RSS

invatator-generica

Doamna și Domnul Trandafir

Nu sunt personaje din Cântăreața cheală, asemeni domnului și doamnei Smith, deși decorul, adică școala românească de azi, are destule elemente din absurdul ionescian.

Sper că vă mai aduceți aminte de personajul lui Sadoveanu, cum sper să fi avut șansa de a cunoaște măcar un dascăl care să vă fi destupat decisiv mintea în copilărie și de care vă amintiți cu drag. Despre ei va fi vorba în această postare, despre profesorii deosebiți. Scriu acest text pentru a le face puțină reclamă și pentru a populariza un proiect dedicat excelenței didactice din România.

12+3+5+2. Atâția ani am stat prin școli și universități. Perioadă sufiecientă, cred, pentru a cunoaște tipologia profesorilor din sistemului educațional autohton. Și cea de dinainte, și cea de după 1989. Personal, pe lângă o mână de profesori excepționali, am avut parte de câțiva profesori bun, de o armată de profesorași și, uneori, chiar de imbecili. Pentru că așa e în tenis, vorba lui Toma Caragiu. Dar nu despre partea goală a paharului voi scrie acum.

De câțiva ani sunt în boardul unei fundații printre programele căreia este și unul, lansat de puțini ani, care premiază dascăli de primă mână din țară. Împreună cu colegi mei i-am spus Mentor. Termen pretențios, cuprinzător, cu înțelesuri multe.

Cine sunt premiați în cadrul lui? Bineînțeles, doamne, domni și domnișoare Trandafir, adică profesori și antrenori care au descoperit și au lansat tinere talente, care le-au sprijinit din umbră primii pași, care i-au stimulat și al căror devotament și entuziasm au contribuit esențial la dezvoltarea și punerea în valoare a talentelor lor, ca să preiau formula din prezentarea programului.

Premiem acești dascăli pentru că nimeni nu o prea face. Pentru că, deși au condus generații întregi spre succes și sunt oameni cheie pentru societate, activitatea lor rămâne aproape necunoscută și prea puțin apreciată.

Mentor este program aflat încă în proces de maturizare, dar crește de la an la an. Bunăoară, anul acesta s-au depus peste 500 de aplicații. Ca în fiecare an, însă, premiați sunt doar 10 profesori, fiecare primind, împreună cu premiul, suma de 8000 de lei și un trofeu special executat de celebrul Ioan Nemțoi.

Festivitatea de premiere de anul acesta a avut loc în superba clădire a Casinoului din Cluj. Despre fiecare premiant s-a făcut și câte un filmuleț , un video-portret difuzat înaintea preluării premiului de către fiecare dintre ei. Filmulețele de prezenatre le puteți vedea mai jos, alături de câte un laudatio pentru fiecare premiat venit din partea prietenului Marius Tabacu, directorul Filarmonicii din Cluj și membru în boardul fundației, și a academicianului Solomon Marcus, invitatul special al evenimentului. Textele celor doi distinși domni sunt, în cazul fiecărui premiant, înainte, respectiv după videoclip.

Și nu vă sfiiți: dacă ați cunoscut, dacă știți oameni precum cei de mai sus sau oameni care știu oameni precum cei de mai sus, nominalizați-i, e de bine!

Cristinel Constantin Iacoban

Marius Tabacu: Performanţa este unul din imperativele chinuitoare ale modernităţii. Am fost învăţaţi de mici că trebuie să ajungem cineva. Iar noi, învăţăcei obedienţi, dăm mai departe acest imbold copiilor noştri – mai pe şleau spus: îi învăţăm să dea din coate, să se descurce. Dar nu îi învăţăm să-şi găsească rostul.

Citind rândurile – multe – de justificare a nominalizării acestui mentor, am descoperit o vocaţie care trece mult dincolo de specialitatea lui. M-am întrebat a nu ştiu câta oară, câţi antrenori or mai exista pe lumea asta care au măcar pentru o clipă revelaţia faptului că sportul de performanţă este un incubator de destine ratate şi, doar pentru foarte puţini, o sursă de câştiguri imense, dar totodată o garanţie aproape sigură pentru o bătrâneţe timpurie şi cu o singură perspectivă certă.

