RSS

Balazs_Abloncczy

Interviul cu Balázs ABLONCZY, coordonatorul proiectului Trianon 100: „Mă străduiesc să pun întrebări ştiinţifice“

Armă de propagandă ungară, unitate militară ce va executa încercări de destabilizare a României, bombă inteligentă, segregaţio-nistă. Sunt câteva din grozăviile spuse în spațiul public românesc despre proiectul Trianon 100, lansat anul trecut de Academia de Științe a Ungariei. Am cunoscut genul acesta de discurs, provincial, cu atacuri belicoase, la mijlocul anilor 1980, în perioada celei mai nocive propagande ceaușiste. Atunci, în armată fiind, ni se citeau seară de seară, într-un decor perfect orwellian, texte de înfierare a istoricilor și a lucrărilor de istorie apărute peste Tisa.

Balázs Ablonczy, coordonatorul proiectului „Trianon 100“ și unul dintre cei mai interesanți exponenți ai noului val de istorici din Ungaria, a absolvit prestigioasa ELTE din Budapesta, a studiat la Sorbona, a fost visiting professor la Universitatea Indiana, peste Ocean, și director al Centrului Cultural Maghiar din Paris. A publicat mai multe cărți, printre care și Transilvania reîntoarsă: 1940-1944, apărută la Editura Institutul European în 2015. Echipa interdisciplinară pe care o coordonează acum, formată din 22 de specialiști, își propune ca, până în 2020, când se face veacul de la semnarea, pe 4 iunie, a Tratatului de la Trianon, să publice lucrări și articole și să organizeze conferințe legate de acel moment istoric, unul dintre cele mai negre din istoria Ungariei.

Interviul publicat în Dilema veche.

Cu ce ocazie la București?

Am vrut să prezentăm, împreună cu colegii mei, proiectul „Trianon 100“: că suntem o comunitate științifică a cărei activitate este publică, cu obiective care pot fi lesne cunoscute și care nu are absolut nici o legătură cu afirmațiile care au apărut pe ici, pe colo în presa din România.

Ce impresie ți-a făcut orașul?

În Ardeal am fost deja de mai multe ori. În București însă, sunt doar a doua oară. Prima oară am fost în 2014, când am ținut aici o prelegere. M-am simțit excelent, orașul m-a prins. Aș adăuga, însă, că ambele vizite în București au fost cam meteorice, așa că pot reda mai curând stările mele: îmi place intensitatea orașului, verdeața multă, vilele vechi și casele Art Déco/Bauhaus construite între cele două războaie mondiale. Din păcate, muzee n am prea avut timp să vizitez, așa că va trebui să mă întorc. O voi face negreșit.

Odinioară i se spunea „Micul Paris“. Ca unul care ai locuit atâția ani în Franța și în „Marele Paris“, cum ți se pare azi acest nume de alint?

Orașelor din Europa Centrală le place să fie privite ca un mic Paris, inclusiv Budapestei. După părerea mea, fiecare oraș are farmecul lui, și Parisul, și Bucureștiul, și Budapesta. Nu le-aș compara, pentru că asta ar induce imediat sentimente de inferioritate.

Coordonezi proiectul „Trianon 100“ sau T100, cum i se mai spune. Dincolo de orice ironie: sună ca numele unui institut de traumatologie…

În ultimă instanță, asta și este, chiar dacă între istoricii maghiari sunt discuții dacă merită, dacă e voie sau nu să biologizezi dezbateri sociale. În fond, este vorba de una dintre temele importante și sensibile ale conștiinței sociale maghiare.

Ce obiective, ce echipă, ce parteneri și ce grup-țintă are acest proiect?

Scopul este ca, de la cercetările axate preponderent pe istoria politică și dimplomatică, cercetarea istorică maghiară să își îndrepte atenția spre legăturile dintre societate și cultură. Programul cuprinde patru module. Rolul nostru este îndeosebi acela de a participa la conferințe și de a publica resurse și lucrări monografice. Prin urmare, ne adresăm în primul rând comunității științifice, profesorilor de istorie, dar avem și atribuții de popularizare.

