RSS

sulina

INTERVIU: „Asta-i Sulina: strada I, II, III şi IV. Şi ieşirea la mare.”

Sulina este un loc cu o poveste unică, nu doar pentru România, ci pentru întreg continentul. Europolisul de odinioară, cum i-a spus Jean Bart, ne-ar putea fi, fără prea multe ezitări, prototip social și economic pentru deceniile care urmează. Măcar pentru felul în care au reușit să conviețuiască în acest porto franco peste 20 de seminții, printre ele: greci, turci, evrei, armeni, lipoveni, macedonieni, italieni, englezi, polonezi, maghiari, germani, și, bineînțeles, români.

Gândiți-vă câte locuri știți în lumea aceasta, unde un cimitir creștin, unul musulman și unul evreiesc sunt „gard în gard” fără ca această proximitate să inspire vreo iritare între localnici. Adăugați acestei configurații și cimitirul maritim/cosmopolit al Sulinei, unic și el prin poveștile celor înmormântați acolo, de la prințese la pirați.

Motorul care a transformat micul sat dunărean într-un oraș cu pretenții de model a fost Comisia Europeană a Dunării (CED): Sulina devenise un soi de Chicago în versiune demo, cu bune și cu rele, dar mai ales bune. Stau mărturie poveștile celor care au apucat anii de glorie ai așezării.

Una dintre aceste mărturii o puteți afla aici, în interviul realizat de Petruța Teampău și publicat în volumul Sulina fabuloasă, apărut anul trecut la Editura Fundației pentru Studii Europene din Cluj.

 *

Pe doamna Meli Mihalcea am cunoscut-o în septembrie 2011, când am și realizat acest interviu, în București. Privirea pătrunzătoare, vocea gravă și vie, gesturile, încărcătura afectivă a cuvintelor, oralitatea narațiunii – toate au făcut întâlnirea unică.

Deși doamna Mihalcea a plecat dintre noi în urmă cu doi ani, povestea sa păstrează vigoarea unui om viu, în toate sensurile cuvântului, și recompune imaginea Sulinei fabuloase a copilăriei, care contrastează puternic cu Sulina prezentului.

Narațiunea este dominată de perioada copilăriei, asociată cu plecarea din Sulina: pierderea de părinți în timpul războiului. Dublă pierdere! Povestea oscilează între recuperarea siguranței și căldurii copilăriei, cu prăjiturile, prieteniile și peripețiile ei, și relatarea unor evenimente dureroase, cu exactitatea cu care povestești ceva întâmplat ieri, și nu în urmă cu peste șase decenii.

Emilia Mihalcea: Am locuit în Prospect, de acolo am plecat din Sulina. Am stat în partea astalaltă la Lefteraki, dar când s-au făcut casele astea în Prospect, i-au dat lui tata o casă; şi îţi spun că de la noi plecai, urma digul, care mergea la mare. Aici era Dunărea, şi în spate era balta. Asta-i Sulina. Dincolo, strada I, II, III şi IV. Și balta. Şi ieşirea la mare. Erau patru străzi când am plecat noi.

Am plecat în ziua când a început războiul, în ’41. Într-o duminică, când a început războiul. Ştii unde eram? Eram la masă, la bunica Aureliei. Ei veneau la noi să facă baie, că această casă era cu cadă şi cu telefon, şi cu multe alte frumuseţi. Noi eram la masă şi ţin minte că înainte ca să spună că a început războiul, am auzit în perete pac-pac-pac-pac, de patru ori. Ăsta era un semn că se va întâmpla ceva. A început războiul, a venit un avion şi a lăsat o fâşie albă pe cer, şerpuită ca Sulina. Pe fâşia aia albă au venit trei avioane şi au bombardat şi spitalul, deşi n-au voie, şi tata zis: „Mergi!”, dar mama voia acasă, că avea bijuterii, ştiu eu ce-avea, dar tata a zis: „Mergi! Dacă nu mergi, eu iau copiii şi plec!”. Şi mi-aduc aminte: doi-trei paşi, culcat la perete. Chisăliţă au făcut Sulina. Şi am văzut într-un pom un cap de căpitan de vas, avea şapca… Copil, să vezi aşa ceva! Şi a trecut un remorcher pe Dunăre – tatăl meu era cunoscut de toată lumea şi cunoştea pe toată lumea – şi a oprit, deşi era bombardament, şi a trimis o barcă la mal şi aşa am scăpat. Ne-am oprit la Dunavăţ, ca refugiaţi. Ne-am oprit într-un sat unde nu ne dădeau albie să ne scăldăm, să ne spele mama, că aveam ploşniţe pe noi. Și a trebuit să ne spele în lacul Reazelm, şi ni s-a făcut părul de la sare… Şi când a plecat tata pe front, a rămas mama cu noi trei. A fost foarte greu, neînchipuit de greu. Am mai călcat Sulina o dată, la 16 ani, într-o vacanţă. Bunicii Aureliei m-au botezat pe mine, dar ei erau prieteni cu mama şi cu tatăl meu.