Ei bine, acest antrenor ştie ceva ce este pe cale a fi uitat definitiv – sportul, la originile sale greceşti era o ramură a frumosului.
Într-una din nominalizări, o mămică scrie aşa: „…învăţăm să fim părinţi mai buni şi să aparţinem unei familii numeroase, în care prietenia este înaintea competiţiei”.

Aferim!

Solomon Marcus: Sportul poate excela prin măiestrie tehnică, poate fi artă, poate să fie ilustrare a rezistenței la eșec, poate fi competiție cu adversar, dar înainte de toate sportivul trebuie să se afle în competiție cu propriile sale resurse, pe care încearcă să le depășească. Prin toate acestea, sportul este o metaforă a vieții, un termen de referință pentru educație.

Un bun antrenor, ca cel premiat, este conștient de aceste virtuții ale sportului și le educă la cei pe care antrenează.

Alina Ofelia Burtea

M.T.: Să o numeşti pe această laureată profesoară, e la fel cum ai spune despre Airton Sena că a fost şofer. Există atitudini care redefinesc vocaţiile. Din teancul de justificări ale nominalizării, enumerările premiilor răzbat cu greu din noianul efuziunilor de recunoştinţă. E evident că aici nu distincţiile cotează cel mai mult – oricât de multe şi de valoroase ar fi ele – ci distanţa dintre catedră şi copii. Care poate fi uriaşă sau poate să nu existe deloc. Este spaţiul în care un dascăl poate să piardă totul, oricât de bine pregătit ar fi. Sau să câştige o lume.

Citind recomandările, mi s-a conturat imaginea unui conchistador, căruia cei cuceriţi îi spun simplu, Ofelia. Ca o răsplată supremă pentru toate cele la care i-a învăţat – multe şi temeinice. Dintre care, cel mai important este că i-a deprins să se respecte pe ei înşişi, deci să zâmbească.

S.M.: Rămâne limba română doar un instrument de comunicare practică în viața cotidiană sau este ea și o comoară de cultură, de istorie, o frumusețe care ne poate îmbogăți mintea, spiritul și sufletul? Aceasta este una din mizele majore ale educației în România. Iar profesoara premiată a pledat, fără îndoială, cu succes pentru a doua variantă a alternativei pe care tocmai am formulat-o. Dar să nu uităm nicio clipă că orice educator care se exprimă în limba română are o răspundere pentru modul în care o folosește.

Elena Stoica

M.T.: Eram în vizită la o familie de prieteni. Puneam ţara la cale, iar băieţelul lor, de vreo trei ani, desena ceva de zor. Apoi se apucă să şteargă totul, cu o intensitate care m-a surprins. „Ce faci, nu-ţi place ce ai desenat – l-am întrebat eu.” M-a privit contrariat şi mi-a răspuns, continuând să maltrateze radiera: „Ştii, când am un vis urât, îl scriu pe hârtie, apoi îl şterg”. Nu am auzit niciodată o definiţie mai exactă a picturii – ea este scrierea viselor. Care pot fi şi coşmaruri.

Arta secolului trecut ne-a învăţat că frumosul este relativ. Că arta nu poate fi mai frumoasă decât epoca în care s-a născut. De aici încolo, a-i învăţa pe copii frumosul este o sarcină aproape imposibilă. Un efort care merită luat mereu de la capăt. Aşa cum o face acest mentor. Care ştie să citească mâzgălelile unor copii de 3 – 4 ani, să le desluşească visele, ca apoi să-i înveţe cum pot deveni ele mult mai mult decît atât. Premiile adunate din toată lumea şi înşirate pe mai multe pagini, spun multe, dar pot omite esenţialul, cred cel mai bine formulat de unul din părinţii norocoşilor mici artişti: Asta se întâmplă doar atunci când faci ca prin curtea ta să treacă un înger.

