RSS

BEST QUALITY AVAILABLE  Romanian-born German writer Herta Mueller poses in this file picture

Herta Müller: "În România, orice om care gândeşte altfel e perceput ca duşman". Primul interviu de după Nobel

Probabilitatea ca o persoană de pe glob să ia Premiul Nobel pentru Literatură într-un an este de sub 1 la 6,8 miliarde. Un interviu cu o persoană care ajunge să „verifice“ această situaţie statistică induce, în mod normal, o anume emoţie. Mai făcusem interviuri cu personalităţi faimoase, interesante, tragice sau care însemnau pentru mine mai mult decât o provocare profesională. Cu Herta Müller, însă, a fost o altfel de discuţie. Una firească. Proximitatea culturală, scrierile şi luările ei de poziţie îmi sunt atât de familiare, încât au anulat tot nimbul pe care un Premiu Nobel îl conferă de regulă. Herta Müller e chiar dintre noi .

Interviu publicat în suplimentul revistei Corso, mai 2010.

Haideţi să începem într-o notă mai jucăuşă. Scrieţi aşa, în Este sau nu este Ion: „E o ţa-a-ară, fără/ Măsură/ aşa mică şi tâmpită/ Ca un păhărel de pură batjocură/ în gură.“ Despre ce ţară este vorba, doamna Müller?

Oare despre ce ţară este vorba? Despre ţara din care vin. [râde] Dar asta e ficţiune. O ficţiune care, pe undeva, are de a face şi cu realitatea, aşa cum se întâmplă, de obicei, cu ficţiunea. [râde] Trebuie să vă spun că în română se pot face rime foarte bune. Eu fac colaje şi în germană, dar în germană rimele funcţionează cu totul altfel, sunt mult mai dificile şi mai rare. În română, aproape că trebuie să ai grijă să nu rimeze… Aşa că, atunci când totul rimează şi motoraşul acela mic merge cum trebuie şi e foarte iute, e frumos. Mi-a făcut plăcere să scriu poeziile acelea.

E mai decoltată româna decât germana?

Cred că e mai sprintenă. La limbile romanice, rimele sunt la sfârşitul cuvântului şi pentru că terminaţiile cuvintelor sunt similare, găseşti rime cu duiumul. În germană e mai greu, cuvintele sunt mai puţin maleabile.

Aţi primit, recent, cea mai importantă distincţie acordată de statul german unui cetăţean al său, Marea Cruce de Merit cu Stea.

Da, aşa e regula, aşa s-a întâmplat în Germania cu toţi cei care au obţinut Premiul Nobel. E o cutumă, un fel de lege, care spune că în anumite situaţii se acordă această distincţie. [râde]

Ce aţi răspunde la invitaţia de a primi o astfel de distincţie din partea statului român?

Aş refuza.

De ce?

Pentru că nu sunt de acord cu foarte multe lucruri care se întâmplă astăzi în România. Nici nu mai sunt cetăţean român, nu trăiesc în România şi lucrurile care îmi dau de gândit cu privire la situaţia din România sunt mult prea multe. Asta nu înseamnă că în Germania sunt de acord cu toate, dar, totuşi, sistemul este unul mult mai democratic în privinţa respectării drepturilor omului, a statului de drept, a respectării legilor, aspecte pe care le regăseşti în viaţa civilă. Dacă cineva întrece măsura, suportă consecinţele, nu rămâne nesancţionat. Sunt alte reguli ale jocului democratic.

Ce ar trebui să facă statul român ca să repare moral năzbâtiile din perioada comunistă?

Să promoveze îndeajuns de mulţi indivizi interesaţi să facă acest lucru şi atunci s-ar impune, atât individual, cât şi prin opinia publică. Momentan, după părerea mea, nu putem vorbi despre aşa ceva.

Nici elita culturală nu o duce foarte bine…

Da, nici intelectualii, că şi asta este o problemă. Intelectualitatea din România nu prea este interesată de viaţa civică. Mulţi scriitori cred că fac parte dintr-o castă separată, care nu trebuie să se intereseze de lucrurile mărunte, dar din lucrurile acestea mărunte se compune viaţa noastră şi fiecare om simte, la un moment dat, când ceva nu e în regulă. Pe ei acest lucru nu îi interesează. Nu i-a interesat nici înainte, în dictatură, şi nu-i interesează nici acum. Există un fel de a vedea lucrurile cu care probabil s-au obişnuit de mai multe generaţii.