Tata lucra la Comisiune, era medic la spital. Numele lui era Mihalcea Ion. El, săracul, venise în practică sau aşa ceva, dar mama îl aştepta, o grecoaică cu părul prins în coadă gros cât mâna, şi el s-a îndrăgostit de ea, şi a rămas. Românii aveau păduchi, fiindcă mâncau mămăligă, aşa era mentalitatea grecilor. Acuma-mi vine şi să râd. Şi venea tata seara s-o vadă pe mama prin brizbriurile alea, aşa, şi bunica: „A venit ţărănoiul!”. Sigur că da, grecii au nasul pe sus, rasă superioară! Aveam şcoala greacă în Sulina, dar nu ne-am dus, fiindcă era o mândrie să fii român, era o prostie, ştii, să faci caz de… Stăteam când ieşeau grecoaicele de la şcoală, şi strigam: „Bee, bee, căţică, căţică!”, însemnând capră.

Bunica mea se ducea duminica la biserică şi trebuia să treacă Dunărea. Şi-i era frică, şi nu stătea pe bancă în barcă, ci stătea jos. Mergea la biserica grecească, bineînţeles, pentru că era grecoaică curată. Noi, nu. Eu mi-am făcut ucenicia la biserica catolică, că naşii mei erau catolici. Ileana cânta la cor – mama lui Aurelia. Acolo mi-am făcut ucenicia, dar puţin, puţin… pe la 8 ani jumate am plecat. Ce oameni erau bunicii Aureliei! Italienii erau nişte oameni foarte buni! Andrei şi Emilia, Meletia îi spuneau. Au iubit-o foarte mult mama, că nu ştiau ce nume să-mi dea, dar pentru c-au iubit-o foarte mult, Emiliţa. Şi aveau o casă frumoasă, vai! La Sulina, casă cu etaj? Uite, nu-mi aduc aminte de casa noastră cum mi-aduc aminte de casa lor! Copii fiind, acolo ne jucam. Şi pomul din curte mi-l amintesc, aveau un păr. Noi am avut o casă făcută de Comisiune. 14 camere. Dar ce arhitect! Din verandă aveam un fel de geam, un „geamlâc”, cum ziceam noi, vedeai în grădina de pui, toată cu sârmă acoperită, şi cu pomi: piersici pitici… Se termina curtea noastră cu o grădină, o livadă… Dacă ieşeai de acolo, venea balta. La poartă era o grădină, în spatele casei era depozit de muniţii, cu santinelă.

Vai, ce-au bombardat Sulina! Acolo era graniţa, ruşii ăştia au fost un pericol, şi mai sunt. Sunt urâţi de fapt din cauza politicii ăsteia perverse pe care au avut-o, fiindcă altfel, ca oameni, ei sunt credincioşi. Au biserici, sunt deosebiţi ca oameni, veseli, şi muzica lor pe mine m-a înnebunit, am cântat în cor la Tulcea. Cântam româneşte şi ruseşte. Acuma când aud muzica lor, mă sfâşie, aşa… Păcat.

Traduceam acolo la spitalul lor, ne pierdusem de părinţi, ca refugiaţi. În fine, printr-un cetăţean din sat au aflat că o fetiţă vorbeşte ruseşte. Traduceam acolo la ei. Din prima zi mi-au dat un coş cu ficat şi capete de porc, dăduseră buzna în ferma de porci, care era muncită cu prizonieri, şi au luat porcii. Nu mâncau ficatul şi capul, n-aveau ei timp să-l facă. Mi le-au dat mie şi lui popa, că fără popă nu munceau acolo. Şi am adus acasă la gazdă şi a făcut aia la borcane cu untură… Şi am văzut un rus în curte la o ţărancă, care-i dădea ciorbă să mănânce, şi s-a închinat. Şi l-am văzut. Vai, ce s-a rugat de mine să nu-l spun! Că ei sunt credincioşi, au biserici, au icoane. Nu l-am spus, i-am făcut un bine şi mi-a făcut şi el un bine: când au plecat cu camioanele, cu caii, cu bolnavii, cu ce aveau, voia să mă ia cu ei, să traduc. Şi el mi-a spus: „Fugi, ascunde-te unde poţi, că te iau cu ei!”. Şi-am scăpat.

Am fost rătăcite de părinţi o lună în timpul războiului, când nemţii se retrăgeau şi ruşii intrau, că şi noi am fost o Românie cutră… Să schimbi politica cu nemţii în ţară! Dar lasă-i întâi să plece, că-s oameni şi ei, tineri! Mulţi erau aproape copii, foarte tineri, şi ce drăguţi erau, ce politicoşi! Îi hrăneau cu avioanele, cu pachete. Cădeau pachetele în lac, le luau ţăranii. A fost o tragedie. Îţi dai seama, să pierzi trei fete în timpul războiului, că nemţii se retrăgeau şi sunt fiare când se retrag, nu? Și ruşii intră, altă sălbăticie!

Când veneau paraşutiştii, se anunţa din sat în sat, să se ascundă toate fetele; şi babe dacă erau, nu le iertau! Atât de răi erau ruşii! Nici românii n-au fost mai buni, au împuşcat şi ei destui! Am tras-o cu venirea ruşilor! Ce bine-i să ştii mai multe limbi, nici nu ştii când îţi ajută!