S.M.: Câtă libertate și câtă constrângere există pentru mâna care desenează?

În ordinea descrescândă a importanței simțurilor, văzul este pe primul loc. Muzica are nevoie de un suport vizual, portativul. Dar în același timp, un mare savant, Henri Poincaré, ne atrăgea atenția că geometria este arta de a raționa corect pe reprezentări vizuale greșite iar poetul-matematician Ion Barbu/Dan Barbilian ne avertiza că „desenul corupe raționamentul”.

Între aceste contraste navighează cu succes profesoara premiată.

Nagy Olga

M.T.: La o privire superficială şi niţel maliţioasă, s-ar putea spune că selectăm tot felul de personaje stranii. Am avut o antrenoare de tir care nu avea unde să tragă un foc de armă, un înotător care-şi antrena elevii în bazine cât nişte piscine de fiţe. Iar acum premiem o specialistă în patinaj artistic, care şi-a început cariera împrăştiind seara găleţi de apă prin curte, ca pe pojghiţa de gheaţă formată până dimineaţa să-i înveţe pe copii tot felul de graţiozităţi. Îmi imaginez că ceea ce se numeşte cu oarecare preţiozitate, luciul gheţii era ceva cam zgrunţuros, care-i obliga pe viitorii balerini să viseze doar că plutesc, treziţi fiind adeseori de căzături zdravene. Dar, iată că gheaţa s-a netezit – chiar dacă e esenţial mai scumpă decât acele câteva găleţi de apă – iar premiile s-au înmulţit, fără să se sinchisească de condiţiile de muncă din dosul lor. Se vede treabă că mereu există ceva mai important decât ceea ce pare, la prima vedere.

La urma urmei, nici în Lacul lebedelor nu apa este esenţială.
S.M.: Patinaj artistic?

Parcă e un pleonasm, cum ar putea fi patinajul decât frumos? Cum ar putea fi mersul, alergarea, mișcarea corpului uman în general decât frumoase? Baremurile numerice își recunosc aici incapacitatea și intră în scenă aprecierile calitative, de finețe, de nuanță. În contrast cu fotbalul, cu tenisul, cu șahul unde nu poți câștiga decât în dauna altuia, care pierde, la patinaj artistic, ca și la atletism, ca și în învățarea de orice fel, câștigul tău, nu atrage cu sine eșecul altuia. Dar și aici își vâră dracul coada și aduce pe primul plan competiția.

Un bun antrenor, un bun educator, cum probabil este cel premiat, știe să despartă apele.

Maricica Apreutesei

M.T.: Cum vă spuneam, se pare că adunăm tot felul de personaje stranii. Nu mai adaug decât atât: din păcate. Ce bine ar fi dacă toţi aceşti mentori ar face parte din normalitatea noastră cotidiană. Noi am avea o sarcină mult mai grea, sau, cine ştie, am fi chiar obligaţi să renunţăm la premii, din cauza inflaţiei de candidaţi. Dar nu ne lăsăm, suntem încrâncenaţi, ca să descoperim şi noi roata – vorba lui Miron Costin „Nasc şi la Moldova oameni”. Oameni care aduc copii de la prăşit ca să-i facă informaticieni, să adune premii cu nemiluita, să-i înveţe comunicarea, să-i iniţieze în tot felul de lucruri concrete. Fiindcă vreţi ceva mai concret, mai palpabil decât să filmezi poeme? Şi să faci din această îndeletnicire un subiect de concurs?

Unul din foştii elevi ai acestei laureate a scris că a fost vrăjit să nu mai simtă oboseala muncii. De fapt, e simplu. Pentru un vrăjitor de meserie, metafizica e la îndemână.

Dacă alegi calea cea bună, drumul spre astre e scurt.

