RSS

Cu Bogdan Ghiță despre Ionesco în alb și negru

Humanitas a publicat săptămâna trecută traducerea volumului de desene Le blanc et le noir (1981) de Eugèn Ionesco. Comic, naiv, realist, abstract, ludic. Sunt doar câteva dintre caracterizările făcute de autor desenelor sale. Toate, după cum sugerează și titlul, în alb și negru. Purtat de seninătate, bucurie și plăcere, Ionesco se străduie, prin desen, să se reinventeze, să se redescopere pentru „a nu mai îmbătrâni”. Despre povestea cărții și nu numai, într-o discuție cu traducătorul ei, Bogdan Ghiță. By Skype&by e-mail.

Bogdan Ghiță s-a născut la Târgu Mureș și este licențiat în litere și drept la Universitatea din Craiova. În 2003, obține o  bursă la Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux III, unde își dă doctoratul cu o teză despre condiția duală, franceză și română, a lui Eugène Ionesco. De un an, conduce compania Bordeaux Vertigo, a cărei filosofie este „cultivarea artei de a trăi”. Mai exact, turism viticol la castelele și podgoriile din regiune. Nu e rău, are 31 de ani. :)

Anul trecut ai publicat la L’Harmattan, în Franța, lucrarea ta de doctorat: Eugène Ionesco – Un chemin entre deux langues, deux littératures. Ce ar trebui să știe despre ea cei care nu au citit-o?

Cartea, care poartă prefața Doamnei Irina Mavrodin, este o încercare de a survola dubla identitate a lui Ionesco, cu precădere influența anilor bucureșteni de formare a dramaturgului asupra operei sale teatrale franceze.

Există două etape total distincte în viața lui Ionesco: copilăria petrecută în Franța și tinerețea petrecută la București. Acestor două perioade diferite le corespund două nume diferite, două literaturi diferite, două limbi diferite: Eugen Ionescu și Eugène Ionesco. Anii de tinerețe bucureșteană, cu toate aspectele sale inerente – sociale, politice, culturale, dar mai ales conflictele familiale – se regăsesc pe deplin în opera teatrală ionesciană. Firește, la toate acestea se adaugă geniul lui Ionesco, influențele literare românești și franceze, contextele politice și sociale al acelor vremuri, Parisul anilor ’50, minunatul hazard și aș putea continua tot așa…

Anii războiului (mai exact 1942) marchează returul definitiv al lui Ionesco în Franța. Anii de instabilitate ce au urmat războiului au reprezentat o perioadă extrem de precară pe care Ionesco a traversat-o cu mari dificultăți, împreună cu familia sa. În toți acești ani și până la debutul teatral (în 1950, cu Cântăreața cheală) Ionesco a avut o corespondență asiduă, în română, cu Tudor Vianu. Prin bunăvoința și amabilitatea Doamnei Maria Vianu, fiica lui Tudor Vianu, am tradus și publicat în anexele tezei de doctorat, o mare parte din această corespondență care, în opinia mea, este extrem de grăitoare în privința dublei identități ionesciene.

Ce te fascinează, ce te atrage la el?

Fascinant la Ionesco (cel puțin pentru mine) este non-sensul, felul în care abordează condiția noastră asburdă, vidul existențial, felul în care tratează mecanicitatea unui cotidian în care ne înnămolim pentru ca apoi să ne pierdem treptat cu toții. Pornind de la absurdul condiției umane abordat de Camus, am trecut apoi la absurdul condiției umane așa cum îl abordează Ionesco. Poate și pentru că Ionesco aparține culturii române, limbii române, literaturii române și pentru că a afișat o bivalență lingvistică și literară la care am avut acces prin prisma faptului că opera sa poate fi abordată atât în română cât și în franceză.

Spune-mi o întâmplare inedită cu el, una care crezi că redă felul lui de a fi.