Vi se reproşează obstinaţia faţă de această temă, a dictaturii comuniste. Pentru orice societate matură, aveţi o abordare firească a trecutului. De ce credeţi că multor români le e teamă de firesc?

Pentru că, în România, nu este normal să îţi critici ţara. Cineva care ţine la ţara în care trăieşte şi vede că lucrurile nu merg cum trebuie, e obligat, e de datoria lui să spună ce nu e în ordine. Restul mentalităţilor sunt rămase din dictatură. Orice om care gândeşte altfel, în România e perceput ca duşman. Nu adversar, ci duşman!

Există viaţă după Nobel? Cum v-a schimbat acest premiu?

Cred că nu m-a schimbat deloc.

Nu interior, ca stil de viaţă întreb.

Ca stil de viaţă s-au multiplicat toate: relaţia cu presa, trebuie să călătoresc mult mai mult, toată lumea cere ceva de la mine şi de multe ori nu pot să onorez invitaţiile sau, pur şi simplu, nu am timp fizic să fac tot ce mi se cere. De multe ori, nici nu aş putea face lucrurile care mi se cer, uneori habar nu am şi nici nu am motive să dau curs unor propuneri. Multă lume crede că acest premiu îţi dă un statut. Ei, nu e un statut, nu are absolut nimic de a face cu asta, e o neînţelegere din partea oamenilor. Eu am primit premiul pentru nişte cărţi. Cărţile ţi le scrii singur şi eşti scriitor abia atunci când scrii, când eşti la masa de scris şi stai în faţa unei hârtii sau a unui monitor. E o singurătate care îţi creează o problemă cu tine însuţi. Toate celelalte ţin de altceva, e o altă meserie. Uitaţi, în momentul de faţă, când vorbesc cu dumneavoastră, fac o altă meserie…

Vă recalificaţi.

Nu ştiu dacă mă recalific, nu prea vreau să mă recalific, nici măcar să mă calific… De multe ori accept din bun simţ, ca să ajut. Desigur, înţeleg că editurile îmi traduc cărţile şi aşteaptă, ca şi în România, să vin măcar o dată acolo şi să citesc din cărţile mele sau să dau nişte interviuri. Când pot, o fac cu mare plăcere, dar când este prea mult, nu am ce face, trebuie să spun că nu pot face faţă.

Cum v-aţi cunoscut cu prietenii de la Aktionsgruppe?

Nu a fost nimic deosebit, ne-am cunoscut în nişte împrejurări foarte normale. Eram studenţi la Universitate, unii ne ştiam din vedere, din liceu, adică ne întâlneam, vorbeam, nu a fost nimic aparte, ca să spun aşa. În timp, după mai multe întâlniri, mi-am dat seama că sunt oameni cu care mă simt foarte bine şi mă interesa ce fac, ce discută, ce citesc, că pot să fiu sinceră cu ei, îmi plăcea cum gândeau şi că erau integri. Din toate acestea, a rezultat o prietenie, o apropiere între noi. A fost ceva ce a rezultat de la sine.

Cum vă raportaţi atunci la literatura română? Îi citeaţi pe autorii români?

Da, citeam, am citit şi lucrurile care erau scrise de generaţia mai tânără, mă refer în special la poeţii de la Cenaclul de luni.

A existat o influenţă asupra lor sau a lor asupra celor de la Aktionsgruppe?

