mai stete douăsprezece zile, când copilul, care i se îmbolnăvise, muri. În a  treisprezecea zi, pruncul ieși singur, dus de căruța morților trasă de un cal, la cimitir, și Măria rămase cu bocceaua ei și cu darurile copilului în temnița închisă. Ea mai fusese uitată odată.

Pe poarta cea mare dinafară a temniței, Măria Nichifor șovăi să iasă, palidă, neputincioasă să facă pasul de tot. Și se opri dinaintea zidurilor cu turle de sentinele, deasupra cărora se ridicau celelalte turle ale bisericii și mai sus turla mare a cerului alb de toamnă. Peste drum, mai departe, se vedea cimitirul. În dreapta, în jos, scobora drumul la oraș… Capitala.”

Sursă: Tudor Arghezi (1930) Poarta neagră. București: Cultura Națională.

Geo Bogza

Mâncarea

Cel mai trist moment la Văcărești e acela în care bate clopotul pentru masă. De prin cameră, de prin ateliere, pușcăriașii ies în curte și, așezându-se pe două rânduri, așteaptă cu strachina în mână să li se împarte mâncarea. Nu pot să spun câtă amară ironie cuprinde cuvântul acesta față de ceea ce capătă pușcăriașii la Văcărești. N-am văzut niciodată ceva mai îngrozitor.

Am știu că prin orice împrejurări voi trece, îmi vor fi de folos, și nu m-am dat în lături de la niciuna din probele la care te poate supune închisoarea. Am călătorit în dubă, treizeci de oameni într-un spațiu în care oricine ar fi jurat că nu pot încape mai mult de zece. Am dormit la etuvă, pe rogojini putrede, alături de pușcăriași pe care se plimbau ploșnițe enorme, pline de sânge, înaintând pe trupurile omenești asemeni unor tancuri. Odată, în timpul nopții, pe umărul meu și-a pus capul, ca pe o pernă, un copilandru de la care a doua zi am aflat că și-a ucis tatăl. Și atâtea altele, prin câte îi e dat să treacă unui pușcăriaș modest și provizoriu, aflat în prevenție. Mărturisesc însă, că nu am avut niciodată curajul să gust mâncarea deținuților, deși în privința aceasta nici înainte nu fusesem răsfățat de soartă și nici eu nu sunt prea pretențios.

Mi-au povestit vechii pușcăriași câte zile au răbdat de foame, dând târcoale cazanului, fără să se poată hotărî să guste din zeama lui neagră și dezgustătoare. Prima zi cu adevărat de închisoare, cumplită în abjecția ei, nu este aceea în care ai fost adus la Văcărești și mai ai bani să cumperi ceva de la cantină, ci ziua în care te afli față în față cu cazanul închisorii, tu cu foamea ta neiertătoare, el cu zeama lui a cărei simplă vedere îți întoarce mațele pe dos.

În niște hârdaie de lemn, soioase, cu nimic deosbite de acelea din colțul odăii pe care pușcăriașii le folosesc în timpul nopții, mâncarea e adusă de la bucătărie în curte. O apă murdară, a cărei singură calitate e că-i fierbinte. Hoții stau la rând, câte doi, unii cu picioarele goale în noroiul rece și cleios. Plouă de trei zile și e frig. Un ungur, falsificator de bani, îmbrăcat cu niște haine verzi, subțiri ca pânza de sac, tremură din tot trupul, convulsiv, ca scuturat de un curent electric. În sfârșit, ajunge în fața cazanului, unde un gardian menține ordinea cu o bâtă în mână. Strachina e umplută cu zeamă. Ungurul își bagă capul înăutru și o soarbe hămesit. Dar pentru că a rămas pe loc, încurcând drumul celor din urmă, gardianul îl lovește cu ciomagul. El face un pas mai departe, fără să își scoată capul din strachină.”

Sursă: Geo Bogza (1968) O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil. București: Editura pentru Literatură Universală.

*

Text scris pentru România liberă

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*