Au venit şapte prizonieri, fugiţi. Unul avea malarie şi umblau ca şerpii prin curte. Sora mea era drăguţă, 15 ani, nu ştiu cât avea. Era frumuşică şi unul se ţinea după ea, învârteau casa, ea fugea, el după ea şi tot aşa. El zicea: „Am să te ţin aşa pe degete, pe palme!” şi ne gândeam ce ne facem, dacă pune ăsta mâna pe ea? Unul din ei era grec – ce emoţii am când vă spun! – cu un breton negru, aşa, şi ne-a zis: „Nu vă fie frică, că dacă face asta, îl împuşc! La noi se împuşcă!”. Şi, în fine, ne-a venit inima la loc.

Ne-am ascuns, ţin minte, în prima căpiţă de paie, sub maldăr. Şi-a băgat caii acolo – că ei veneau după cai – căruţa şi noi: noi trei şi fata gazdei. Stăteam, nu puteai să tuşeşti, să respiri, şi am auzit când au intrat în curte, că se aud caii. Şi ce zici tu, unul din caii noştri era armăsar. Au intrat cu iepele şi când a tras ăsta un nechezat, noi am înţepenit. Au venit, au dat paiele la o parte. Erau şase tineri cu şeful lor şi ziceau: „Noi căutam cai, şi am găsit iepe!”. Noi eram atât de speriate! Dar şeful le-a zis: „Nu ţi-e rușine, mă, nu vezi în ce hal de speriate sunt?!” Eu, dacă înţelegeam rusește, am auzit … El s-a furişat pe sub căpiţă, că se putea intra înăuntru, şi ne-a vorbit frumos. Am ieşit de acolo, bineînţeles, ne-a scos una câte una. Omul ăsta ne-a vorbit frumos, dar ei hăhăiau, erau din ăştia de 19 ani… Le-am făcut o masă, în Ialomiţa, brânză la discreţie, am tăiat brânza aşa, dar ei nu mâncau decât dacă gustam noi, că fuseseră otrăviţi în alte locuri. Şi datorită acestui om serios, care-i ţinea în frâu, nu s-a întâmplat nimic. A doua zi au plecat. Erau sanitari. Am trecut prin foarte multe. Tata a plecat, nu ştiam dacă mai vine sau nu mai vine, în linia întâia de front, dar a scăpat.

Ruseşte am învăţat din pasiune. Am învăţat la şcoală. Aveam prietene rusoaice şi mergeam acolo la ele acasă, acolo nu se vorbea româneşte deloc. Aveam numai note mari. Şi la şcoală eu spuneam „rubaşca”. Profesoara a început să râdă şi mi-a zis: „Emilia, nu rubaşca, asta-i la mahala! Rubaha!”. M-a certat c-am spus „rubaşca”. Se făceau cursuri serale, m-am dus la cursuri serale, aşa ambiţie aveam să vorbesc bine. Şi-mi plăcea. Îmi place limba rusă, care este foarte grea şi copiii n-o suportă.

Bineînţeles că ştiam şi greacă, doar în casă mama şi bunica vorbeau greacă de bucătărie. Tata, nu ştiu să-ţi spun dacă a învăţat greceşte. „Dose pendelei”. A venit un băiat şi a dus peşte şi a vrut să-i zică lui bunica să-i dea cinci lei: „dose pendelei”. Şi de atunci i-a rămas porecla asta şi toţi râdeau de el, „dose pendelei”. Că a învăţat sau nu greceşte, n-aş putea să-ţi spun. Nici ce studii avea tata n-aş putea să-ţi spun. Dar nu-l dădeam pe niciun doctor din lume. De la tata ştiu că nu e bine să te vadă un singur doctor. Împreună cu tata, m-au văzut trei doctori când am fost bolnavă. Unul a zis că am babadaci, nu ştiu ce-i aia, era o boală atunci. Altul a zis că am malarie. Tata a zis că am febră tifoidă. Aia aveam. Am luat-o de la spital, deşi nu puneam mâna pe nimic. Mă lăsa în curte şi îmi spunea: „Vezi c-o să iasă la geam cutărică, cutărică. Nu cumva să primeşti ceva de la ele!”. Tata le spunea pe româneşte: „sifilitice”.

Cumplită boală, febra tifoidă, te dor intestinele de nu rezişti. 13 zile nu am mâncat nimic, fetiţă fiind. Sifon! I se făcea lui mama milă şi punea şi o bucăţică de gheaţă. Aveam nişte arsuri! După 13 zile am spus: „Parcă aş mânca un ardei umplut!”. S-a dus mama şi a tăiat imediat un puişor, nici nu ştiu cât a durat, şi a venit cu ardeiul umplut. Şi am zis – mă scuzi acuma – „Miroase a căcat!”. Săraca mama, după tot efortul ei! Slăbisem ca un schelet, îmi căzuse părul, şi profesoara îmi spunea: „Emilia, taie-l! Că eu, de la uşă, când mă uit la geam, îţi văd toată ţeasta!”. Ce mai aveam eu acolo, îl împleteam, că-mi era ruşine. Ştii ce păr mi-a crescut după aia? O să ţi-l arăt în poze, o nebunie! Ondulat, tot se întorcea.

