RSS

048

Dependenţi de schimbare: gestionarea numelor de străzi în Balcani

Bătălia pentru redenumirea străzilor în Europa de Est după căderea comunismului vorbeşte despre importanţa pe care o au aceste nume ca simboluri ale identităţii, istoriei şi puterii.

Ce ne spun, de fapt, denumirile străzilor? Ei bine, mult mai multe decât v-aţi aştepta. Ele sunt proiecţii ale noastre care redau intimităţi sociale nebănuite, analiza lor fiind, astfel, un exerciţiu extrem de util.

În Berlinul de Est, la 20 de ani după căderea Zidului, multe nume de străzi au rămas neschimbate, devenind monumente ale celor aproape 50 de ani de comunism. În schimb, majoritatea ţărilor din Balcani s-au grăbit să scape de aceste relicve ale patrimoniului totalitar.

Bunăoară, în Bucureşti, bulevardul Victoria Socialismului de odinioară se cheamă acum bulevardului Unirii.

În Serbia, lucrurile sunt ceva mai întortocheate. Există străzi în Belgrad care au purtat numele eliberatorilor sovietici ai oraşului din anii 1940 şi care, în anii 1990, au fost rebotezate. Sunt, însă, voci care cer revenirea la numele lui Lenin, al Armatei Roşii şi ale bravilor lideri militari sovietici.

Albania, ţară care, poate mai mult decât oricare alta din Balcani, a cunoscut cel mai dur regim comunist, nu are astfel de griji; majoritatea străzilor din Tirana n-au purtat niciodată vreun nume.

Street_names.TABLE_FINAL_RO

Control+Alt+Delete

Condiţia unei străzi nu se reduce la tăbliţa care îi indică numele sau la grafica prin care este reprezentată într-un sistem GPS. „Numele străzilor”, spune Iulian Puiu, graphic designer din Bucureşti, „au cam aceeaşi funcţie ca în branding: îţi spun ceva despre istoria locului, despre istoria oraşului, a ţării”.

Analiza a aproximativ 20.000 de nume de străzi din ţări balcanice şi din Germania ne spune multe despre caracterul şi istoria oamenilor din aceste locuri.

Tirana şi Bucureşti sunt mult mai „macho” decât alte capitale din Balcani. Capitala României are o atracţie aparte pentru lideri religioşi şi militari, multe străzi ale ei purtând numele unor figuri-cheie ale Bisericii Ortodoxe şi ale armatei. Românii au, însă, şi o parte mai tandră, aproximativ o cincime dintre străzile Bucureştiului purtând nume legate de natură.

În Tirana, dintre străzile care nu aveau nume, aproximativ 77% sunt denumite acum după personalităţi sau evenimente istorice naţionale. Cetăţenii Sofiei, se pare, sunt cei mai devotaţi culturii şi educaţiei, 42% dintre străzi fiind legate de personalităţi din lumea artelor sau a literaturii, iar 16% amintesc de lumea ştiinţei.

Mândria naţională a sârbilor este clar reprezentată în spaţiul urban al Belgradului. Deloc surprinzător, dacă ţinem cont de istoria recentă a vecinilor noştri. Aproape 10% din denumirile străzilor belgrădene reflectă identitatea naţională şi peste 70% dintre personalităţile care dau nume străzilor oraşului sunt figuri-cheie ale panteonului naţional sârbesc.

În Balcani, fiecare nou regim politic a căutat să-şi impună ideologia sau valorile în spaţiul public. Reconfigurarea numelor de străzi a constituit unul dintre instrumentele cele mai simple şi mai ieftine. În plus, regimurile anterioare erau văduvite de legitimitatea asupra numelor de străzi, pieţe şi bulevarde.

De la împăratul Franz Josef, trecând prin perioada lui Hitler, Mussolini sau Tito, la guvernele mai democrate de după 1989, povestea este cam aceeaşi: resetarea trecutului. E ca şi cum ai aplica secvenţa de taste „Ctrl+Alt+Delete” memoriei colective.

Strada Violenţei Fericite în Norvegia, intersecţia străzilor Clinton şi Fidelity în Statele Unite, sau fabrica de gheaţă de pe strada „Soarelui” în România sunt exemple prin care edilii au vrut poate să stârnescă râsul. În Balcani, însă, denumirea străzilor nu a fost întotdeauna o chestiune amuzantă.