Primul modul presupune publicarea de resurse diplomatice (din Italia, Statele Unite, Japonia, Ungaria, Cehia, România și Serbia). În cadrul lui a apărut deja o primă lucrare, cea a colegului meu Zeidler Miklós, care a publicat jurnalul delegației maghiare care a participat la tratativele de pace. În al doilea modul analizăm raportul dintre Trianon și societatea maghiară: violența în război, chestiunile legate de refugiați și serviciile publice. În cel de-al treilea modul ne ocupăm de problema consolidării granițelor: aspectele locale ale transformării imperiului, formarea statelor de tranziție din Europa Centrală, de la Fiume la Vilnius. În cel de-al patrulea punct al cercetării analizăm relația dintre Trianon și memoria socială maghiară: în discursul politic, în istoria artei și în literatură. Sperăm să ne mai rămână energie și pentru o cercetare sociologică mai amplă.

Grupul are 22 de membri, dintre care doar doi cu normă întreagă, unul fiind eu, și mai am doi colegi cu jumătate de normă. Membrii grupului vin din varii domenii: avem printre noi sociologi, istorici ai artei, geografi. Ne întâlnim în primul rând la discuții și la evenimente în care discutăm despre manuscrise. Proiectul este susținut de Academia de Științe a Ungariei, până în 2021, cu 30 de milioane de forinți (cca. 100.000 de euro) -anual. După cum vedeți, suntem destul de departe de cifrele astronomice despre care am citit în presa din România, legat de proiectul nostru.

În plus, istorici și nume cunoscute ale vieții publice românești au acuzat T100 în fel și chip: că sunteți o mașină propagandistică antiromânească, o bombă segregaționistă cu IQ, o unitate militară de destabilizare a regiunii și altele asemenea.

Bineînțeles că toate acestea sunt neadevărate. Cei care le afirmă nu au, evident, informații reale despre proiect și nu cunosc nici mecanismul de finanțare al proiectelor de cercetare științifică din Ungaria (Academia de Științe a Ungariei funcționează după o cu totul altă logică decât Academia Română). Ei nu cunosc, însă, activitatea științifică a celor care participă la T100 și nici nu s-au obosit să vadă cine și cum girează un proiect din cadrul programului „Avânt“ al Academiei de Științe a Ungariei. În momentul de față, acesta este unul dintre cele mai prestigioase și mai susținute programe de cercetare științifică din Ungaria, cu rapoarte anuale întocmite după reguli extrem de stricte, jurizate de experți străini (vest-europeni și americani). În mod ciudat, nimeni din presa românească nu m-a întrebat până acum despre acuzațiile care ni s-au adus. De aceea, sunt recunoscător Dilemei vechi că pot acum să le răspund: toate acuzațiile acestea sunt niște prostii.

Cum a fost primit proiectul în Ungaria, de specialiști, de presă?

În general, bine. Bineînțeles, în funcție de punctele de vedere ale fiecăruia. Am avut deja și critici: unii spun că suntem prea moi, alții ne întreabă: „La ce bun un astfel de proiect?“ Am lansat T100 prin prezentarea proiectului în fața tuturor forumurilor științifice maghiare importante. Același lucru l-am făcut recent și în fața diplomaților din țările vecine acreditați la Budapesta. Presa, în schimb, relatează frecvent despre activitatea noastră.

Ce alte variante de nume ați mai avut?

Ideea îmi aparține, eu am predat proiectul, la începutul anului trecut. De fapt, titlul proiectului a fost: Trianon: context, localism, regiune. Cam lung, Trianon 100 este mai simplu. Fiecare echipă de cercetare din programul „Avânt“ al Academiei de Științe a Ungariei are și câte o variantă de nume mai scurtă pentru proiectul lor, una mai ușor de reținut. Al nostru a fost să fie „Trianon 100“. Din câte observ, chiar pare mai ușor de memorat.

Cu ce experți internaționali lucrați sau veți lucra? Vor fi printre ei și români?