S.M.: A fi azi profesor de informatică înseamnă a-ți asuma o răspundere majoră, deoarece trebuie să-i ajuți pe toți ceilalți profesori să practice, în predare, indiferent de disciplină, naveta între cultura tradițională, pe hârtie, și cultura pe Internet. Alfabetizarea computațională a populației României, preconizată de Moisil la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, nu s-a realizat decât parțial și cu mare întârziere iar educarea frecventării eficiente a Internetului nu se practică în școala românească decât în cazuri rare. Să sperăm că profesoara premiată este unul dintre acestea.

Ana Simona Simon Baicu

M.T.: În timp ce Diaghilev şi cu Nijinski cucereau Parisul, în saloanele de la Moscova şi Sankt Petersburg nu se vorbea ruseşte decât cu slugile, în scârbă. Apoi franceza rusească s-a fărâmiţat prin tenebrele Gulagului, dar baletul a rămas în capitala culturală a lumii – avea întâlnire cu Stravinski. Urmau să pună bazele baletului clasic, ca apoi să facă totul ţăndări, scandalizând parizienii, abia dezmeticiţi din şocurile unora ca alde Baudelaire, Zola şi ai lor. Şi încă habar nu aveau că, pe margine, se încălzeau Picasso, Dali şi cu Bunuel. Nici franţuzilor nu le-a fost uşor.

Aşa că baletul rus, aşa cum îl cunoaştem azi, a venit la noi de la apus. Şi a găsit sol roditor mai peste tot – şi la Bacău. De ce nu? Dar nu mulţumită autorităţilor locale, care aveau frisoane pentru că nu ştiau să joace un pas de deux ca lumea, ci, cum se întâmplă de obicei, datorită unui mentor vizionar, în faţa căruia opreliştile sunt imbolduri de perseverenţă. Aşa s-a născut şcoala de balet de la Bacău – bine ancorată în viaţa culturală a lumii. Unde au început să curgă distincţiile şi premiile şi de unde absolvenţii pleacă în cele patru zări în vârful picioarelor, dacă se poate, pe poante.

S.M.: Sunt Baletul, dansul activități care interesează numai pe cei care le au ca profesie? Răspunsul este negativ.
Dansul corpului, brațelor, mâinilor, degetelor unei pianiste în plină desfășurare, mersul pe stradă (să ne amintim de poezia „Unei trecătoare” a lui Charles Baudelaire), modul în care ne mișcăm în fața unei clase de elevi sau studenți, noi, educatori, și felul în care această mișcare participă la procesul de argumentare; atâtea alte situații în care ne implicăm ca persoane cu o identitate complexă, toate au ceva de învățat din activitatea care face obiectul preocupărilor Anei Simona Simon Baicu.

Irinel-Romeo Bolohan

M.T.: Când m-am văzut pus în faţa sarcinii de a scrie despre un profesor de educaţie tehnologică, în prima clipă m-am blocat. Nu pentru că aş fi avut vreo îndoială că o asemenea materie ar putea da naştere unui mentor, ci pentru că nu mă pricep. Dar motivările nominalizării m-au scos din impas, târându-mă într-unul şi mai mare. Fiindcă m-am trezit în faţa unei înşiruiri de fapte care, toate la un loc, definesc civismul cel mai pur şi sunt dovada unei fantezii debordante.

Eroii de pripas se mulţumesc să învingă, pentru ca apoi să uite cât mai repede suferinţele îndurate. Este o mică laşitate, demnă de a fi înţeleasă. Dar un mentor cu conştiinţa bine clădită, se întoarce să-i ia pe urmele lui pe cât mai mulţi dintre instituţionalizaţii fără prea multe perspective, cum a fost şi el. Lunându-se la trântă cu prejudecăţile, cu lipsa banilor, cu indolenţa, cu legile strâmbe şi cu incompetenţa.

Este un Don Quijote care se luptă cu morile de vânt şi cîştigă!

Mă întreb de câţi asemenea oameni am avea nevoie pentru ca problema copiilor instituţionalizaţi sau a celor şi mai mulţi, a celor instituţionalizabili, să fie rezolvată? De mulţi, de foarte mulţi. Bine că îl cunoaştem măcar pe unul dintre ei.