Unii dintre ei spun că da, că ştiau de noi. Ei erau mai cunoscuţi, spre deosebire de noi, cei din Timişoara. Dar din punct de vedere al felului în care gândeam sau a felului de a discuta politica, eram diferiţi. Noi am fost foarte preocupaţi de politică, de ce ni se întâmpla. Am avut probleme cu Securitatea, cu urmăriri, cu frică, unii dintre noi eram deseori chemaţi la Securitate, la anchetă. Richard Wagner şi William Totok au fost chiar şi la închisoare, adică noi am avut probleme foarte grave. Colegii de la Bucureşti nu prea au avut aceste probleme şi nu s-au interesat în aceeaşi măsură de lucrurile care ne frământau zi de zi. Eu am lucrat la fabrică, vedeam ce se întâmplă, adică pentru mine toate erau insuportabile, nu numai faptul că Ceauşescu vorbea patru ore în şir sau că ziarele erau pline cu cuvântările lui, dar mă afecta şi ce i se întâmpla omului normal, cum e în fabrică, cum sunt şedinţele sau cum erau magazinele. Eu  vedeam că cenzura era peste tot, şi în magazinul de pâine, şi în farmacie, şi în magazinul de pantofi, şi când tramvaiul nu venea ş.a.m.d. Dacă iei noţiunea de cenzură, îţi dai seama că te loveai de ea peste tot. Şi, ca să închei paralela, eu niciodată n-am crezut că fac parte din ceva separat de societate, niciodată nu am putut gândi în maniera aceasta. Şi aşa eram toţi la Aktionsgruppe. Din păcate, mulţi scriitori români au gândit altfel. Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interesat?! Era ceva de la sine înţeles. Nici nu mi-aş fi putut închipui să nu ascult un post de radio care îmi spune într-o oarecare măsură ce se întâmplă cu noi. Şi peste tot, în restul ţărilor comuniste, mă refer la Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, scriitorii au fost mult mai preocupaţi de politică. Pentru ei, era de la sine înţeles să facă analiza politică şi socială a ţării în care trăiau. Se vede asta şi din operele lor. În România, nu prea găseşti similitudini în acea perioadă. De aceea, ungurii, polonezii, cehii au avut o altă ţinută şi au avut şi o disidenţă. Una peste alta, noi, cei de la Timişoara, ne-am deosebit de cei mai mulţi dintre scriitorii români. Acesta este adevărul.

Care, nu-i aşa?, doare…

Da, vedeţi, dacă poziţia ta emoţională faţă de realitate nu este tulburată, pentru că eşti comod şi apolitic, nici nu ai cum să scrii cu o distincţie clară. Acest lucru îţi defineşte şi stilul.

Unul dintre cazurile tragice din grupul dumneavoastră a fost poetul Rolf Bossert. Îmi puteţi vorbi despre el?

Era ca noi, gândeam la fel… Poeziile lui Bossert îmi plăceau foarte mult. Astăzi, când îl recitesc, mă gândesc că uneori prietenia poate îţi îngustează neutralitatea pe care trebuie să o ai ca să apreciezi o poezie. Cărţile lui Bossert îmi par mult mai bune acum, îmi dau seama că, odată cu trecerea timpului, ele sunt mai bune. Fără să iau în considerare persoana lui, faptul că l-am cunoscut, poeziile lui sunt foarte, foarte bune. Bossert a fost un om foarte direct, căruia i-a plăcut viaţa… Am spus de mai multe ori, că dintre noi, el a fost cel mai îndrăgostit de viaţă. Trăia de fiecare dată momentul. Eu cred că nu pentru că nu mai voia să trăiască s-a sinucis, ci pentru că a fost prea rănit de ceea ce se întâmpla în România şi a plecat prea târziu… Era deja cu nervii distruşi. Nu de mult am aflat de la fiul lui, care a studiat dosarul lui Bossert, că atunci când l-au bătut securiştii şi i-au rupt mandibula, a ajuns la spital. Reiese din documente că acolo a fost tratat, adică i-au dat anumite medicamente cu care să îl destabilizeze psihic. Şi până la urmă, când Securitatea şi-a dat seama că e în pericol – ştiau asta, după cum scrie în dosarul lui -, au decis să i se dea drumul mai repede în Germania pentru că exista pericolul de a se sinucide şi era mai bine să o facă în Occident, nu în România. Ceea ce s-a şi întâmplat…

Oribil…

Da, au regizat toată povestea asta.

A fost recuperat ca poet în Germania?

Din păcate nu, ştiţi cum e, dacă nu mai scrii… A apărut atunci un volum postum, dar lumea nu îl cunoaşte. Aşa e cu scriitorii care mor, nu?…

Faptul că aţi primit dumneavoastă Nobelul, e, într-un fel, o compensaţie şi pentru colegii dumneavoastră.

Da, e bine şi pentru ei. Acum se discută mai mult şi chiar toţi au luat la cunoştinţă de faptul că există literatura asta a scriitorilor germani din România, că nu sunt singură şi nu am picat chiar din cer. Eu peste tot am spus cât de important a fost pentru mine Aktionsgruppe. Fără ei, eu nu aş fi nici din punct de vedere politic, nici psihic, nici în privinţa lucrurilor pe care le-am scris ceea sunt astăzi. Au constituit pentru mine un suport foarte, foarte important. Noi toţi ne-am sprijinit unul pe altul, au fost prietenii foarte sincere şi extrem de necesare pentru fiecare dintre noi.