Vor fi. Văd șanse serioase de colaborare mai ales în modulul trei: cercetarea schimbărilor locale în imperiu și statele de tranziție. Ne propunem în viitor un atelier comun cu istorici slovaci, români și sârbi, ca să evaluăm posibilitățile de colaborare și direcțiile de cercetare. Am avut deja o primă discuție în acest sens, în primăvară, când polemica aceasta stupidă a blocat toată inițiativa. Deocamdată, și din acest motiv, nu aș dori să dau nume.

Care este imaginea istoricilor români printre istoricii maghiari?

Istoricii maghiari îi privesc adeseori pe colegii lor români ca pe un grup omogen (ca și invers, de altfel), cu toate că există școli, instituții, curente și personalități fondatoare de școli sau diferențe între generații. De regulă, istoricii maghiari constată cu invidie sau obiectivitate că breasla istoricilor români e mai bine reprezentată, traducerile lucrărilor lor de istorie și de științe sociale pot fi găsite mai rapid și în număr mai mare pe piața de carte din Europa occidentală. Sau că, de exemplu, influența școlilor de prestigiu din științele sociale franceze sau anglo-saxone este probabil mai mare în România decât în Ungaria, transferurile de cunoaștere funcționează mai bine în acest sens. În Ungaria, acest rol revine inițiativelor cu o activitate excepțională, dar care sunt mai izolate, mai puțin vizibile: Catedra Franco-Ungară de Științe Sociale „Atelier“, de la ELTE, în ultima vreme pe nedrept șicanata Universitate Central Europeană sau, în alte cadre, Cercul Hajnal István, un atelier al experților în științe sociale.

Ce ți-ar plăcea să cercetezi, ca istoric, dacă ai trăi la București?

Evident, o temă comparativă româno-maghiară din prima jumătate a secolului XX. Am o diplomă DEA (Diplôme d’Études Approfondies) de la Universitatea Paris 1 în istoria relațiilor internaționale, chiar pe un subiect româno-maghiar. Astăzi, însă, mă interesează mai puțin istoria diplomației. Mă atrag alte teme, precum cele legate de cultură și istoria culturii, viața cotidiană, etnicitatea, situațiile-limită, subculturile.

Cum vezi relația dintre societatea maghiară și cea română de azi? Cine ce poate face, de o parte și de cealaltă, ca lucrurile să schimbe în bine?

Nu știu, de multe ori sunt pesimist. Și îmi simt și limitele lingvistice: acum vreo 15 ani m-am apucat să învăț română, dar treaba asta s-a stins încet-încet. În ultima vreme am început să primesc oferte atractive din partea colegilor români și am avut discuții interesante cu ei. Forumurile instituționale, însă, nu prea funcționează, deși ar fi bine ca acum, cu apropierea centenarelor, să găsim o voce comună, rațională. Sunt puține lucrări traduse, puține evenimente organizate în comun, puține luări de cuvânt care, chiar dacă sunt provocatoare, să nască dezbateri utile.

Pe lângă teritorii, ce alte lucruri importante, semnificative au pierdut maghiarii după Trianon?

Cred că, în multe privințe, identitatea națională maghiară a fost una încărcată încă înainte de 1920 (dar identitatea cărei națiuni nu a fost?). Trianonul, însă, a ascuțit la maximum tensiunea dintre conștiința de mare putere și cea de putere medie. Într-o anumită măsură, situația persistă și astăzi, iar societatea maghiară, mai mult sau mai puțin omogenă astăzi din punct de vedere al naționalităților, și-a pierdut experiența conviețuirii etno-culturale.

Circa 420.000 de refugiați au ajuns în Ungaria după Trianon. Cum a gestionat statul maghiar o populație atât de mare, în noile cadre?