S.M.: Circulă frecvent sloganul: Arta umanizează tehnologia. Într-adevăr, nu putem nega că tehnologia câștigă uneori prin ajutorul pe care i-l dă arta. Însă, tehnologia are și propriile ei resurse artistice, ca urmare a omenescului investit în ea. Tehnologia potențează capacitățile artei.

Cum am putea ignora înnoirea pe care a adus-o în muzică revoluția electronică? Sau câștigul pe care l-a realizat pictura prin progresul tehnologiei de procesare a culorilor? Tehnologia și arta sunt surori, iar un profesor de educație a tehnologiei, ca cel premiant acum, știe foarte bine acest lucru.

Boga Katalin

M.T.: La şcoală, fizica este o materie ca oricare alta. Care poate fi fascinantă sau îngrozitor de plicticoasă. Depinde de talent, spun unii, mai cu seamă cei care vor să scape de responsabilitatea să-şi bată capul cu orice. Despre cei care nu au talent la fizică – sau la orice altceva – reiese că nu prea au talent la nimic, fiindcă aşa e cel mai simplu. Bineînţeles că nu oricine poate fi Einstein, Shakespeare sau Mozart. Dar de la strădania de a înţelege ceva din fizică, muzică sau literatură până la premiul Nobel e o cale foarte lungă, dar plină de scurtături. Depinde cine te ţine de mână. Aici intervine călăuza, care, dacă are vocaţie, ştie să-ţi atragă mirarea spre cele mai mărunte amănunte, dar şi să-ţi ridice privirea spre zări pe care le-ai crezut de nepătruns.

Un mentor cu vocaţie nu aprinde reflectoare orbitoare, ci face ca luminiţele fiecărui învăţăcel să descopere cât mai multe amănunte. Apoi e într-adevăr treaba talentului.

O mămică povesteşte în motivarea nominalizării că fiul ei era cam zvăpăiat, fără prea mare tragere de inimă spre învăţătură. Apoi, odată întors de la un concurs internaţional cu medalia de argint, şi-a dat seama că merită să se pună cu burta pe carte. Aşa e simplu. Doar atât că, în dosul acelei medalii, a celei de aur care i-a urmat şi în dosul altei puzderii de succese se află cineva care are cu adevărat talent. Talentul de a creşte talente.

S.M.: Trei au fost cu deosebire domeniile care au revoluționat știința secolului al XX-lea: fizica, biologia și informatica. Prin teoria relativității și mecanica cuantică, s-a schimbat modul de a înțelege realitatea. Ceea ce s-a crezut, timp de mii de ani, a fi unica, întreaga realitate s-a dovedit a reprezenta doar o parte a ei, pe care azi o numim realitatea macroscopică. Dincolo de aceasta, în universul magic al teoriei relativității, lumea infinitului mare, și în universul și mai magic al lumii cuantice, percepțiile noastre senzoriale și intuitive se constituie în așteptări frustrate, contrazise de situații dintre cele mai neașteptate.

Despre aceste aventuri ale spiritului uman trebuie să dea seama profesoara de fizică Boga Katalin; grea răspundere, dar cât de frumoasă!

Bogyó Mária

M.T.: Nu e nici o scofală să te dai pe gheaţă la Miercurea Ciuc. Mai greu e să te dai mare pe trotuarul uscat. Dar de aici până la titlurile de campioni la SHORT TRACK (pe româneşte – patinaj viteză pe pistă scurtă) e o cale foarte lungă. Ca să prinzi viteză trebuie mai întâi să te grăbeşti încet. Adică să deprinzi tot felul de mişcări, aparent simple, dar numai cine nu a dat de multe ori cu fundul de gheaţă nu ştie cât de greu e să-ţi calculezi fiecare gest, care înseamnă zecimi de secundă incalculabil de valoroase.