Care erau cărţile care v-au ajutat în acea perioadă, în care v-aţi regăsit?

Citeam fel şi fel de lucruri. Am avut norocul că a existat Institutul Goethe de la Bucureşti, biblioteca de acolo, citeam cam tot ce apărea în anii aceia în Austria, în Elveţia, în R.F.G. Citeam Thomas Bernhard (marele Thomas Bernhard!), citeam Canetti, citeam cam tot ce se putea citi. Citeam şi în română, pentru că erau traduşi scriitorii sud-americani, Kafka ş.a. Apoi, primeam cărţi de la prieteni care au emigrat înaintea noastră în Germania. Cretinii de la Securitate aveau o listă, dar nu ştiau toţi autorii care ne interesau pe noi. Puteai citi multe lucruri de care ei habar n-aveau că există şi că dacă îţi mergea „bila“, şi de acolo puteai să îţi faci o părere. Literatura, dacă este bună, nu are importanţă de unde vine, nici nu trebuie să trateze ceva care te interesează pe tine direct, dar prin poezie sau prin metodele literare, lucrurile capătă alt înţeles, se duc unde vrei tu. Dacă îţi place ceva la un text e ca şi cum el ar fi fost scris pentru tine personal, chiar dacă autorul nu te-a văzut în viaţa lui şi habar nu are unde trăieşti pe lumea asta. De multe ori s-a întâmplat aşa, în anii aceia…

Când a început Securitatea să vă tracaseze sau când aţi simţit că ceva s-a schimbat radical?

Când am lucrat la fabrică.

E fabrica în care se făceau autoturismele Lăstun?

Se făceau fel şi fel de lucruri: sârmă, garduri, site fine pentru industria chimică, tractoare. Cred că sediul central era la Braşov, iar la noi se făceau tractoare pentru viticultură, mai mici, care pot circula prin livezi. Şi se făcea Lăstunul.

Eu am fost angajată acolo când director era un anume Dobreanu, fost jurnalist la „Drapelul Roşu“. Nu ştiu cum a ajuns director, poate avea studii economice, în schimb, era un om cumsecade. M-a şi apărat când a început Securitatea să ma ia la întrebări. Îmi spunea mereu să nu îmi fac griji, că trebuie să treacă şi pe la el, că aşa e regula. Dar, la un moment dat, a fost schimbat, a venit unul, Maier, un om foarte întunecat. Atunci a început calvarul: mă chemau în fiecare dimineaţă la întrebări, securistul, directorul, secretarul de partid şi preşedintele de sindicat. Îi chema şi pe ei, ca să aibă martori, şi stăteau acolo ca popândăii, pe scaun, şi ascultau. Dimineaţă de dimineaţă, cu asta îmi începeam ziua, mă prezentam la ei. După aceea, au vrut să mă facă muncitoare necalificată, m-au retrogradat, cum ar veni, la o altă secţie, unde făceau sârmă. De fapt, voiau să mă dea afară şi mă întrebau mereu: „Ţi-ai găsit loc de muncă?“, iar eu le spuneam de fiecare dată că îmi place la fabrică şi că vreau să stau acolo până la pensie. [râde] Îi înnebuneam când spuneam asta, de asta le şi spuneam. [râde] Când auzea directorul, sărea până în tavan, aşa că o ţineam pe a mea, îi spuneam în fiecare dimineaţă: „Tovarăşe director, nu caut alt loc de muncă, nici nu am căutat. Eu vreau să lucrez aici până la pensie.“ Înnebuneau, făceau spume la gură. M-am jucat cu ei, dar tot eu am plătit.

Când v-a fost cel mai greu?

Cel mai greu a fost când au răspândit despre mine zvonul că lucrez pentru Securitate. M-au dat afară din birou şi lucram pe scări, cu dicţionarul, că traduceam, şi nu aveam unde să mă mai duc, iar prietena mea nu a fost lăsată să-şi împartă biroul cu mine. Era un laborator de proiectări unde lucrau vreo zece oameni. Lucram pe scări şi colega mea a venit la mine să îmi spună că i-au zis colegii că lucrez la Securitate. Deşi ea ştia ce făceau cu mine. Şi nu am putut-o lămuri şi nu puteam să merg la sute de oameni să le explic că nu e adevărat. Cine ştie câţi oameni ai Securităţii au trebuit să răspândească zvonul că lucrez pentru ei. Atunci am simţit că înnebunesc. Nu-mi venea să cred, îmi puneam întrebarea: „unde trăiesc?“. A fost momentul cel mai dificil.

