RSS

Doi pentru infern

Ionela şi Ionuţ sunt din Bucovina. De o vreme, însă, trăiesc cu vreo 500 de kilometri mai la sud, la Medgidia. S-au căsătorit pe când ea avea 15, iar el 18 ani. S-au luat din dragoste, dar un picuţ și de nevoie: Ionela a încercat să evadeze din iadul cu program prelungit pe care îl trăia în familie, în perioadele în care tatăl ei, recidivist cu cazierul greu, nu era la pușcărie. „Bătaia și violențele erau la ordinea zilei. Venea acasă băut și ne bătea pe toți. Am văzut mult sânge, era insuportabil…”, se destăinuie ea.

Foto&Video: Mircea Reştea

Mai întâi au plecat de acasă părinții șomeri ai Ionelei. Au ales Medgidia pentru că doar acolo au găsit de lucru, „la vie”. Ceva mai târziu, din aceleași motive, i-au urmat fiica și ginerele lor. Şi-au luat puţinele lucruri pe care le aveau şi au luat trenul de Medgidia. Se întâmpla în primăvara lui 2011. Ea s-a angajat bucătăreasă la cantina firmei, el, ca muncitor, tot acolo.

Părinții Ionelei locuiau, cu chirie, în oraș. Ionela și Ionuț, însă, n-au găsit cazare decât în locuințele de serviciu ale firmei care i-a angajat, undeva pe dealurile cu vii de lângă oraș, unde locuiesc împreună cu mai mulți colegi de firmă. Acolo i-am şi cunoscut.

Populaţia coloniei nu adună zece familii, toate cu probleme sociale. Restul locuințelor și clădirilor sunt părăsite și în paragină: geamuri sparte sau lipsă, ziduri care dau să cadă, praf și pulbere. Un pâlc de clădiri cu aer perfect post-socialist. Câinii vagabonzi ce mai animă locul. „Uneori se încumetă până aici și șacalii”, îmi spune Ionuț zâmbind, în timp ce despică cu toporul o buturugă în fața casei. Pentru ca tabloul să fie complet, din când în când, la ceas de noapte, cei din colonie sunt atacați de găști de tâlhari. O grijă în plus. Oamenii se simt expuși, treabă care îi consumă psihic.

Relațiile dintre „coloniști” sunt reci spre tensionate: „Nu prea există amiciții. Prieteniile în situația noastră se fac mai mult din interes.” Cam ca în lumea celor bogați.

Apartamentul în care locuiesc Ionela și Ionuț, împreună cu patru copii, e unul impropriu: două camere despărțite de un coridor lung, în capătul căruia e improvizată o bucătărie. O locuință îngrijită și plăcută, însă, în ciuda sărăciei pe care o transmite.

Alimentare cu apă potabilă nu au. O aduc de la un izvor, de lângă Dunăre, aflat la câțiva kilometri de casa lor. Au în schimb curent electric la discreţie, doar să îl poată plăti…

Dacă au vreo urgență medicală, merg la spital: sunt primiți, sunt tratați omenește, „dar apoi trebuie să plătim cheltuielile de spitalizare, serviciile medicale, care costă foarte mult.”

Afacerile prosperei firme viticole de odinioară au început să scârțâie. Ionela a plecat din firmă înainte de declin, în august 2012, când a născut un băiețel. Ionuț a mai lucrat la ei, dar la un moment dat nu îşi mai primiea salariul.

La început, câștiga 900 de lei. Când firma a ajuns la ananghină i s-a propus ca o parte din leafă să o primească în bani, cealaltă să fie plătită în vin, pe care apoi să-l vândă. Zis și făcut, că nu pea avea de ales. Unii dintre mușterii care au cumpărat vin de la el nu i-au mai plătit, așa că bugetul familiei s-a împuținat. Pentru a-l completa, Ionuț a căutat munci ocazionale. A găsit, dar foarte puține.

Au început greutățile şi momentul cel mai greu: „Pe 5 iunie, tata a omorât-o pe mama. A bătut-o până a murit, cu frații mei în casă… A pus-o în cadă, apoi a dat drumul buteliei de gaz în speranța că atunci când va veni cineva, casa va sări în aer. Nu s-a întâmplat așa. L-au arestat și l-au condamnat din nou. Peste o lună, s-a spânzurat în penitenciar…”, povestește Ionela.

„Era 11 seara când s-a spânzurat. Peste cinci ore, Ionela a născut băiețelul nostru. Eram și fericiți, și triști. După un plâns, a venit și un zâmbet. Dar suntem împreună și asta ne ține speranța, mai uităm de probleme”, o completează Ionuț, cu lacrimi în ochi.

Când a murit, mama Ionelei avea 38 de ani. Cu trei luni înainte de a muri, născuse încă un copil, a cincea odraslă a lor. La trei luni după moartea ei, bebelușul a murit și el. „Se născuse cu probleme mari, din cauza bătăilor pe care le primise mama de la tata”, îmi spune ea.

Ionela mai are doi frați și o soră, toți mai mici ca ea. După moartea mamei lor, pe cei doi băieți i-a luat la ea, iar mezina a ajuns la un orfelinat de unde apoi a fost înfiată, lucru despre care a aflat abia în 2014. „Am auzit că e pe mâini bune, a fost înfiată de o familei înstărită. Aș vrea să o vedem măcar pentru o ultima oară”, spune ea.

Când am ajuns la colonie, cei doi frați ai ei, doi băieți sprinteni, cărora nu le-a mijit încă mustața, tocmai plecau la școală. Au de mers până acolo câţiva kilometri. Pe jos. Și vara, și iarna.

„Au nevoie de tot felul: de mâncare, de haine, de lucruri pentru școală… După ce a murit mama, am luat-o de la zero: fără prieteni, fără rude, fără vreun sprijin. Ea era singurul sprijin când aveam nevoie. Au fost zile în care nu aveam ce mânca, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut și peste asta”, continuă Ionela.

Primăria îi ajută și, deși ar putea primi mai mult ajutor, ei nu insistă. „Nu vrem să cerșim. Așa cum am eu nevoie, are nevoie și altul”, spune Ionuţ.

Pensia pentru cei doi frați ai Ionelei (2 x 700 de lei) și alocația pentru copilul ei, de veo 600 de lei, sunt toți banii pe care îi primesc lunar pentru a întreține cele șase suflete ale familiei. Plus, arareori, banii câștigați de Ionuț din munci ocazionale. Foarte puțini, însă. „Copiii mergând la școală pe jos, la două luni o dată trebuie să le cumpăr încălțăminte. Plus cheltuielile de întreținere, plus lemnele de foc pe care trebuie să le cumpărăm iarna, plus altele….”

De lucru își caută prin foarte puținele anunțuri din ziare şi când ajung la interviu, nu sunt angajaţi. „E ca un blestem!”, spun el.

Ionela speră să găsească o persoană sau o familie în vârstă de care să se îngrijească și care să-i primească chiriași. Eventual, să le plătească și ceva bănuți. Asta îmi spunea când i-am vizitat la colonie. Între timp, aflu prin telefon că, trei trei luni mai târziu, dorința i s-a împlinit: „Am avut șansa să fim primiți, fără să trebuiască să plătim chirie, la o doamnă în vârstă, din Medgidia, bolnavă de sindromul Alzheimer. O îngrijesc, o spăl, îi țin de urât… E mai bine un pic…”

Nici Ionela, nici Ionuț nu şi-au găsit alt loc de muncă, dar sunt în continuare în căutarea lui. La Botoșani a mai fost doar el, o singură dată, întâmplător, într-o delegație.

Profil realizat pentru Banca Mondială

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*