E o poveste nespusă încă în istoriografia maghiară. Este și straniu de ce. Singurul care a scris despre această poveste este istoricul american de origine maghiară István Mocsy, în monografia sa apărută în 1983. Mocsy, însă, nu a folosit surse din arhive. Acest gol încercăm să îl umplem acum, împreună cu colegul meu arhivist Szüts István Gergely. În acest moment, în prima treime a cercetărilor, observ că, pe de o parte, comunitatea refugiaților era una foarte pestriță, pe de altă parte, problemele lor țineau de o mulțime de aspecte, de la aprovizionarea cu cărbune și gopodărirea casei la cele privind infrastructura de transport și siguranța publică. Chiar dacă acești refugiați întruchipează, inevitabil, prin propriile lor istorii, istoria suferințelor poporului maghiar, primirea lor a fost diferită. Mulți n-au fost deloc încântați că în casele lor urmau să se mute refugiați sau că, din cauza acestora, calitatea serviciilor publice va avea de suferit.

În momentul de față, cred că țara nu a integrat ca grup această mare de oameni. În a doua jumătate a anilor 1920, când, să spunem, statutul de „refugiat din Ardeal“ avea o anumită greutate, refugiaților li s au oferit oportunități de dezvoltare personală. Ca grup, însă, n-au fost niciodată acceptați. Poate tocmai pentru că erau deja integrați. Este, desigur, o problemă care așteaptă să fie dezbătută. Răspunsurile ar putea releva un soi de construcție identitară (ca în cazul refugiaților secui) sau construcția unor rețele de influență (cum s-a întâmplat, bunăoară, în cazul refugiaților din Slovacia).

Ce s-a întâmplat după război cu militarii, cu civilii, cu administrația publică din teritoriile pierdute de Ungaria?

S-au refugiat nu doar persoane, ci și școli, instituții, administrații locale și chiar colecții publice. După intrarea în vigoare a trataului de pace, unele au putut fi susținute, majoritatea lor, însă, și-au întrerupt activitatea sau, în cazurile mai fericite, s-au contopit cu alte instituții. Exemplul cel mai cunoscut este, fără îndoială, Universitatea din Cluj, refugiată la Szeged. A mai fost și Școala Superioară din Banská Stiavnica, ajunsă la Sopron. În anumite domenii se poate vedea o supra-reprezentativitate a refugiaților: conform unor măsurători efectuate la începutul anilor 1930, mai bine de jumătate din membrii corpului judecătoresc maghiar se născuseră în afara granițelor stabilite la Trianon. Fapt, evident, deloc întâmplător.

Cum s-au desfășurat primele alegeri după Trianon?

Ele au avut loc în 1922: gestionarea urmărilor tratatului de pace a fost, bineînțeles, un subiect predilect în campanie, dar dezbateri cel puțin la fel de furtunoase a declanșat și participarea în alegeri, pentru prima oară în istoria maghiară, a social-democraților. Nu mai puține patimi a născut și participarea monarhiștilor. În plus, guvernul Bethlen a îngrădit printr-o ordonanță electorală malefică și în parte ilegală dreptul la vot, excluzând din rândul votanților sute de mii de femei, și a reintrodus votul liber, în parte, și pentru a bloca ascensiunea monarhiștilor.

Într-un interviu mai vechi, vorbeai de un copil de 10-12 ani care ți-a pus o întrebare legată de Trianon la care nu ai putut răspunde. Ce te-a întrebat?

Eram la o școală de vară organizată pentru elevi, undeva în provincie. M-a întrebat de schimbările teritoriale ale Austriei, după Primul Război Mondial. Pe mulți dintre cei prezenți îi frământă o problemă: de ce a primit Austria Ungaria de Vest sau regiunea numită astăzi Burgerland, cât timp și ea, la fel ca și Ungaria, a ieșit perdantă din război? Motivele sunt cunoscute: nevoia evitării Anschluss-ului din partea Antantei, problema aprovizionării Vienei și altele. Asta obișnuiam să răspund. Numai că puștiul acela de 10-12 ani, cu ochelari, a venit și m-a întrebat doar atât: în situația dată, de ce nu au alipit Bavaria la Austria, ca regiune catolică? Minute în șir n-am reușit decât să mă bâlbâi. În cele din urmă mi-au venit în minte răspunsurile, dar m-a impresionat felul în care acest copil a dus atât de logic mai departe ideile discutate până atunci.