Ceea ce-mi vine imediat în minte când vine vorba de momente inedite și haioase din cotidian-ul ionescian este această mică incursiune de la sfârșitul anilor ’30, în timpul anilor de studenție de la Paris. Mihai Șora, care devenise un prieten apropiat al Eugenilor – cum erau numiți în vremea studenției, în cercurile românilor de la Paris, soții Ionesco – își amintește cum, mai târziu, după război, găzduit fiind la Paris de către soții Ionesco, îl însoțea pe tânărul Eugen la tradiționala plimbare de seară de pe străzile capitalei. Exaltat de libertatea momentană a serii, Ionesco nu se putea abține să nu intre în două-trei baruri pentru a înghiți la repezeală câteva pahare de tărie. Compania lui Mihai Șora reconforta firea îngrijorată a Rodicăi Ionesco și, totodată, oferea dramaturgului garanția prezenței unui înger păzitor, Ionesco putând să-și bea liniștit tradiționala tărie fără a se teme de repercusiunile și reacțiile obișnuite ale soției, odată reîntors acasă.

Ce crezi că a vrut să spună cu Albul și negrul? Chiar el se întreabă în carte: De ce povestesc toate acestea?

Cred că este greu de apreciat măsura în care Ionesco s-a refugiat în desen și sculptură pentru a continua să publice… Să se exprime, da, în mod evident. Cred, totuși, că un rol major în apariția acestei cărți l-au avut editorii elvețieni Jung și Larese.

Albul și negrul este un antagonism simbolic, o opoziție alegorică, un titlu extrem de grăitor, care ne trimite către un univers al copilăriei regăsite. O multitudine de povești, de imagini din copilărie înfățișate într-un contrast alb-negru însoțit de o multitudine de culori intense, imaginare.

Tu cum o apreciezi? Ce ți s-a părut mai interesant la această carte?

M-a atras în primul rând caracterul inedit al ei: de la Ionesco-ul avantgardist, maestru al absurdului, cel care își pune neobosit întrebări, descoperim un alt fel de Ionesco, înghițit într-o viziune proprie puerilă, probabil repercusiune a unui cotidian repetitiv, o latură obscură a personalității sale.

Chiar și momentele haioase pe care intensa întreprindere literară i-a permis să le rememoreze se îmbină cu amintiri, cu regrete, unele mai apăsătoare decât altele, de care Ionesco încearcă, cred, să se elibereze așternându-le pe hârtie. Permanenta „angoasă a foii imaculate”.

Cum a mers traducerea?

Am ținut mult ca această traducere să apară. Și nu a fost deloc ușor. Într-un final, iată că a apărut. Profit de acest dialog pentru a menționa rolul foarte important pe care l-a avut Domnul Vlad Russo, redactorul cărții. Domniei Sale îi datorez nu doar eforturile necesare publicării unei asemenea cărți, dar și consecvența și strânsa colaborare.

Traducerea a fost deopotrivă anevoioasă (în unele momente) și extrem de ludică. Ludică datorată acestui permanent joc cromatic pe care am încercat să-l traduc respectând la maximum textul în limba franceză și, firește, să redau pe cât posibil firul ionescian.

Ce a spus critica franceză când a apărut cartea?

Atunci când a apărut cartea, Ionesco nu se afla la prima sa „aventură” picturală. Cartea a fost foarte bine primită, cu atât mai mult cu cât dezvăluia o altă fațetă a lui Ionesco, într-o cu totul altă lumină, cu care publicul, cert, mai fusese confruntat. Desigur, cartea și-a găsit și critici violente, ca de altfel fiecare publicație ce poartă semnătura dramaturgului.

Ce crezi că ar fi scris criticii francezi dacă ar fi fost prima carte publicată de Ionesco?

Nu cred că ar fi atras atenția publicului câtuși de puțin.Poate cu greu și pe cea a unui editor. Desigur, înainte de a-l fi cunoscut pe Ionesco pictorul, am fost confruntați – din fericire – cu Ionesco criticul, dramaturgul, publicistul.

