Redacţia ziarului Cotidianul a fost ieri locul în care criza din România, inclusiv cea economică, s-a resimţit cel mai crud: reduceri salariale inumane, umiliri sumare, demisii, tristeţe, în fine, cam tot ce vă puteţi imagina mai rău pentru o echipă de jurnalişti. Şi nu una oarecare. Discutând cu foştii colegi, atmosfera mi-a adus puţin aminte de „Ferma animalelor” şi „Apocalyptico”. Un soi de... picturi dintr-o execuţie. Informaţiile şi zvonurile sunt pe măsura subiectului şi le puteţi afla pe siturile de profil. Dar nu despre asta aş vrea să vorbesc, ci despre povestea unor oameni care n-au mai apucat să guste ce li s-ar fi cuvenit pentru munca lor. Şi nu mă gândesc doar la cei care vor părăsi în curând redacţia.

Privit din afară, Cotidianul a avut perioade, zile în care a fost un ziar bun şi perioade în care a lăsat impresia unui produs schizoid, adică slab. Ultima oară l-am citit în avion, acum o lună şi ceva, şi, cu mâna pe inimă spun, răsfoindu-l pagină cu pagină, nu am găsit decât două articole care mi s-au părut atractive Ce să fac, sunt un cititor de elită.

Problema unui produs media apare când mesajul devine difuz sau identitatea incert definită. Nu-i poţi zăpăci cititorii prea mult timp, că îi pierzi. Cei de la Academia Caţavencu, the old boys, ştiu asta cel mai bine. Ei au sedus publicul român respectând cu religiozitate, preţ mai bine de un deceniu, secretul mesajului „fidelizator”. Obsesia profitului, prin urmare, e necesară, dar nu şi suficientă pe termen lung. Îţi mai trebuie şi ceva dăruire. De aceea, Caţavencu devenit un proiect media cu farmec şi graţie. Nici nu şi-ar fi spart această aură dacă nu ajungeau mai mercantili decât cititorii lor.

Cotidianul s-a relansat în octombrie 2004 pe fundalul acestui capital de imagine. Pe header-ul ziarului scria promiţător: „Publicaţie editată şi garantată de Academia Caţavencu”. Nu era puţin lucru. Şi, totuşi, Cotidianul nu a reuşit să devină ce şi-a propus. Din varii motive. Am să încerc să vorbesc despre câteva dintre ele, cele mai relevante în momentul de faţă.

De la preluarea sa de către Academia Caţavencu, Cotidianul a avut mai mulţi redactor-şefi decât ani: Robert Turcescu, Cristian Grosu (x 2), Carol Sebastian, Mihnea Măruţă, Răzvan Ionescu şi Adrian Ursu. Nu trebuie să fii mare specialist în management ca să îţi dai seama că o aşa nelinişte organizaţională numai sănătoasă nu poate fi. Gândiţi-vă numai ce au trăit jurnaliştii care au apucat a patra sau a cincea schimbare a stilulului de conducere în redacţie. Structura de conţinut a ziarului a fost, şi ea, remodelată de fiecare dată, aşa cum şi structura echipei redacţionale a fost schimbată după chipul şi profesionalismul noului redactor-şef. Cea mai vie dinamică  a cunoscut-o, nu întâmplător, Departamentul Politic. Cu implicaţii majore în conţinutul ziarului.

Problema nu era, însă, numai asta, că redactorii-şefi veneau din culturi organizaţionale diferite şi că uneori îşi proiectau ego-ul asupra subordonaţilor mai vârtos decât era cazul, ci îndeosebi aceea că unii dintre ei pur şi simplu nu puşcau cu conceptul ziarului (premium). Mai exact, erau incompatibili. Chiar dacă mimica nu îi trăda. Şi ca să nu o scald, am să fac şi un top personal, pe baza a foarte multe criterii: 1.Turcescu 2.Măruţă 3.Sebastian 4.Grosu. Eu am plecat de acolo în ziua în care a fost investit Răzvan Ionescu, după care a urmat Adrian Ursu. I-aş fi inclus şi pe ei aici, cu mare drag, dar mi-e că aş fi prea subiectiv. :)

Peste ei toţi, a fost Doru Buşcu, un om cu mintea sclipitoare, fermecător, dar care atunci când zâmbeşte are uneori puţin sânge pe colţul gurii. Ca jurnalist e cel mai bun pe care l-am întâlnit, ca manager de cotidian, însă, e subţire. Gândindu-mă la el, mi-am adus aminte de ce scria într-un editorial despre plecarea lui Cristian Tudor Popescu de la Gândul: „Există totuşi şi un CTP comestibil. Unul căruia noi, în redactie, îi zicem de ani buni Chelul şi pe care eu şi colegul Moţoc îl citeam cu voce tare când scria la Adevărul. Chelul despre care vă vorbesc e unul din rarele condeie care ştiu să sclipească scurt şi memorabil. Înzestrat cu o formidabilă intuiţie a subiectului, cu uşurinţa specială pentru formulări care rămân, cu umor şi cu o rară caligrafie a ideilor, precis, nervos, inteligent şi exploziv, ACEST CTP e partea care rămâne. Celălalt, CTP-ul director, e o pierdere de vreme”.