Trianonul pare doar punctul final al unui proces mai îndelungat. Unde crezi că a greșit elita (politică) maghiară până la Trianon? Dar față de români?

Din câte văd eu, politica față de procesul memorandiștilor ori cea a lui Bánffy Dezsö sau, în general, măsurile absolut contraproductive luate împotriva încercărilor de autonomie ale Bisericii Ortodoxe și ale Bisericii Greco-Catolice, ca și reprimarea învățământului în limba română au fost, și în sine, erori ale perioadei de până la 1918. Nu pentru că ele ar fi fost singulare în Europa de atunci, ci pentru că politicile din spatele lor nu au ținut cont de faptul că naționalismul devenise una dintre cele mai atractive și mai dinamice ideologii ale secolelor XIX-XX. O ideologie care poate că le-a surâs maghiarilor, dar le-a surâs și românilor. Dacă ne uităm la istoria ultimelor două sute de ani a regiunii, vom observa că totul indică tendința unei fragmentări statale: fiecare națiune se grăbea să își creeze propriile cadre statale. A te opune acestui proces era fie o dovadă de orbire, fie de curaj nebun.

Cum a evoluat cuvântul „Trianon“ în conștiința publică maghiară în acești aproape o sută de ani?

Între cele două războaie, termenul era prezent peste tot, în toate sferele. În 1945, dar mai ales după preluarea puterii de către comuniști, a devenit un cuvânt aproape interzis. Azi e prezent în multe locuri, numai că adeseori nici nu mai este perceput ca ceva legat de evenimentul istoric în cauză, ci s-a multiplicat într-o serie de sinonime rele. În același timp, a devenit și un cod ideologic și de filozofie de viață care oglindește divizarea internă a societății maghiare actuale.

Ce altceva crezi că ar fi important să cunoască cititorii Dilemei vechi despre Ungaria post-Trianon?

Pe de o parte, că Ungaria este și ea o societate complexă, fragmentată pe măsură. Oamenii se gândesc la tot felul de lucruri și nu seamănă între ei. Gândesc și prostii, dar și lucruri inteligente. În tot cazul, nu se culcă și se trezesc cu ideea că vor reface Ungaria de dinainte de Trianon. În schimb, mulți concetățeni de-ai mei sunt sensibili la problemele maghiarilor din afara granițelor. Pe de o parte, dintr-un soi de „solidaritate națională“, din conștiința apartenenței, ceea ce, în mod cert, simt și mulți români față de conaționalii din Republica Moldova (Basarabia) sau Ucraina. Pe de altă parte, pentru că în acești aproape o sută de ani au venit în Ungaria, în mai multe valuri, aproape un milion de oameni din teritoriile care au aparținut înainte de 1918 Regatului Ungariei.

Așadar, prin descendenți, o populație de mai multe milioane de persoane din Ungaria este sensibilă la această problemă. O sensibilitate care se manifestă, însă, în maniere deloc identice. Eu cred, totuși, că este o sensibilitate demnă de respect. Astfel de sensibilități am și eu: unul dintre bunicii mei s-a născut lângă Arad, iar pe cealaltă linie, rădăcinile mele duc spre Satu Mare. De aici nu trebuie să deduceți nimic special, doar un anume interes: mă străduiesc să pun întrebări științifice, nu să plusez provocând sentimente. Dacă nu ar exista aceste resorturi familiale, probabil că acum aș fi biolog ori copywriter.

Cu șapte ani în urmă am scris o cărticică, cu titlul Legendele Trianonului. S-a vândut foarte bine, este deja la a treia ediție. În ea încerc să prezint rădăcinile legendelor maghiare legate de tratatul de pace, să fac un fel de demitologizare, deși, pe cât posibil, evit să folosesc cuvântul „mit“. Succesul cărții este însă pentru mine un semn că în societatea maghiară există o nevoie pentru cunoașterea condițiilor reale ale tratatului de pace.

Prin ce seamănă 1917 cu 2017?

Sper că prin nimic.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*