RSS

celibidache

Interviurile Celibidache din La Stampa: „Mulți dintre renumiții mei colegi, pe care mulțimile îi aplaudă, n-au înțeles niciodată nimic."

Publicăm mai jos, trei articole din arhiva cotidianul La Stampa dedicate muzicianului Sergiu Celibidache. Pretextul lor: vizitele maestrului în Italia. Sunt trei interviuri, trei profiluri realizate în stilul jurnalistic italian al vremii: 1961, 1962 și 1987.  Aflăm din ele despre dragostea dirijorului pentru fotbal sau bătaia scurtă administrată de fostul boxer Celibidache unor italieni mai obraznici, despre cum i-a dat o orchestră întreagă, la Roma, cu partitura în cap, despre prietenul și mentorul său spiritual, un călugăr budist din Germania, sau despre cum refuza propunerile tentante ale marilor orchestre, acceptând, în schimb, cu drag, să țină ani la rând cursuri de „fenomenologia muzicii” unor copii sau amatori, într-o mică așezare italiană.

Foto: Fundaţia Sergiu Celibidache.

3 septembrie 1961: Cel mai bizar, mai irascibil și mai iubit dirijor de orchestră

Invitat să dirijeze la Orchestra RAI, la Roma, maestrul Celibidache vorbește despre nopți și pumni. Iubește mult Italia, dar deplânge faptul că este trecută cu vederea muzica lui Boccherini. Maestrul va dirija mâine seară, la Auditorium RAI din Roma, un concert de muzică italiană: Verdi, Boccherini, Casella, Peragallo, Respighi.

L-am întrebat ce autor preferă. „Nici unul. Vitalitatea muzicii nu depinde de numele autorului, ci de conținutul ei spiritual”. Apoi, mărturisește că în prezent studiază compoziții mai puțin cunoscute de Girolamo Frescobaldi, Claudio Monteverdi și Giovanni  Gabrieli. Sub denumirea „Muzici ale Italiei eterne”, Celibidache  va dirija opere ignorate de marele public. Prima dintre ele va inaugura următoarea stagiune simfonică la Scala din Milano. Când ambasadorul italian în Germania i-a propus maestrului român să dirijere concertul de mâine, în încheierea manifestărilor dedicate Zilei Muncii, a acceptat cu entuziasm.

„Italianul din trecut este esențialmente artist”, spune, completând cu o politicoasă critică: „cel de astăzi are suflet, mult suflet, e generos, dar își irosește talentul. E suficient să ne  gândim că în Italia nu există o ediție originală a operelor lui Boccherini, ci numai copii inexacte de transcrieri în germană. Când te gândești că operele sale complete sunt conservate la Paris… Însă, nimeni nu se gândește să facă ceva!”

Celibidache nu iubește victoriile facile. E atras de lupta dură, care se potrivește cel mai bine temperamentului său. Prin urmare, spune, e hotărât să-i scoată pe italieni din apatia lor, din indiferența față de nivelul artistic și spiritual scăzut în care (sunt cuvintele Domniei sale) zace societatea italiană de astăzi.

Îl întrebam dacă e adevărat ce se  spunea de curând prin ziare cu referire la o pereche de palme cu care ar fi răspuns unui străin care a manifestat rea voință în raport cu conaționalii săi. „E adevărat, au fost chiar  pumni, nu palme.” Maestrul se afla la Siena și într-o seară, cum trecea cu mașina prin  Piazza del Campo, doi turiști străini, soț și soție, îi blochează trecerea. „Părea că nu au nici cea mai mică intenție să se dea la o parte. Am atins ușor claxonul cerându-i să ne lase să trecem. Bărbatul a răspuns în engleză, crezând că nu se înțelege, luându-l în derâdere, și io i-am aplicat repede doi pumni. Doamna (îmi amintesc că era atrăgătoare), ca să îl apere a sărit la mine, insultându-mă și zgâriindu-mă pe față cu unghiile. N-o puteam lovi, m-am limitat să o imobilizez apucând-o de încheieturile  mâinilor. Apoi, pentru că încerca să se elibereze țipând, am avertizat-o că dacă nu se potolește s-ar putea să cadă în fântâna din piață. Și s-a dat bătută”.

Celibidache e o persoană sportivă. În tinerețe, juca fotbal și practica box, are și astăzi un fizic sănătos, atletic și elastic. În general, publicul consideră că arta e incompatibilă cu sportul. Maestrul nu vede, însă, nici o contradicție: „De ce? Arta e sănătate pentru spirit, sportul e igienă pentru corp”.

E târziu. Pe Maestru l-am luat prin suprindere la finalul unor probe lungi și obositoare. O ultimă întrebare: Ce-l face să sufere cel mai mult? „Indiferența și aproximarea. Din păcate, sunt defecte foarte, foarte des întâlnite”.