A fost şi ciumă în Sulina. Dacă găseau unul jos şi nu mişca, îl lua drept cu ciumă şi îl ducea la groapa cu var. A fost un caz, unul care s-a trezit în căruţa care-i ducea la groapa cu var. Acolo, când venea un vapor, nu cobora nimeni, până când echipa nu făcea un control pe tot vasul. Tata avea o şubă şi când venea acasă, venea cu şuba plină de ce primea acolo: săculeţ cu alune, săculeţ cu migdale, săculeţ cu mandarine. Ce să-ţi spun, ce bunătăţi primea tata! Unui vas grecesc, nu ştiu de ce, nu i-au dat liber să acosteze. Şi aveau o căţea de vânătoare, şi aia a sărit din barcă în deltă. Ei n-au primit aprobare să acosteze şi a trebuit să plece. Au venit grecii la mama şi i-au zis: „Noi o să ne-ntoarcem s-o luăm, ea va veni aici de unde a plecat. Aveţi grijă de ea!”. Şi au plecat. Mama i-a făcut un pachet acolo cu mâncare, bucătăria era aşa, cu geamurile spre curte, şi odată pac, căţeaua cu labele pe geam. Era înaltă, mare-mare. Lui mama i-a fost frică şi i-a aruncat pachetul acolo în curte. Când a venit tata, a luat pachetul, a ieşit afară, aveam un grajd, i-a desfăcut pachetul acolo, i-a desfăcut un sac cu paie, i-a pregătit tot, i-a pus apă şi a rămas acolo. „Abonata” i-a spus şi Abonata a rămas. Şi Abonata a făcut 12 căţei. Toată Sulina era la noi. Fiecare şi-a ales câte un căţel, i-a pus zgardă, cu nume, cu nu ştiu ce. Ţin minte că mama avea o tingire mare şi le-a făcut nişte terci cu lapte şi i-a adus pe toţi acolo. Dacă nu-i luai de acolo, crăpau. Portocale erau burţile lor. M-am născut între câini şi am crescut între câini, că tata era vânător.

Tata mă ducea la şcoală şi mă aducea de la şcoală. Mă ducea la cofetărie la tanti Popi, când ieşeam de la şcoală. Tata era bărbat bine, o să ţi-l arăt. Şi mergeam la bucătărie şi mâncam colţurile de la baclava, în timp ce tata stătea de vorbă cu tanti Popi. Era grecoaică. După aia s-a mutat la Tulcea şi avea cofetărie şi eu luam de la ea pe datorie. Erau două restaurante mari în Sulina, cred că ştii: fraţii Cherculas şi Camberi. Când venea tata de la vânătoare, tata şi cu cine mai era, cu sacul plin de vânat, se opreau la restaurant şi lăsau sacul, că mama se săturase să-i tot aducă acasă prepeliţe şi ce mai era. Şi seara se găteau şi mergeau la restaurant, cu nevestele… Ce frumos, nu?

Acolo se făcea tombolă… Naşul lui tata, doctorul Stănescu, era directorul spitalului. Şi câştigase la tombolă un vapor aşa, de ciocolată, şi ni l-a trimis atunci cu barcagiul acasă, seara, când încă noi nu ne culcasem. Era o viaţă frumoasă. Atunci casele astea de rendez-vous nu erau ca acum, de două parale. Acolo, dacă aveai o madam, păi aia era numai a ta. O întreţineai, îi luai trăsură, dar era numai a ta. Case de toleranţă, cred că era una singură şi era de cucoane. Te gândeşti că era port, totuşi. Trebuia să fie şi aşa ceva. Veneau vaporenii şi se duceau la cafenea, să joace biliard. Dar bani n-aveau. Dar ce n-aduceau! Am avut de la ei un cocoş cât un scaun. Am avut o bibilică fără pene. Vreo cinci pene pe ea, aşa, tot de-acolo. Dar ce cutii cu fructe, ce bunătăţi mâncam de la ei! Portu-i port!

Bombardamentul, suflul bombardamentului ne-a luat etajul casei. A luat tot etajul şi l-a dus în baltă. Mătuşa mea era în casă. N-am mai găsit-o niciodată. Am plătit soldaţi s-o caute, au găsit etajul şi l-au adus înapoi, dar pe ea, niciodată.

Era uzina de apă; tata şi-a adus un frate şi l-a făcut mecanic la uzina de apă. Doctorul Stănescu, ţi-am zis, era medicul-şef al spitalului. L-a cununat pe tata. A venit la bunica şi i-a zis: „Doamna Poveros, de ce nu-l vreţi, că sunteţi femeie săracă? E băiat bun, e verificat de mine, e neam bun!”. Bunica tăcea, nu putea să spună că nu. Şi până la urmă l-a cununat, el i-a fost naş de cununie, el a botezat-o pe sora mea după numele soţiei, Virginia, el a botezat-o pe sora mea a doua, Maria, după numele mamei soţiei, şi urma să ies eu băiat, să mă cheme Vasile, numele lui. Slavă Domnului că n-am ieşit băiat! Mama, când a auzit, „Vasilica”! Şi i-a zis: „Naşule, să nu te superi, avem nişte prieteni şi vor şi ei să năşească!”. „Da, sigur!” Și am scăpat de Vasilica.