O stradă – mai multe nume

Prin schimbarea constantă a numelor, diferitele generaţii de locuitori de pe o anumită stradă utilizează adesea numele care era folosit când erau copii ori când s-au mutat pentru prima dată pe strada respectivă.

Haris Zaimovici, director la Arhivele Naţionale din Sarajevo, ştie câtă confuzie poate crea acest lucru. „Pentru aceeaşi stradă, bunica mea folosea numele din perioada interbelică, în timp ce părinţii mei îl foloseau pe cel din perioada comunistă, iar eu, pe cel stabilit după 1991”, explică Zaimovici.

Printre puţinele excepţii ale acestui ciclu de schimbări din Bosnia şi Herţegovina este bulevardul principal din capitală, Mareşal Tito. Strada şi-a păstrat numele şi după căderea comunismului – mărturie a afecţiunii pe care mulţi bosniaci o simt încă pentru memoria fostului lider iugoslav.

În altă ordine de idei, multe dintre străzile capitalei bosniace şi-au schimbat numele avut la declararea independenţei, adesea pentru a reflecta dezvoltarea comunităţii bosniace/musulmane din oraş după terminarea războiului din 1992-1995.

Alte străzi amintesc de eroii locali şi internaţionali ai războiului. Un exemplu este strada Kurt Schork, numită după şeful biroului Reuters, născut în Statele Unite, care şi-a câştigat faima prin corespondenţele sale din timpul asedierii oraşului Sarajevo.

Schork a devenit celebru mai ales pentru reportajul său despre Admira Ismic şi Bosko Brkic, bosniaca şi sârbul care au fost ucişi de lunetişti în timp ce încercau să fugă din oraşul asediat de armata sârbă, în 1993. Povestea a făcut înconjurul lumii ca un simbol al iubirii care trece dincolo de barierele etnice.

„Oamenii continuă să se privească unii pe alţii prin prisma identităţii lor naţionale sau religioase”, spune Danis Tanovic, câştigător al Oscarului şi lider al organizaţiei „Partidul Nostru”. „Îi iubim pe italieni, îi iubim pe francezi, îi iubim pe americani, dar ne urâm vecinii. Asta e marea schimbare a ultimilor 20 de ani în Sarajevo!”.

Logica „Paradisului pierdut”

În Bosnia şi Herţegovina, politica schimbării numelor de străzi nu reflectă numai căderea sistemului comunist, ci şi războiul care a urmat şi divizarea de facto a ţării în sferele bosnică/musulmană, sârbă şi croată.

În România şi Bulgaria, lucrurile au decurs ceva mai simplu. Au funcţionat două principii destul de clare: eliminarea numelor care au reprezentat discreditatul regim comunist şi restaurarea celor din aşa-numita „epocă de aur” a perioadei interbelice.

Conflictele au apărut îndeosebi acolo unde s-a încercat redenumirea unor străzi după persoane suspectate că ar fi simpatizat cu naziştii sau unde s-a propus păstrarea numelor unor personalităţi care au făcut parte sau au proslăvit regimul comunist.

Printre cele mai dificile momente se numără cele determinate de discuţiile în jurul unor evenimente istorice devenite confuze în mintea oamenilor. Un asemenea caz este şi strada „7 noiembrie” al cărei nume este asociat de mulţi cu revoluţia din octombrie 1917 din Rusia. De fapt, este o dată care se leagă de eliberarea Bulgariei de sub dominaţia turcească.

O altă controversă a iscat iniţiativa de a da unei străzi din Sofia numele lui Boris Filov, istoric de artă şi arheolog, prim-ministru al Bulgariei în al doilea război mondial şi apropiat al regelui Boris.

Filov a făcut obiectul unei dezbateri aprinse în Bulgaria după ce Academia de Ştiinţe a propus ca o stradă din Sofia să-i poarte numele. Iniţiativa a declanşat o reacţie ostilă din partea unor istorici şi a comunităţii evreieşti, fiind respinsă pe considerentul că Filov a fost simpatizant fascist.

Povestea seamănă cu cea a Mareşalului Antonescu, controversatul dictator român sub al cărui regim zeci de mii de evrei şi de rromi au fost deportaţi sau ucişi. După 1990, multe străzi din oraşele României au fost redenumite după numele său, Antonescu rămânând în ochii multor români un erou naţional.