Cum au fost/sunt evaluate desenele lui Ionesco? Înțeleg că unele au fost și expuse…

Desenele reproduse în volumul Albul si negrul sunt în realitate litografii la care Ionesco a lucrat în anii ’80, în atelierul prietenului său elvețian, Franz Larese, din Saint-Gall, un orășel aflat la nord-est de Geneva. Acesta i-a pus la dispoziție atelierul în care dramaturgul se refugia pentru a sculpta sau picta. Volumul Albul si negrul a apărut în 1981, la editura Erker. Lansarea cărții a fost urmată de expoziții de pictură la galeria Erker din Geneva, precum și la galerii în Italia, Germania, Austria. În 1985, editura Gallimard publică Albul si negrul, litografiile fiind însoțite de comentariile lui Ionesco.

De asemenea, o parte din desenele care ilustrau volumul Découvertes, publicat la editura Skira, în 1969, au fost expuse la galeriile Iolas din Geneva, tot prin eforturile prietenilor Larese și Janett. Desenele rețin atenția în primul rând pentru că poartă semnătura lui Ionesco. Numeroase desene, guașe, sau litografii au primit critici foarte bune din partea anumitor critici de artă. Ele interesează în măsura în care exprimă gânduri, asociații de idei, de forme, din lumea interioară ionesciană. Dincolo de naivitatea și caracterul lor pueril, ele reprezintă totodată un fel de terapie, un soi de îndepărtare de toate frământările existențiale. Nu trebuie uitat faptul că dramaturgul revenea mereu, însoțit de Rodica și de Marie-France, în acest orașel elvețian, Saint-Gall, pentru a-și trata stările de depresie, din ce în ce mai pronunțată, din anii ’70, ’80. Ionesco vorbește des în jurnalele sale despre depresia generată de sterilitatea literară, despre teama căderii în uitare (din partea publicului, firește). Sunt extrem de interesante, de altfel, dialogurile pe care Ionesco le avea cu Cioran pe această temă: notorietatea, nevoia de notorietate, pe de o parte, și confortul anonimatului, pe de altă parte, atât de elogiat de Cioran, în Caietele sale. În cele din urmă, cu toate eforturile sale, chiar și Cioran avea mari dificultăți în a evita anonimatul.

Revenind la Albul si negrul, această asociație bi-cromatică reprezintă deopotrivă și o altă față a lui Ionesco. După cum o spune Ionesco însuși, desenul, sculptura, diferitele forme de creație, sunt un mod antrenant și diferit de exprimare. Atunci când cuvintele nu mai reușesc să redea spiritul, rămân mâinile care modelează, sculptează, desenează. Lumina, opoziția alb-negru ce caracterizează miriada de forme geometrice, și, în special, intensitatea culorilor, toate la un loc formează caleidoscopul pictural ionescian. Culorile sunt de altfel singurul limbaj rămas, după cum Ionesco însuși o spunea. Influența lui Miró (nume ce revine des când Ionesco vorbește despre infuențele picturale) asupra dramaturgului este fără echivoc.

De unde pasiunea sa pentru desen?

Cred că Ionesco a manifestat dintotdeauna o veritabilă sensibilitate către estetică. Cel puțin asta reiese din jurnalele sale. În repetate rânduri, pictura este percepută ca o eliberare, o nevoie absolută de serenitate. Să nu uităm, totuși, că Ionesco a avut mereu o pasiune pentru pictură. De altfel, a și debutat în critica picturală cu o recenzie despre Van Gogh. Desenul este la Ionesco evadare, exteriorizare a ideilor, impunere, o întoarcere în lumea ascunsă a copilăriei. E totodată terapie, refulare, refugiu.

Ionesco s-a apucat însă serios de pictat abia după apariția primului său volum de desene, Découvertes, ilustrat cu propriile desene, publicat prin grija editorului elvețian Albert Skira. La sfârșitul anilor ’60, opera sa teatrală era aproape în integralitate scrisă. Refugiul aproape total în pictură a început cu anii ’80, când activitatea sa literară și publicistică s-a diminuat considerabil. Refugiul în pictură a însemnat pentru Ionesco o distanțare accelerată de subiectele și temele abordate de-a lungul întregii sale opere. Abordarea unui stil pictural ingenuu, infantil este într-o armonie deplină cu placiditatea vârstei și a stării de spirit a dramaturgului.