10 ianuarie 1962: Întâlnire cu celebrul dirijor român aflat de câteva zile la Torino

De vreo două decenii, Celibidache le prezintă discipolilor săi maxima unui călugar budist care trăiește într-un  sat neștiut din Germania: „încearcă să limitezi suferințele altora”. Maestrul Sergiu Celibidache, însuflețit practicant și studios al budismului, a făcut din această maximă un principiu de viață. El, cel mai exigent, impetuos, nerăbdător dirijor de orchestră de astăzi. Furiile lui Toscanini sunt nimic în comparație cu cele ale lui Celibidache. Acum o lună s-a comportat atât de dur cu orchestra RAI de la Roma, încât profesorii s-au ridicat în bloc și ca protest i-au aruncat în cap partiturile.

În prezent, Celibidache se află de mai multe zile la Torino pentru mai multe concerte. Până acum a fost blând ca un mielușel (și-o fi făcut auzită vocea călugarul?). În timpul extenuantelor repetiții de zi cu zi la care supune orchestra, nu s-a auzit niciodată un cuvânt pe un ton mai înalt. Cu toții sunt entuziasmați de prezența Maestrului. Nu ne-a fost deloc ușor să-l convingem să ne povestească despre cele întâmplate la Roma anul trecut: nu voia să acuze și nici să se justifice. „A doua zi după cele întâmplate, am chemat specialiștii, dar și reprezentanții sindicatului, să își spună părerea. Am încercat să le demonstrez că, alături de elemente esențiale, sunt printre ei unii care nu se ridică la înălțimea sarcinii pe care o au de îndeplinit. În acele condiții era practic imposibil să continuăm”.

Spune că nu vrea să participe la festivaluri pentru că nu se poate repeta suficient și pentru că e prea mult snobism. Celibidache nu e în căutarea „Succesului”, pentru că, în  opinia sa, succesul vine doar în urma unor compromisuri. Și pune presiune pe muzicieni (inclusiv pe el însuși), convins că doar cu intransigență morală se pot obține rezultate importante. În acest caz specific, crede că poate să abdice de la regula budistă, ba chiar e nevoit să o facă. A studiat mulți ani în Germania și asta explică multe. „E o țară în care n-aș trăi, dar în care se muncește cu seriozitatea și precizia indispensabile formării unui artist. În Italia, există mult mai mult talent natural, dar metodele de studiu sunt absolut neadecvate. Arta a fost uitată”.

Și iată că, sub blana de miel, regăsim lupul. „Se face multă muzică, nu doar în Italia, dar de cele mai

multe ori se face prost. Mulți dintre renumiții mei colegi, pe care mulțimile îi aplaudă, n-au înțeles niciodată nimic. În general, orchestrele nu funcționează, există prea multe protecționisme și încrengături politice” (Are, totuși, cuvinte de laudă pentru orchestra RAI de la Torino și pentru cea de la Scala din Milano).

Însă, dincolo de opiniile dure legate de lumea artistică, Celibidache iubește profund Italia și petrece mult timp aici (predă la Accademia Chigiana din Siena), dar nu are aici o locuință. „Trăiesc între camera de hotel și sala de concert, călătorind în Europa”. Nu e căsătorit (are mai puțin de 50 de ani, părul grizonat, un corp atletic și doi ochi vii, închiși la culoare). Ceea ce a rămas din familia sa trăiește în România. Vacanțele și le împarte între sport și retragerea pentru lecțiile de yoga ale prietenului său, călugărul budist din Germania. Îl întreb dacă e fericit. Sigur de el, răspunde  afirmativ. „Fericirea mea se numește echilibru interior”. În luptă cu ceilalți, în pace cu el însuși.

27 iunie 1987: Școala de fenomenologie a muzicii (I)

De curând, Maestrul, considerat de critică unul dintre cei mai importanți muzicieni contemporani, a dirijat orchestra Filarmonicii din München, al cărei director artistic este de mai mulți ani, cu ocazia celei de-a 11-a ediții a „Maggio fiorentino”, înregistrând un succes de critică și de public mai mult decât entuziasmant. În schimb, a refuzat de repetate ori propunerile stratosferice ale multor entități simfonice din Italia, acceptând, în schimb, cu plăcere invitația Școlii de Muzică din Saluzzo, nou-nascută din entuziasmul localnicilor și dragostea lor de muzică.

Tocmai de aceea, întâlnirea cu Maestrul este una extrem de importantă. La Saluzzo va ține lecții de „fenomenologie a muzicii” pentru 85 de elevi și 60 de invitați: muzicieni, dirijori, studenți, iubitori ai muzicii din toată Europa.