După ce afacerea a fost preluată de Sorin Ovidiu Vântu, lucrurile au început să se precipite: patron nou, bani mai mulţi, aşteptări mai mari, pretenţii mai multe, interese de tot felul. Când gradul de entropie creşte, spun fizicienii, e semn că sistemul e pe ducă. La Cotidianul, deşi preocuparea pentru (re)organizare părea tot mai mare, gradul de dezordine creştea. Un paradox pe care analiştii de specialitate nu ştiu cum îl numesc. Toate acestea în contextul în care la multe cotidiane centrale situaţia începea să scârţâie prevestind nevoia măştilor cu oxigen. În cele din urmă, managementul ziarului a ajuns disfuncţional de gonflat, tot mai birocratic şi exagerat de prezent la nivel redacţional. Dacă nu aş vedea unde e acum ziarul, aş spune că toate acestea au avut o logică, trebuiau să poarte un nume, vorba lui Sorescu. Lucrurile bune, însă, sunt simple. Extrem de simple. Sculptează zborul, nu pasărea, ca să mai citez un oltean.

Ziarul s-a concentrat apoi, aproape obsesiv, pe PR şi inserturi, în detrimentul conţinutului. Ceea ce, pentru orice jurnalist cu vocaţie, însemna alienare. Marx n-a fost chiar tâmpit. Să scrii despre şi nu pentru ziar, e tot ce poate fi mai rău pentru un ziarist. Aşa că singurul motiv care îi mai ţine(a) pe mulţi acolo erau arginţii. Senzaţia era uneori că ziarul e insertul cărţii sau al CD-ului şi nu invers. Conceptul se atrofiase binişor şi în ultimele luni produsul era în comă, apărea doar ca să fie pe piaţă.

Problema-cheie, însă, cred că a fost selecţia, felul în care a fost construită şi articulată echipa redacţională în toţi aceşti ani. Echipa ziarului a fost structurată pe două grupuri reprezentate de sisteme de valori diferite.

Un prim grup e cel format din băieţii hard, cu alură provincială, olecuţică legionaroidă şi uşor dependentă de valorile lăsate de naţional-comunism (cam ce s-a strâns în redacţie de pe la Adevărul vechi, Jurnalul Naţional şi universul media complementar). Jurnalişti pentru care o ştire externă pe care o vezi a doua zi în deschiderea mai tuturor cotidianelor importante din Europa e respinsă ori cu neaoşul „ia mai dă-i în p.m. şi pe ăia!”, ori pur şi simplu pentru că valorile ţărişoarei rulez. Pentru nuanţare, câteva elemente de axiologie contemporană autohtonă: RAFO, casele lui Năstase sau încă o şpagă fără nici cea mai mica perspectivă a unei măsuri juridice.

Celălalt grup e ceva mai soft, dar are avantajul că se identifică cu publicul imaginat de conceptul Cotidianul: oameni cu simţ al relativului şi cu ştampile mai multe şi mai cornute în paşaport; tineri umblaţi prin străineţuri în alte ipostaze decât cea de căpşunari, eventual cu ceva studii şi câteva limbi de circulaţie mondială vorbite cursiv. Dar, mare meteahnă!, numa’ buni de victime pentru glumiţele şi miştourile grobiene sau pentru dialogurile (ab)surde. Una peste alta, oameni care îşi permit să vadă şi altceva decât faptele mărunte ale unei ţări cu miză politică şi mai măruntă; jurnalişti care ştiu că lumea nu începe şi se termină cu Cartierul Primăverii, dar nici măcar la Borş sau Paşcani; curioşi care caută în România şi alte realităţi decât cele care ne fac plictisiţi sau saturaţi de ea. Sigur, exagerez puţin, de dragul contrastului, pentru că, da, şi eu de am făcut parte din acest grup. De aceea şi scriu aceste rânduri.

Alchimia asta redacţională ducea inevitabil şi la contrarierea cititorilor. Pentru că la dezbaterea subiectelor îşi impunea punctul de vedere când un grup, când celălalt. Aşa se face că într-o zi deschideam ziarul cu dosarul de cadre al Patriarhului Teoctist şi în ziua imediat următoare ne ceream ridicol scuze pentru „teribila” năzbâtie jurnalistică pe care am comis-o. Eu unul, fidel cititor de aş fi fost, m-aş fi întrebat ce naiba fac ăştia cu mine. Şi exemple sunt mai multe. Nu cred că se poate face un ziar pentru cititori inteligenţi cu jurnalişti care sunt prea departe de target. Cum nu poţi face imagine cu fetiţe de aprozar sau oameni care au probleme de look.

În fine, la toate acestea aş mai adăuga exemplul câtorva „cupluri” care pentru un cititor cât de cât selectiv, nu au ce căuta în paginile aceluiaşi ziar: TRU şi Corina Drăgotescu, Doru Buşcu şi Adrian Ursu, Mihail Neamţu şi Costi Rogozanu. Şi dacă am săpa, am mai găsi împerechieri din acestea contra firii. Democraţia şi presa scrisă nu sunt, totuşi, aceeaşi mâncare de peşte.

Până una, alta, o parte importantă a echipei de la Cotidianul a fost anunţată că li se va schimba radical viaţa. Timp de gândire, practic, nu au. Au fost puşi în faţa faptului împlinit. Aş fi acordat circumstanţe atenuante decidenţilor dacă epurarea mascată de ieri ar fi presupus o competiţie a valorilor. Capitalism, nenică! Dar mă uit la lista celor care vor pleca şi la cea a celor care au rămas şi... zău că în multe cazuri mă prind de cap. Şi n-am să pricep în veci de ce un business cu o asemenea investiţie, care a pornit cu atâta entuziasm a ajuns atât de masochist.

- mood.jpg (408.18 KB)

   Documente ataşate

  - mood.jpg (408.18 KB)