Îmi vine foarte greu să cred că aceşti patinatori profesionişti, care nu se pot bucura la tot pasul de patinoare artificiale, se întristează la venirea primăverii, ştiind că vor fi nevoiţi să-şi pună patinele şi pofta în cui, în aşteptarea îngheţului. Şi-or fi având secretele lor, doar nu-şi petrec verile hibernând. Altminteri paginile pe care sunt înşirate titlurile şi medaliile obţinute ar fi goale. Sunt sigur că o antrenoare profesionistă, ca cea de acum, este în stare să-şi convingă pe elevi că vara e ca iarna.

S.M.: Unul din lucrurile fascinante ale antrenamentului la patinaj viteză mi se pare a fi modul foarte explicit în care apare inevitabilitatea eșecului ca preț pe care trebuie să-l plătim pentru a ajunge la reușită, la succes. Copilul de 1 an, de 1 an și jumătate, în mod inevitabil cade de mai multe ori până învață să se țină pe picioare și să meargă.

Drumul spre performanță al antrenamentului la patinaj viteză – ca și la patinaj în general – trece inevitabil prin căderea cu fundul pe gheață. Pare un detaliu, dar cât este el de semnificativ pentru Educație: greșeala și eșecul sunt prețul inevitabil e care îl plătim, pentru a învăța ceva în mod autentic, dar acest lucru, care ar scoate greșeala din statutul ei universal de păcat, nu este totdeauna luat în seamă. Antrenoarea Bogyó Mária înțelege foarte bine acest lucru.

Leonard Dan

M.T.: Iată reţeta succesului: înveţi, lucrezi pe brânci, îi înveţi pe copii ce ştii tu mai bine – în cazul acesta engleza – faci o trupă de teatru perenă, chiar dacă actorii se schimbă odată cu vârsta, câştigi un maldăr de premii şi dormi liniştit. E simplu, nu-i aşa? Nici pomeneală. Toate cele înşirate mai sus – cu şirul de premii cu tot – presupun câteva ingrediente care nu sunt la îndemâna oricui. Doar cei aleşi ştiu să aleagă. Mai bine zis, să-i facă aleşi şi pe alţii.

Doar cei cu adevărat talentaţi ştiu să descopere talentele ascunse în firile celor pe care îi îndrumă. Sunt convins că, dacă nu ar fi urcat el însuşi pe scenă, dacă nu ar fi trecut prin focurile mistuitoare ale emoţiilor, acest mentor nu ar fi fost în stare să facă actori din nişte copii cărora nici prin minte nu le-ar fi trecut să joace teatru de-adevăratelea. Dacă nu s-ar fi implicat total, compunând muzica de scenă şi interpretînd-o pe viu, nu i-ar fi putut face pe actorii necopţi şi amatori să devină actori trup şi suflet. Doar aşa e simplu. Adică cu adevărat emoţionant.

S.M.: Copiii foarte mici nu disting realitatea de ficțiune. I-am văzut, pe cei de 2-3 ani, strigând din sală către Harap Alb să nu se încreadă în spusele Spânului. Dar când deprind, mai târziu, decalajul dintre ficțiune și realitate, jocul evadării în ficțiune îi încântă și teatrul îi fascinează; imaginația lor prodigioasă produce jerbe de situații de o fantezie atât de bogată, încât noi, adulții ne vedem depășiți.

A te dedica acestei activități a copiilor și, în plus, a o face în limba engleză, materia pe care profesorul Leonard Dan o predă la clasă, este o splendidă performanță, demnă de educarea copiilor pentru a conviețui cu lumea globalizată de azi. Prin transferul pe internet al acestor spectacole, copii-actori vor putea intra în legătură cu o sumedenie de alți copii, de pe toate meridianele planetei.

Discussion (1)

There is one response to “Doamna și Domnul Trandafir”.

  1. E ciudat ca in ciuda acestui model de profesor dat practic nimeni nu mai socializeaza cu elevul, astazi sunt doua modele ” crima si pedeapsa, note si ascultat” sau indiferenta totala…
    Parca domnul trandafir a fost doar in capul lui Creanga ca in al profesorilor nu prea mai este si ma intreb oare de ce.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*