Dar ce înseamnă „fenomenologia muzicii”? „E greu de răspuns. Să spunem că fenomenologia inteționează să ajungă la sensul pur  al muzicii demonstrând, prin excludere, ceea ce nu este muzica.”

Celibidache a fost primul care și-a pus această problemă, adică să atribuie muzicii semnificația sa adevarată, „absolută”, explică maestrul Raffaele Napoli, de la Torino, care urmează de ani de zile cursurile muzicianului român. Saluzzo este astfel proiectat într-o dimensiune tot mai internațională și experimentală, prin intermediul activitații desfășurată în cadrul școlii de înaltă perfecționare muzicală care, în fapt, este singura „universitate a muzicii” existentă în Europa. În fosta mănăstire care găzduiește această școală, e prezentă și o delegație de „observatori greci”, care studiază organizarea școlii: guvernul grec intenționează să pună pornească un priect similar în următorul an.

Sergiu Celibidache are la dispoziție, în aceeași clădire a fostei mănăstiri, o locuință veche, construită în 1700, decorată cu mobilier tradițional local și obiecte prețioase de anticariat. Programul seminariului prevede lecții teoretice dimineața și probe practice, cu orchestra, după masă, în fosta capelă trasformată în sală de concerte. Nu e exclusă nici organizarea unui concert public cu elevii școlii, dirijați de maestrul Celibidache. „Dacă  s-ar întâmpla asta, ar fi cu siguranță un eveniment memorabil pentru orașul nostru”, explica primarul din  Saluzzo.

4 iulie 1987: Școala de fenomenologie a muzicii (II)

Maestrul Celibidache ajunge punctual, la ora 17, primit cu aplauze de elevii școlii de perfecționare muzicală. Înalt, masiv, cu părul alb, Sergiu Celibidache, care a împlinit zilele acestea 75 de ani, se așează în fața adunării și începe trece imediat la treabă: „Întrebări? Azi dimineață am discutat despre multe lucruri, aștept întrebări.” Se înalță de îndată mâinile elevilor și fiecare în parte primește un răspuns filosofic. E tehnica marelui dirijor român, care ține pentru prima oară în Italia un astfel de curs.

Dimineața, Celibidache vorbește despre diversele aspecte ale muzicii, de la compoziție la execuție, de la execuție la audiție, pentru ca după amiază să răspundă întrebărilor cursanților, alături de execuții rapide ale acestora ca soliști sau reuniți în orchestră, în funcție de indicațiile Maestrului.

Fără îndoială, lecțiile au o mare doză de fascinație și charismă. Celibidache are pentru fiecare elev al său cun răspuns, care imediat devine o provocare și naște alte întrebări: căutarea „adevărului absolut al muzicii” trebuie să fie o călătorie continuă, repetă, și pe această convingere se bazează însăși concepția fenomenologiei muzicii, în care Celibidache lasă să intre concepte filosofice, matematice (e premiat în această disciplină), istorice și muzicale. Uneori, pentru a explica, se întâmplă să cânte „Volare” sau „La donna è mobile”. „Muzica e un lucru, cuvintele, un altul”, explică, vorbind de acțiuni, de mase care se descompun și se recompun, de elasticitate.

Mestrul Celibidache nu acordă interviuri, trebuie să ne limităm la răspunsurile oferite cursanților. „Cum vi se pare școala?” „Bună, însă nu pot să nu mă întreb: cine se perfecționează aici, în ce scop și în ce direcție?”, răspunde râzând, cu ironie nemascată. „Orașul l-ați vizitat?” „Puțin, este extraordinar de frumos. Cel puțin așa mi se pare. Am fost găzduit foarte bine, dar mâncarea… În fine…”. „Ce e cu mâncarea?” „Ei, pe vremuri veneai în Piemonte și mâncai foarte mult și foarte bine. Astăzi, mănânci foarte bine, dar puțin. Spaghetti au devenit o raritate.”

Pare că dialogul i-a făcut plăcere, ajungând să povesteasca întâmplări legate de Italia, fără ca cineva să îl intrebe. „V-am povestit că acum 35 de ani, am cumpărat cel mai frumos promontoriu din lume, pe insula Lipari, de la un pastor, pentru un milion de lire? Acela de pe care se vedeau luminile de pe Stromboli și de pe Etna? Mi-a vândut  acel munte minunat pe cuvânt, doar cu o strângere de mână, doar pentru că îi eram simpatic. Apoi am făcut și contractul, toți îl credeau nebun, dar eu știam că era un mare prieten. Cu ajutorul lui, pe stâncile alea am construit opt case. În Germania sufeream și mă întorceam la Lipari, mulți ani la rând. Apoi a apărut mafia…”

Articol scris cu Mihaela Găneţ pentru România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*