Citidindu-l în această carte, Ionesco îmi pare un bucătar care își frământă, grăbit, existența, asemeni unui aluat. Spune undeva: Desenând, încerc sau mă străduiesc să-mi eliberez mintea de tot ce o stânjenește. Ce îi stânjenea mintea, de fapt?

Întreaga operă purtând semnătura lui Ionesco este o revoltă, o frământare, o permanentă căutare de sine. Ionesco, aidoma oricărei persoane care-și pune întrebări, caută răspunsuri. Veritabilele „stânjeneli” despre care vorbește sunt, în opinia mea, cele care i-au dominat cotidianul încă de tânăr: angoasa, tema morții, neîntreruptele sale neliniști. Albul și negrul a fost scrisă la începutul anilor ’80, când Ionesco traversa stări de depresie generate de mai multe aspecte.

Cum crezi că va fi primită cartea în România?

Având în vedere faptul că este, totuși, vorba de Ionesco și de un mod diferit de a pătrunde în universul său interior, dat fiind ineditul desenelor din această carte, însoțite de comentariile lui Ionesco, sper să-și găsească nu doar publicul ionescian, dar și un public mai larg, dornic să evadeze și să plonjeze, printre altele, în universul viziunii puerile al unuia dintre marii dramaturgi ai secolului 20.

Mai are manuscrise nepublicate sau cărți netraduse încă în română?

Marea majoritate a operei lui Ionesco a fost deja tradusă în românește. În ceea ce privește scrierile sale despre pictură, există un text în ediție bilingă, La main paint. Die Hand malt, apărut la editura Erker, în 1987, care nu a fost încă tradus. Textul conține guașe ce poartă semnătura dramaturgului.

De asemenea, volumul Découvertes, care este prima carte ilustrată chiar de către Ionesco, nu a fost nici acesta tradus. Am început, de altfel, șantierul traducerii acestui volum, care sper să apară în viitorul apropiat. Cartea este o primă introducere în universul pictural ionescian, fiind presărată de nenumărate note autobiografice, gânduri, frământări, desene, întâmplări inedite pe care Ionesco le descrie în același stil aparte cu care ne-a obinșuit. Sper, așadar, ca publicul românesc să aibe acces în viitor la aceste volume netraduse încă în română.

Hai să îți dau un mic exemplu. Cu ceva ani în urmă, pregăteam un text despre cum s-au schimbat denumirile de străzi în România, după 1989. Așa că am luat lista cu numele de străzi din fiecare reședință de județ și le-am plasat în câte o categorie (Personalități, Natură, Mituri, Arte, Sport, Meserii, Virtuți, Obiecte ș.a.m.d.), ca să obțin ponderi. Un fel de „flori, fete și băieți”. Una dintre surprize a fost aceea că numele lui Eugen Ionescu nu figura în nici măcar cinci dintre localități. Cum mai puțin de cinci sunt și cele care au o stradă cu numele lui Tristan Tzara, ca să nu mai spun de ”d-alde” Ilarie Voronca, Gherasim Luca sau Urmuz. Cum îți explici sau cum vezi tu felul în care e recuperat Eugen Ionesco în România?

Foarte interesantă pildă. Nici nu mă mir, căci nu cred să mă fi plimbat pe vreo stradă care să-mi atragă atenția având numele lui Ionesco. Am impresia că pentru mulți dintre noi, numele sau mai bine spus re-numele lui Ionesco nu este asociat culturii și literaturii române așa cum ar trebui. Cu alte cuvinte, nu cred că o stradă care poartă numele „Eugen Ionescu”, că să folosim grafia românească a numelui, ar fi la fel de grăitoare ca o stradă care poartă numele „Vasile Alecsandri”. Poate trebuie să mai treacă ceva timp pentru ca Ionesco, Cioran sau alți scriitori să-și găsească loc și sub forma denumirilor stradale.

Cum vezi, în acest context, luările de poziție ale fiicei lui Ionesco, Marie-France? Mă gândesc la refuzul ca tatăl ei să fie promovat ca scriitor român sau de a fi jucat în teatrele din România ori la controversele privind originea evreiască a scriitorului. Ce crezi că ar (mai) fi de făcut, mai e vreun rost pentru alți pași?