Am cunoscut puţin acel univers, aş putea să spun că aveaţi un curaj nebun…

Nu era curaj, dar nu aş fi putut fi altfel. Eram atât de sătulă de lumea aceea, de viaţa din fabrică, de ierarhie, de nulităţile acelea, de secretarul de partid şi de cel de sindicat. Ce oameni fără nicio valoare erau, de o prostie şi de o aroganţă imensă! Aveam o scârbă fizică, n-aş fi putut suporta şi n-aş fi putut reacţiona altfel. Am intrat cu doi-trei paşi în nebunie pentru că situaţia era nebună. Cei de care vă spun erau nebuni, nu eu, dar am jucat jocul lor de parcă ei ar fi fost normali. Nu erau obişnuiţi cu asta, pentru că au crezut că fiecare trebuie să plece capul şi să tacă din gură sau să nege ce a făcut dacă este ameninţat. Eu nu am putut să fac asta. Îmi era lehamite şi trăiam o furie când vedeam ce se întâmplă cu oamenii. Nu erau geamuri, era frig, oamenii se trezeau la 4-5 dimineaţa ca să meargă la serviciu, era teribil. Îmi spuneam, Doamne, oamenii aceştia sunt nişte eroi şi porcii cu funcţii îi exploatează, îi umilesc. Greşeala regimului a fost că mă tot dădeau afară, de peste tot, aşa că m-am plimbat de la un loc de muncă la altul şi am trăit tot mai multe experienţe, am putut să văd tot mai mult. A fost foarte important pentru mine! Aproape niciunul dintre colegii mei scriitori nu cunoştea viaţa din întreprinderi, ce calvar se trăia, de fapt, acolo. Era altceva să fi fost profesor sau jurnalist, cum erau ei.

Avea vreo relevanţă că eraţi şvăboiacă?

Nu! Mircea Cărtărescu mi-a spus, la un moment dat, că am fost persecutată pentru că eram şvăboiacă şi i-am răspuns că, dacă ar fi deschis gura în acei ani, în jumătate de oră ar fi fost şi el neamţ… Aşa repede şi simplu mergeau lucrurile cu schimbarea naţionalităţii. Deci nu, asta nu era o problemă. Îmi mai spuneau la anchetă, că dacă nu îmi place în România să mă duc în Germania, la naziştii mei. Asta se vede acum, la dosarele de la CNSAS. Dosarele sunt grupate în „Germani nazişti“, „Unguri iredentişti“ şi „Evrei naţionalişti“. Numai la români scria: „Artă şi cultură“… Eu credeam, atunci, că securistul voia doar să mă jignească; de fapt, el urma linia oficială.

Aţi reuşit să ajungeţi la Târgul de carte de la Frankfurt, înainte de a emigra. De ce nu aţi rămas în RFG? Nu v-aţi spus: „mă, eu nu mă mai întorc“?

Pentru că nu am vrut. Până atunci, mă opusesem regimului şi făcusem lucruri care mi-au adus destule neplăceri şi nu voiam să plec aşa. Am vrut să decid eu când să plec şi să spun clar pentru ce. Nu m-am dus la reîntregirea familiei, ci am plecat din motive politice. Şi aşa am făcut toţi, şi Richard Wagner, şi William Totok, şi alţii.

Cum credeţi că se mai poate recupera trecutul comunist al României? Care au fost neajunsurile majore ale acestui proces?

Cred că ar trebui să existe un interes mult mai mare. CNSAS-ului, de exemplu, nu i s-a acordat importanţa cuvenită, cum a fost, de exemplu, în cazul instituţiei similare din Germania. În Germania, sunt sute de mii de oameni care vor să îşi vadă dosarul, iar problema STASI, a poliţiei secrete din fosta RDG, s-a discutat peste tot, la toate nivelurile. Interesul a fost enorm şi este enorm până în ziua de azi. În România, mulţi nici nu ştiu că există CNSAS, iar cei care ştiu spun că nu îi interesează. Persoanele care ar trebui să dea exemplu, inclusiv scriitorii, spun că nu vor să afle ce e în dosarul lor.