Străzile cu pricina au fost, însă, redenumite în 2003, când susţinerea publică a mareşalului a devenit ilegală, după ce o comisie oficială a confirmat complicitatea lui Antonescu la Holocaust.

Până una alta, România mai are încă destule probleme de rezolvat cu propriul trecut, un subiect care continuă să genereze controverse, inclusiv în privinţa numelor de străzi. De exemplu, Bucureştiul are şi astăzi o stradă „Eremia Popescu”, chiar dacă fostul comandant al trupelor Ministerului de Interne a fost implicat în deportarea a circa 40.000 de oponenţi ai regimului comunist în anii 1950.

Retragerea lui Tito

Cu toate că şi Belgradul este capitala unei foste ţări comuniste, maniera în care au înţeles edilii ei să rezolve problema redenumirii străzilor diferă de cea aleasă la Bucureşti sau Sofia. Asta pentru că tranziţia Serbiei de la comunism la democraţie n-a fost nici pe departe una uşoară, politica regimului Slobodan Milosevici amânând cu peste un deceniu firescul deznodământ.

Problema denumirii străzilor din Belgrad este, de altfel, mai complexă decât în multe alte state vecine. „Pare să fie nevoie de mai puţin timp pentru contrucţia unei noi străzi în Belgrad decât pentru a-i da un nume”, puncteză ironic scriitorul Momo Kapor în cartea sa „The Magic of Belgrade”.

Soluţia iniţială propusă de comisia care a gestionat numele de străzi din capitala Serbiei a fost aceea de a se reveni la denumirile de dinaintea celui de al doilea război mondial. Spre deosebire de Sarajevo, Belgradul a refuzat să păstreze memoria fostului preşedinte Tito în numele străzilor sau pieţelor sale. Prin urmare, după destrămarea Iugoslaviei, a început procesul de decomemorare a generalului. Principalul bulevard din Belgrad, care a purtat cândva numele lui Tito, a primit un nume cu rezonanţă mai patriotardă: „Strada Domnitorilor Sârbi”.

„A fost prima stradă care şi-a recăpătat numele vechi în 1992”, îşi aminteşte Vladimir Dulovic, istoric şi autor al unui studiu despre istoria redenumirii străzilor din Belgrad în ultimul secol şi jumătate. „Acum nu mai există nicio stradă în centrul Belgradului care să poarte numele lui Tito. Mai e însă una undeva în suburbii”, adaugă Dulovic.

Mai târziu, comisiile care s-au ocupat de problemă au redenumit străzile după figuri celebre din perioada interbelică. Ca o ironie a sorţii, acum sunt discuţii aprinse pe marginea sugestiei venite de la Ambasada Rusiei, care ar vrea ca numele străzilor belgrădene să-i reonoreze pe eliberatorii sovietici ai oraşului.

„Noi, popoarele din Balcani, avem o boală: obsesia schimbării”, spune Jovan Cirilov, un fel de Radu Beligan al plavilor, în vârstă de 78 de ani, dramaturg şi fostul şef al primei comisii care s-a ocupat de schimbarea numelor de străzi din Belgrad după 1991.

Obsesie cu final neaşteptat?

Ţările din Balcani nu sunt singurele care se confruntă cu încercarea de a reconcilia schimbările politice cu utilizarea spaţiului public. Germania a trecut prin controverse similare după căderea zidului Berlinului şi reunificarea Republicii Federale a Germaniei cu surata ei comunistă, Republica Democrată Germană (RDG).

Despărţite pentru aproape o jumătate de secol şi fiind guvernate de culturi politice diametral opuse, numele străzilor din cele două Germanii – şi din cele două jumătăţi ale Berlinului – reflectă încă divizarea ideologică din trecut.

În iunie 1991, parlamentul federal german, Bundestagul, a votat mutarea capitalei de la Bonn la Berlin. Revenirea la un Berlin reunificat a redeschis bătălia pentru recuperarea simbolurilor din spaţiul public al oraşului.

Principala revendicare a fost aceea de înlocuire a numelor de străzi date de fostele autorităţi ale RDG. După o primă perioadă de dezbatere publică, administraţia locală a Berlinului a decis delegarea problemei în sarcina unei comisii independente înfiinţate în septembrie 1993.

Şase luni mai târziu, comisia a elaborat un set de recomandări care aveau la bază următorul principiu: „a doua democraţie germană” – cea de acum – „nu are niciun motiv să-i onoreze pe politicienii care au contribuit activ la distrugerea primei democraţii germane”.