Aici în Bucureşti a murit doctorul Stănescu, de bătrâneţe, dar mai multe nu ştiu să-ţi spun. Dar ce om! N-ai cunoscut şi n-ai să cunoşti aşa om mare, care a făcut bine în stil mare!

Erau doamne şi cucoane în Sulina, protipendada! Erau greci. Eu am rămas şi aşa am să rămân: cu ideea că cele mai bune familii erau greci. Asta nu înseamnă că nu erau şi alte naţii. Știi câte au fost? Depăşesc 20. Eu ştiu mai bine de greci, de evrei prea puţin, ţigani n-am avut. Când am venit în Bucureşti râdea o colegă de mine, că nu ştiam să deosebesc când intra un om, dacă-i evreu, sau român, sau ţigan şi făcea haz de mine. Dacă n-am avut la Sulina!

Erau mulţi lipoveni, ei erau pescarii în deltă și e şi acum ăsta, Paţaichin, care a ajuns mare sportiv. Şi acuma, eu ştii cum vâslesc? Dacă mă laşi pe cel mai mare curent, mie nu-mi întoarce barca. Şi Dunărea o treceam înot, ca nimic. Sportul pe care l-am făcut noi n-a fost forţat, a fost pasiune. Noi am trăit în Dunăre, casa noastră era pe malul Dunării. Şi noi ne jucam în Dunăre.

Aveam un remorcher în faţa casei, pentru alarmă pe mare, cu clopot. De la el până la mal era un drug din ăsta, un stâlp. Eu cu sora mea, eu 8 jumate, ea 10 jumate, ne întreceam care ajunge prima pe remorcher. Cu picioarele goale, amândouă am pornit deodată şi am îmbrâncit-o, probabil, şi am scăpat-o pe ea în Dunăre. Şi acolo în apă erau frânghiile şi ea s-a încurcat în frânghii. Ieşeau muncitorii de la uzină şi eu strigam: „Sora mea e în apă!”. S-a aruncat unul îmbrăcat şi a scos-o dintre funiile alea. S-a dus la noi, că dacă ieşea mama o bătea, a ieşit bunica: „Copilul ăsta l-am scos din apă. Unde-i mama lui?”. „La spital, operată.”. Era aici în Bucureşti, operată. Şi zice: „Copilul ăsta era ca înecat.” Săraca bunica! Aşa că dacă mă întreabă cineva când am învăţat să înot, nu ştiu. Tot în apă, în apă. Toţi copiii acolo înoată înainte să vorbească.

La pescuit am mers înainte să merg la şcoală. Pasiune mare! Cum venea tata acasă, mânca repede ceva, luam bocceluţa şi mergeam pe dig. Pescuiam în fiecare zi. Şi la plajă… Aveam şi o trăsură în oraş, parcă Petrache îl chema, nu mai ţin minte, şi aveam şi un factor bătrân, şi o iubea pe mama, şi l-a văzut pe tata că era crăişor, şi i-a scris una o scrisoare lui tata, era lipoveancă, şi scria jos „Te surut, dragă Nicule!”, şi factorul i-a dat-o lui mama. Jale mare, durere. Eram la şcoală, se dădeau ceva vaccinuri, nu ştiu pentru ce, şi a venit şi asta, cu băieţii după ea, avea trei băieţi. Şi noi, acolo pe scară: „Te surut, dragă Nicule! Te surut, dragă Nicule!”. Am înnebunit-o, săraca. Când am văzut ce-am făcut, am fugit la barcagiul nostru, i-am spus ce-am făcut şi a zis: „Hai, treceţi repede în barcă!”. Când am ajuns în mijlocul Dunării, pe mal, tata! Am fugit repede în bucătărie, mama avea acolo o canapea şi o masă mare, şi mama a zis: „Hai, treceţi în pat!”. Prăjea cartofi. Şi a venit tata, era înalt, păşea bum-bum-bum! Mama a luat lingura de scos cartofi, şi a zis: „Dacă te atingi de copii, îţi sparg capul!”. Tata, când a văzut-o pe mama aşa, l-a pufnit râsul şi nu ştia pe care să sărute mai întâi: pe ea sau pe noi.” Ce om era tata!

M-am dus cu el la Vâlcov. Veneţia noastră! M-a luat cu el la o femeie care avea un băiat de 18-20 de ani, mai mult nu cred că avea. S-au retras ruşii şi au lăsat sifilis şi TBC. Băiatul avea TBC. Femeia, săracă lipită pământului, avea bărbatul pe front, nu ştiu, dar nu pot să uit ce curăţenie era. Perdele, colţare, şervete, toate apretate, şi n-avea, săraca, cu ce să-l plătească pe tata. Tata îi ducea de mâncare băiatului în fiecare zi, că noi aveam acasă numai sturioni, nisetru, păstrugă, icre negre, din cutiile alea galbene fără capac. Eu am mâncat peşte bun în viaţa mea, şi icre negre, şi-mi plac!