Ce mai face „Cristina, cum staţi cu dosarul dumneavoastră?

Eu am primit o parte din dosarul meu, dar multe părţi lipsesc. De exemplu, nu e nimic despre perioada în care am lucrat la fabrică. Institutul Gauck, că tot vorbeam de el, scoate cărţi, ţine simpozioane, congrese, are o activitate intensă, vine în sprijinul oamenilor, informează societatea. Sunt informaţii pe care Institutul le dă publicităţii fără a i se solicita acest lucru, e normal. Apoi, există o latură ştiinţifică a activităţii Institutului. Toate acestea, în România, nu se întâmplă deloc. Nu mai spun că în dosarul meu apar nume de informatori, dar nu sunt deconspiraţi. Nu ştiu numele niciunuia dintre informatorii care m-au turnat la Securitate.

Ştiu că, în ciuda a ceea ce spun unii, vă pasă de ce se întâmplă cu România şi cu prietenii dumneavoastră de aici. Cum ar trebui să arate o Românie pe care aţi vizita-o cu plăcere, cu bucurie?

Greu de spus… Ar trebui să fie o Românie mai democratizată, mai liberă, în care poziţiile importante din societate să nu fie ocupate de cei care vin din vechiul regim. O Românie în care m-aş întoarce cu bucurie ar fi una în care atunci când intru în camera de hotel să nu îmi lase senzaţia că Securitatea mai e prezentă. Sau cum să mă duc, de exemplu, la Universitatea din Timişoara, când ştiu ce au făcut înainte de 1989 mulţi dintre cei care mai sunt acolo? Nu îmi face nicio plăcere să îi revăd, pentru că nu am chef să îi revăd.

Să trecem la ceva mai plăcut: cum s-a născut titlul ultimei dumneavoastră cărţi, Leagănul respiraţiei?

Asta nu vă spun. [râde]

Are o semnificaţie anume în varianta germană?

Nu, dar este totuşi ceva neobişnuit şi nimeni nu ştie ce înseamnă. Reiese numai din text.

E pauza dintre inspirare şi expirare?

Da, şi asta, dar şi mişcarea dintre ele sau schimbările de la o respiraţie la alta, ritmul.

Transmite ceva metaforic?

Nu ştiu, habar n-am [râde], dar sună bine, e o formulă care nu indică imediat despre ce e vorba şi asta mie îmi place. Ca şi Animalul inimii. Titlul trebuie să aibă ceva enigmatic. În text, caut să pun acest cuvânt sau această formulă în câteva locuri bine alese şi asta ajunge.

În câte limbi e tradus Leagănul respiraţiei?

Cred că peste 40. Cel puţin, aşa m-au înştiinţat de la editură.

Spuneţi-mi, ce ar trebui să ştie cititorul neavizat despre Oskar Pastior, cel care a inspirat această carte?

În primul rând, ar trebui publicate cărţile lui, pentru că este unul dintre cei mai importanţi scriitori germani şi este păcat că până acum nu a existat interes pentru a fi făcut cunoscut. Oskar Pastior este un scriitor care se ridică mult, mult deasupra oricărei provincii sau geografii. De aceea, cel mai important lucru ar fi să fie tradus, să i se cunoască opera. O astfel de literatură nu există în limba română.

În ce sens?

Scrierile lui sunt mai experimentale, dar nici acesta nu e un termen potrivit. Pastior are un stil inconfundabil, unic.

Haideţi, în final, să mai lămurim ceva. Care este titulatura care vi se părea ca mai potrivită pentru a fi folosită în România, cea de scriitoare germană sau cea de scriitoare germană, originară din România?

Nu ştiu şi nici nu e treaba mea. Eu consider că acest lucru nu este important, pentru că literatura nu trebuie legată de un loc anume, de geografie. Literatura are o tematică, iar tematica mea este dictatura. Că experienţele mele legate de dictatură sunt din România, asta este clar, dar acest aspect nu este de mare importanţă. Important este fenomenul, cum se implică individul într-un sistem politic totalitar, ce diferenţe există între cei care refuză să colaboreze cu un regim totalitar şi cei care colaborează cu plăcere sau din convingere.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*