Cu alte cuvinte, străzile Berlinului nu puteau fi denumite sau nu puteau păstra numele unor nazişti care au atacat şi au distrus Republica de la Weimar, de dinaintea celui de al doilea război mondial. Nu va exista toleranţă nici pentru cei care „după 1933 s-au opus dictaturii totalitare a socialist-naţionaliştilor pentru a o înlocui cu o altă dictatură totalitară, cea a comuniştilor”, scrie în cartea sa The Ghosts of Berlin [Fantomele Berlinului], Brian Ladd.

Unul dintre cele mai controversate cazuri din Berlin a vizat numele militantei socialiste şi feministe Clara Zetkin, decedată la Moscova în 1933, imediat după venirea la putere a naziştilor. Din momentul în care s-a alăturat Partidului Comunist din Germania, în 1919, Zetkin a fost percepută ca un duşman al Republicii democrate de la Weimar.

Ca atare, comisia a decis ca Clara Zetkin Strasse să-şi reia vechiul nume Dorotheenstrasse, care aminteşte de cea de a doua soţie a unui elector prusac care primise terenul din zonă ca dar de nuntă.

Declaraţia comisiei de a interzice ca strada care leagă estul Berlinului de parlamentul german, Reichstag, să poarte numele unui oponent al democraţiei parlamentare, a declanşat un val de proteste din partea grupărilor de stânga şi a mişcării feministe.

La două decenii după căderea Cortinei de Fier, numele străzilor din Balcani şi din fosta RDG provoacă, însă,mai puţine controverse decât la începutul Tranziţiei, semn că divizarea ideologică în Europa a scăzut simţitor.

Cei ce nu le-au dat nume

Există, totuşi, un oraş în Balcani care a reuşit să evite o mare parte dintre aceste probleme: Tirana, capitala Albaniei. Multe dintre străzile ei nu au şi n-au avut vreodată un nume.

Când locuitorii capitalei albaneze trebuie să găsească sau să dea informaţii despre o anumită adresă, se văd puşi într-o situaţie dificilă. De cele mai multe ori găsesc modalităţi alternative, raportându-se la cele mai apropiate repere, cum ar fi clădirea unui minister, o şcoală sau o statuie.

Arta Kazazi, şefa departamentului de dezvoltare din cadrul Poştei din Albania, spune – cu un aer de compasiune pentru turiştii pierduţi în spaţiu – că „totul se va rezolva într-un an, un an şi jumătate”.

Între timp, poştaşii poartă cu ei schiţe ale cartierului în care lucrează, desenate de mână pe două coli A4 lipite cu bandă adezivă, şi care îi ajută să găsească cele mai importante clădiri şi construcţii care pot fi folosite ca puncte de reper.

Scund, cu chipul brăzdat de vremuri şi îmbătrânit devreme, Aslan e un poştaş care a văzut multe. În timp ce încarcă coletele în camionetă, spune: „Dacă nu-l găsim pe destinatar, după ce căutăm atent, aducem scrisoarea sau coletul înapoi la Poştă şi, după trei zile de aşteptare, le returnăm expeditorului”.

Străzile fără nume ale Tiranei nu au, însă, nimic de-a face cu disputele despre moştenirea comunistă a Albaniei. Fenomenul reflectă o realitate specifică: după căderea regimului comunist, oamenii au părăsit în număr mare zona rurală şi au declanşat un boom imobiliar frenetic în zona urbană. În ultimii 20 de ani, populaţia capitalei albaneze a crescut de aproape trei ori.

Când sunt chemaţi pentru urgenţe, şoferii de ambulanţe ai Tiranei se confruntă cu aceleaşi proleme ca şi colegii lor poştaşi. „Dacă nu găsesc adresa, încerc să mă descurc, să mă întâlnesc cu pacientul într-un loc pe care-l ştim amândoi”, spune Astrit.

„Dacă pacientul nu poate veni la locul de întâlnire stabilit, asta e! N-a murit nimeni până acum”.

Acest articol a fost realizat în cadrul programului Bursa pentru Excelenţă în Jurnalism, o iniţiativă a Robert Bosch Stiftung şi a Fundaţiei ERSTE, în cooperare cu Reţeaua Balcanică de Investigaţii Media, BIRN.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*