Ca s-o facă să se simtă bine, dădea cu undiţa în heleşteu (avea un heleşteu în curte şi prindea câte un peşte). Am mâncat la peşte la Vâlcov… Peste drum de casa noastră stătea un om care avea cherhana şi s-a împrietenit cu tata imediat. Treisprezece cherhanale erau în Vâlcov! Lipoveanul la care stăteam o plăcea pe mama, că era populară şi deschisă, aşa, şi când venea din baltă, cea mai mare scrumbie i-o aducea ei.

Pe tata îl mutase cu serviciul la Vâlcov, că avea specializare în boli contagioase. Şi am făcut clasa a patra acolo. Întâi ne-am refugiat la Dunavăţ, pe urmă la Calica, am trecut şi prin Mahmudia, în sfârşit, am ajuns la Tulcea. La Slava Rusă am mai stat, acolo s-a întors tata de pe front. Acolo aveam un unchi, era jandarmul localităţii, şeful de post. Pe urmă am ajuns la Tulcea, am mers la şcoală, acolo m-am măritat, am făcut copilul și pe urmă am venit la Bucureşti. Cât am suferit când am venit în Bucureşti! Altă lume! Mă duceam pe Lipscani, doar-doar oi vedea un concetăţean, să-mi spună: „Bună ziua, ce faci, Meli?”. Foarte mult am suferit, nu mi-a plăcut deloc, deloc, deloc. Stăteam la poartă, poate trece cineva care mă cunoaşte, pe care-l cunosc… Acolo ne cunoşteam toţi. Din păcate, în Sulina n-am apucat eu prea mult, eram prea mici… Şi n-o să mai apuc să mă duc niciodată.

La Sulina am mai fost o dată, eu cu sora mea. Am stat la familia Ilenei, am făcut vacanţa acolo. Aoleu, nu pot să-ţi spun ce dor mi-e! Mă anunţă Ileana când e vreo emisiune la televizor. Cu cât patos privesc cum arată Sulina, câte naţionalităţi sunt acolo! Eu am crezut aşa, vreo patru-cinci, dar de unde, că-s toate neamurile acolo!

Când mă gândesc la Sulina… n-apuc să mă gândesc, că simt! Simt ceva, se mişcă adrenalina, nu ştiu, simt cu adevărat! Şi visez, visez ceva părăsit, părăsit… care mai de care au fugit şi mă rog lui Dumnezeu tot timpul să nu aibă sfârşitul ăsta, să nu o-nghită apele, ape din toate părţile, o limbă de pământ. Sapi un pic şi bagi mortu-n apă. Nici nu ştiu pe cine am la cimitir: Poveros şi Iliadis. Astea-s familii din partea mamei şi a bunicii.

Poate Fănica o să-ţi spună ceva mai consistent. Şi ea a plecat odată cu noi, când avea opt ani jumate, dar ea s-a întors, a avut mai multe legături. Ce familie sunt, nişte frumoşi! Ai s-o vezi şi pe ea! Pe ea nu pot s-o uit când a venit odată la mine la servici, cu copilul în braţe, copil care are acum 60 de ani, cu o rochiţă de stofă bleu, cu două codiţe subţiri, aşa, vai ce frumoasă era! Bunica ei era bucătăreasă la spital, baba Gherghina. Fănica e fotografia lui baba Gherghina, frumoasă ca ea – era blândă, ajuta pe toată lumea, se ducea, punea ventuze… Atâta mai am şi eu, mi-am pierdut surorile, bolnave amândouă, dar le am pe Fănica şi pe Ileana, cu care vorbim în fiecare zi la telefon. Cu Fănica pot să vorbesc greceşte, că nu înţelege nimeni. Am aşa multe amintiri cu ele, vai!

Prietenia dintre mine şi Ileana este de când ne-am născut. Eu sunt mai mare decât ea cu câteva luni, vreo patru, cred, şi am crescut la un loc, ne păzeau să nu ne scoatem ochii în ţarc. Aveam pardesie la fel, din catifea, alte pardesie lucrate de bunica, care se numeau „jeanberboc”, aşa se numeau. N-ai auzit cuvântul ăsta, nu? Culoarea petrolului, lucrate cu croşeta, cu blăniţă de iepure… Am crescut împreună. Războiul ne-a… nenorocit. Ne-am refugiat împreună.