Este un subiect extrem de sensibil. Ceea ce este incontestabil, însă, este realitatea care planează asupra dublei identități a lui Ionesco. Nu e vorba despre o apartenență unică, așa ceva este imposibil, întrucât Ionesco aparține Franței și literaturii franceze la fel cum Ionescu aparține României și literaturii române. Nimeni și nimic nu poate, cred, contesta acest lucru. Ceea ce pot spune este că permanenta luare de poziție în acest sens a lui Marie-France Ionesco este o energie consumată inutil și un lucru regretabil. Ionesco este jucat peste tot în lume, va fi în continuare jucat, iar această realitate nu are nimic de-a face cu faptul că teatrul său este unul francez, scris în Franța, în franceză.

Cât despre originea evreiască a lui Ionesco, cred că este un aspect mult prea puțin important acum. Ce este interesant, însă, este importanța pe care uneori Ionesco o acordă acestei problematici. Mihail Sebastian menționează în Jurnalul său destăinuirea pe care Ionesco i-o face în tinerețe cu privire la originile sale evreiești. Totul se întâmpla, însă, într-una din serile în care tinerii Criterion-iști din generația ’30 se adunau la un pahar de vorbă.

În opinia mea, faptul că Ionesco va fi pus în continuare pe marile scene teatrale din lumea întreagă, continuând să vorbească publicului, este tot ceea ce contează.

Într-o carte de interviuri realizate de Zoltán Rostás cu H.H. Stahl, acesta din urmă povestește cum ideea rinocerizării i-a venit lui Eugèn Ionesco la Criterion, când tot mai mulți dintre membrii grupului deveneau susținători ai Legiunii. Are dreptate Stahl sau ideea rinocerilor a venit de altundeva?

Ceea ce susține Stahl este întocmai. Rinocerizarea era de fapt o reprezentare a tot ceea ce însemna ideea de contaminare ideologică: fie că e vorba de nazism, fascism, comunism etc. Ideea piesei, însă, a fost exact aceasta: trecerea treptată a unora dintre prietenii săi, o parte dintre ei membrii ai Criterion, de partea Legionarilor.

Care a fost motivul pentru care Ionesco nu a mai venit în România după 1989?

Spre sfârșitul anilor ’80, starea de sănătate a lui Ionesco s-a degradat considerabil. Să fi fost acesta unul dintre motivele principale, dacă nu singurul? Sau poate că, totuși, gustul amar pe care i l-a lăsat România din perioada tinereții, adică țara tatălui pe care l-a urât atât de mult, a cântărit și mai greu în menținerea deciziei de a nu mai călca pământ românesc. Poate dacă regimul comunist ar fi căzut mai devreme, cine știe, o revenire în România ar fi fost luată în considerare.

Dacă ai avea un milion de dolari sau, hai, de euro, și ar trebui să îi cheltui pentru un proiect în memoria lui Eugèn Ionesco, ce ai face cu ei?

Fără îndoială, aș încerca să promovez teatrul lui Ionesco în programele școlare, cu precădere la liceu. Din păcate, Eugène Ionesco nu este aproape deloc studiat în liceu. Ca de altfel, nici Cioran. În condițiile în care, în Franța, unde puțini sunt cei care cunosc originile române ale celor doi scriitori, principalele piese de teatru din opera lui Ionesco fac parte din programele școlare.

Un alt fel de a onora memoria lui Eugène Ionesco este de a crea un program de burse de cercetare care să-i poarte numele. Este regretabil că cercetarea este atât de puțin încurajată în domenii mai puțin „productive” pentru societatea de consum în care trăim. Din păcate, domeniul literelor face parte din cele neproductive.

În cazul în care ar mai rămâne bani, aș înființa, cu ajutorul oamenilor de teatru și al tinerilor regizori un teatru, o sală sau săli de capacitate redusă, în stilul teatrului de la Huchette, din cartierul Latin, în care să existe acea atmosferă a anilor ’50 în care se jucau Cântăreața cheală, Scaunele, Lecția etc. Eventual, undeva pe Lipscani, în această splendidă atmosferă recreată din Bucureștii vechi…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*

code