Pe vremea aceea erau prietenii frumoase de familie. Uite, între noi şi bunicii Aureliei a fost o prietenie foarte frumoasă. Duminicile le petreceam împreună. Sâmbăta veneau ei la noi să facă baie şi duminica mergeam noi la ei. Şi Crăciunul… Se îmbrăca tata în Moş Gerilă, Moş Crăciun, cum era atunci… Era ceva frumos, care acuma nu mai este. Acuma nu-şi dau seama ce înseamnă prietenie, nu-şi dau seama şi câtă nevoie au oamenii de prietenie, nu-şi dau seama! Au fost prietenii în Sulina şi prietenii respectabile, nu ştiu cum să-ţi spun, nu se ştergeau pe picioare cu chestia asta. Frumoase obiceiuri! În seara de Crăciun se împărţea „poligozumi” – cuvânt grecesc – un fel de colivă, cu fructe uscate, cu stafide, cu smochine, cu nucă, dulce, bună-bună, aromată. Venea, deschidea uşa şi ţi-o punea acolo şi pleca. Aşa frumos, ştii! Sau „scutecele Domnului”, n-ai mâncat, nu? Nişte turtiţe, mai subţiri nu se poate, coală de hârtie! Le puneai în tavă, le puneai în sirop aromat şi le puneai în nucă dată prin maşină. Alt rând de turtiţe, până se făcea atâta. Vai, dar ce bun era! Şi sărbătorile erau sărbători.

Bunica croşeta mult, îmi pare rău că n-am nimic de la ea: pe pat erau cuverturi croşetate de bunica; la geam erau perdele croşetate de bunica – o frumuseţe! La orice dulap, dacă avea sticlă, era o perdeluţă croşetată de ea. Mama lucra o pânză albă-albă, lucrată cu o aţă albă şi pe urmă decupat. Ceva, nu pot să-ţi spun!

Biata mama, prin câte a trecut! A făcut şi diabet. Păi nu mă mir! Să pierzi în timpul războiului trei fetiţe, când nemţii se retrag şi sunt violenţi, săracii… Cum am reuşit să ne pierdem? Am plecat de la Giurgiuleşti, aveam trei cai, căruţă și ne-au spus ca în patru ore să dispărem. Şi, ca toate femeile, mama a pus pături şi perne şi… Mama şi bunica în căruţă, tata pe lângă căruţă. Căruţa primăriei a pierdut un cal noaptea, iar noi aveam un cal la spate, de rezervă. Şi atunci tata imediat le-a dat calul nostru şi să ne ia şi pe noi două, că nu puteau să tragă numai doi cai atâta greutate. Virginia lucra la primărie şi era în şareta primăriei, cu notarul, şi noi în căruţă, cu secretarul.

Şi mergeam pe şosea, noi într-o parte, nemţii se retrăgau în altă parte, nu era nimic de făcut. Şi tata a spus: „La primul sat pe dreapta, ieşim din nenorocirea asta!”. Ei au oprit la primul sat pe dreapta şi noi la primul sat pe stânga. Să fi văzut ce era acolo! „N-aţi văzut o căruţă cu bătrâni, n-aţi văzut nu ştiu ce?…”. Aşa ne-am întâlnit cu Virginia, ea căuta şi noi căutam. Şi nu pot să uit asta, n-am zis altceva, nici ea, nici noi, decât atât: „Mama! Unde-i mama?” Ne-am dat jos într-o comună, stăteau refugiaţii ca cerşetorii: „N-aţi văzut o căruţă, n-aţi văzut pe cutare…?” Şi am rămas noi trei, noi trei cu secretarul, cu calul nostru la căruţă, pe care nu l-am mai văzut, cu notarul, olteni, nu ştiu ce erau.

Ne-am dus acolo, era duminică. Plecaseră premilitarii, i-au luat nemţii carne de tun. Şi toată lumea era pe uliţă. Ne-a dat jos acolo şi au zis ţăranii că Dumnezeu ne-a trimis pe noi, să scape premilitarii, să fugă, să trăiască. Şi noi acolo, mai eram şi mari doamne: „Vrem ceva de mâncare, că plătim!”. Da, cu păduchii, că altceva n-aveam. Şi Fănica a pus mâna pe Virginia şi nu i-a mai dat drumul, toţi trăgeau de noi, dar noi mergeam după oaia mare. Ăia s-au dus în pizda mă-sii, leprele astea, cu calul nostru cu tot, ne-au lăsat acolo, şi Fănica a încălzit acolo o oală cu apă, ne-a spălat, aveam păduchi, aveam pe noi un paltonaş, dar de la înhămatul cailor aveam rochiile rupte. Nu puteam să-i înhămăm, că eram mici, decât că ne duceam la spatele lor şi-i înhămam, şi pe urmă săream.

A tăiat imediat o găină, a făcut de mâncare, a pus brânză și mămăligă pe masă. A doua zi a venit preotul, tânăr, cu copii şi el, şi a dus-o pe sora mea la primărie. Primarul era pe front, primăriţa singură, a dus-o la primărie, a instalat-o, imediat ne-a dat o căruţă cu alimente. Şi lui sora mea îi dădea salariu. Eu am ajuns traducătoare la spital şi am primit de la ruşi coşul ăla cu ficat şi capete de porc. S-a umplut casa de mâncare. Şi ne-am împrietenit cu fata dascălului, frumuşică-foc. Au dat la ziar. Noi eram la Slobozia. S-au dus la Ţăndărei, la oraş, şi au dat la ziar: „Suntem Slobozia, aduceţi haine!”. Că în halul ăla nu puteam să ne mişcăm. Şi aici în Bucureşti, rudele lui mama au dat şi ei la ziar: „Sunt Ion Mihalcea şi îmi caut fiicele mele!” – şi în loc să zică Virginia, Maria, Emilia, a zis Emilia, Virginia, Maria, că eu eram buricul Pământului. Şi fiica gazdei a citit anunţul, şi a venit noaptea la noi, că ne era frică de paraşutişti, legată-n cap cu broboada aşa. Noi stăteam într-o cameră cu grâu şi cu butoaie, închisă. Ne feream de ruşi, nu intra nimeni acolo, era cu păianjeni la uşă. A venit şi ne-a adus articolul din ziar, sâmbătă seara. Nimic, să mergem la Ţăndărei acuma! Nu ne-a lăsat nea Costache. A zis: „Fetelor, mâine plătim dublu, că-i duminică. Aşteptaţi o zi, mergem luni.”. Noi ţineam post negru, ca să ne găsim părinţii. A venit tata după, trenurile erau dirijate de ruşi, nu-ţi spun cum ne-a scos tata de acolo! Un rus se ţinea după Virginia şi tata ce putea să facă? Ne-a spus: „Când coborâm din tren, Virginia coboară prima, să n-o tragă rusul!”. Am coborât din tren şi nu ne-am mai suit în niciun tren. Am mers pe jos prin Bărăganul ăsta nenorocit pe unde nici n-aş putea să-ţi spun. Aveam răni la picioare, aruncam sandalele şi iar le luam, nu mai puteam! În fine, am ajuns. Mama şi bunica frecau la oale, jos. Am intrat în spatele casei, tata n-a putut să asiste. Noi, copii proşti, ne-am dus grămadă la mama: „Mamă, mamă!”. N-am mâncat, nu ne-am spălat, eram atât de obosite! Pe salteaua aia din căruţă ne-am suit toate trei şi am adormit. Tot satul a venit! Nu erau românii ca acuma! Tot satul a venit să ne vadă, nu ne-au trezit, au făcut linişte. Mama a făcut diabet atunci. Chiar că poţi să scrii o carte cu viaţa asta, care ne-a oferit şi bune, şi rele.

Ce se mânca la noi, pot să-ţi spun. Nu se ducea mama, nu trecea ea Dunărea la măcelar, măcelarul ştia: „Pentru doamna Mihalcea, rasol de vită.”. Nouă nu ne lipsea de pe masă, în fiecare zi, rasolul. Ciorbă de porc? N-am auzit, nu exista aşa ceva. Rasol nemţesc în castron. Și acum îmi amintesc castronul cu rasol, cartofi, morcovi… Nu se putea altfel, după aia urma felul doi. Tăiţei de casă mâncam, paste făinoase eu n-am cunoscut. După aia urma felul doi, de toate, în special peşte. Am mâncat şi vânat. Mult vânat am avut în casă, dar cel mai mult a dominat peştele. Dacă la vârsta mea încă sunt nebună după peşte! Şi dulciuri, neauzite! Pastaflora. Coca, compoziţia, şi nişte bare subţiri, asta era „pastaflora”. Compoziţia ţi se topea în gură, era ceva aluat de casă. „Cuib de rândunele”. „Corăbioare”. Şi astea, muşcai şi ţi se topeau în gură. „Melcuşori”: o cocă întinsă albă şi una maro, le rulai şi pe urmă tăiai câte o felie, aşa. De Sfântul Vasile, de Anul Nou, se făcea „Turta Sântului Vasile”, cu un ban în ea. Şi tăia felii: casa, tata, mama, bunica… La cine cădea banul, avea un an bun. Halva turcească. Se face foarte uşor: făina prăjită în ulei, cred, până se face maronie, şi un sirop de lămâie. Şi amesteci cu făina aia prăjită şi le faci cu lingura aşa, şi le pudrezi. „Halato budiko”, vine de la „lapte” în limba greacă. Făcute la cuptor, cu griş, cu lapte, cu ouă, cu nu ştiu ce, însiropate. Mai era una care-mi plăcea mie foarte mult, „urechile popii”. Cocă de colţunaş, cum facem noi, tăiate pătrate şi pusă acolo compoziţie de nucă şi închise cu ruleta, triunghiuri, ca la colţunaşi, şi alături fierbe oliţa cu sirop, dar sirop, nu apă chioară. Le scoţi de acolo cu spumiera şi le dai drumul în sirop. Le scoţi din sirop şi le pui pe o farfurie unde ai dat nuca la maşină. Le pudrezi. Le dai la o parte. Ele având siropul acela fierbinte se caramelizează cu nuca asta. Buuunee! Astea-s prăjiturile de la mama. Dar ce de prăjituri făcea, Doamne! Şi era şi tanti Popi: baclava, sarailii… Acasă făceam baclava. Chiar că mi-e dor de Sulina! Dar să nu spun nimic, să fiu lăsată-n pace, să umblu pe drumurile pe care am fost…

*

Text scris pentru România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*