RSS

IMG_0252

Manuscrisele de la Marea Neagră

Cele de mai jos au fost scrise, pe bucăţi, în vara lui 2010, împreună cu prietenii Pavel (Lucescu) şi Paul (Pojan), de-a lungul unei călătorii întreprinse împreună, în Bulgaria şi Turcia, pentru a strânge legende despre Marea Neagră. Unele lucruri şi-au mai pierdut din actualitate, dar am zis să nu le scot, poate au parfumul lor. Lectură plăcută!

Foto: Paul Pojan&Marius Cosmeanu

iRun

Anul acesta se poartă Marea Neagră. Mai mult chiar, zona va mai rămâne chic încă vreo zece ani de acum încolo. Pentru că e noul buric geopolitic al Europei. Şi nu doar geopolitic. Celor care nu cred, le dăm întâlnire, peste un deceniu, tot aici.

Până atunci însă, ne-am gândit să fim şi noi mai în pas cu moda, chiar uşor avangardişti. În noaptea asta urcăm în maşină şi ne luăm tălpăşiţele spre fraţii noştri bulgari, turci şi câţi or mai fi prin partea asta de lume. Şi pentru că avem poftă de scris, vom ţine un jurnal de călătorie (nu ştim dacă e termenul cel mai potrivit). Oricum, formatul e în lucru, îl vom definitiva până la prima oprire, undeva în Turcia. Text, foto, dialoguri, impresii. Toate postate aici.

Sperăm să vă prindă bine puţină evadare din România crizată şi să fiţi curioşi şi de alte valuri. Vă aşteptăm. Uraţi-ne net din pupă şi wireless din belşug. În rest ne vom strădui să fim inspiraţi

IMG_1541

Maşina non grata

Nu plecaţi în Turcia cu maşina unui prieten fără să îl luaţi şi pe el cu voi. Mai ales dacă nu aveţi un document, ceva oficial de la Consulatul Turciei care atestă, pe limba lor, că autoturismul e chiar al amicului dumneavoastră şi că nu e furat. Deşi, în cazul nostru, amicul ar fi preferat ca maşina să îi fie furată, asigurarea maşinii batând de departe valoarea ei de piaţă.

Aşadar, am plecat la drum cu o maşină împrumutată de la un prieten. Gafă monumentală în ochii unui vameş legalist şi sictirit de atâta carieră prin limitele teritoriale ale Turciei. Ajunşi în relativ proaspăt deschisa vamă Hamzabeyli, undeva între niciunde şi nicăieri, ne-am trezit în faţa unui spahiu cam la a treia vârstă, dar care părea mai degrabă cam ca la a treia bere. Nu vorbea o iotă engleză, dar la toate întrebările noastre mima o privire inteligentă, tasta ca un învăţăcel în ale tehnologiei billgates-iene şi era de neclintit din ideea lui de a ne trimite înapoi în România. Dar noi nu şi nu.

După patru ore de tergiversări, negocieri, clarificări, faxuri, telefoane, emailuri, sms-uri şi alte arme de depresie în masă, la o temperatură a aerului de 32 de grade, Celsius, am izbutit cumva să păşim pe pământ otoman. Asta după ce promisesem că dacă ne reuşeşte, vom construi, asemeni marelui Ştefan, o moschee a Mântuirii Neamului…

04_27_69

Pierdusem patru ore după alte şase consumate, de la sud la nord, pe drumul din Bulgaristan, cum numesc turcii ţara castraveciorului acrit. Pe bune, impresia pe care ne-au lăsatat-o vecinii concurenţi e că au mentalitatea unei vânzătoare de bilete cu autotaxare: blazaţi, dezinteresaţi, sictiriţi, aproape imberbi şi cu weltanschauung-ul celui care a supravieţuit deja Apocalipsei. Nimic nu îi scoate din calmul lor bulgăresc (apropo, termenul o fi având legătură cu aruncatul sferelor de zăpadă?)

IMG_9604

Am ajuns într-un final pre-ploios la Edirne, alias Adrianopol, loc cu rezonanţă pacificatoare. A urmat şi primul donner kebab, pe fundalul grav al vocii imamului acompaniat, cu o terasă mai încolo, de acordurile surprinzătoare ale muzicii lui Brahms. Unora dintre turci le place… Arhitectural, oraşul te converteşte instant. Pe mai puţin de 1 kmp, te înconjoară trei moschee, una mai impozantă decât cealaltă. Şi, hopa!, pe o plasmă mare, cu lume multă, agitată, vedem ultimele trei minute din întâlnirea cu iarbă dintre olandezi şi brazilienii. Cei dintâi au fost mai high, calificându-se mai departe.

edirne 4

Începe ploaia, ne retragem pe o terasă edenică şi terminăm seara turceşte: discutând relaxaţi ca şi când timpul s-ar fi oprit de tot. Mâine plecăm mai departe. De la o altitudine de 70 de metri şi o atitudine mai pozitivă.

P.S. De ce stăruie un turc în faţa unui suc de portocale timp de două ore? Pentru că scrie pe el “concentrat”.

Un nou prieten

Din Edirne spre Istanbul, pe o autostradă brici, oprim pentru alimentare. Litrul de benzină e de aproape două ori mai scump decât în România, dar asta avea să fie cea mai mică problemă. Pe prima dintre cele cu adevărat stresante – cele patru ore de staţionare în vamă – am depăşit-o doar cu mult tupeu. După vreo câteva zeci de kilometri pe autostradă, ne-am trezit cu un filtru de plată cu vreo şase intrări, trei semnalizate într-un fel, trei în alt fel. Cum turcii nu traduc nimic în nicio limbă, n-am priceput care e poarta la care tebuie să ne încadrăm şi ne-am aşezat la una dintre cozi la întâmplare. Am trecut fără să oprim, precum văzusem că fac şi antemergătorii noştri. Numai că pe noi ne-a ţiuit ca pe nişte infractori. N-am înţeles de ce. Camere video peste tot, dar asta e. Dacă ne opreşte cineva, explicăm cum putem. După alte câteva zeci de kilometri, alt filtru, identic. Încercăm celălalt tip de intrare, aceeaşi problemă. Ne dăm seama, totuşi, că ne-ar fi fost de folos un soi de cartelă, dar un pic cam târziu. Pentru a căuta una, ar fi trebuit să dăm înapoi vreo 50 de maşini, ca să ieşim din rând. Absolut imposibil, aşa că mai spargem o dată bariera lăsând în urmă acelaşi sunet strident de alarmă de fraudă.

edirne 3

S-a mai întâmplat şi a treia oară dar, pe asta am făcut-o deja relaxaţi. Cu două efracţii la activ, a treia nici nu mai conta. Până la ora la care scriem aceste rânduri nu ne-a oprit sau căutat încă nimeni să ne ceară vreo socoteală. Mai e timp, nu disperăm. Ce-aveam să aflăm ulterior: autotaxarea e introdusă recent (o cartelă costă 75 de lire turceşti, adică aproape 40 de euro) şi dacă nu ştii limba locului, n-ai nicio şansă să afli din timp că-ţi trebuie şi, eventual, de unde s-o procuri.

Traversarea Istanbului pe autostradă în miezul zilei e un coşmar. Se circulă absolut la întâmplare, rar semnalizează cineva la trecerea de pe o bandă pe alta, TIR-urile trec de pe a-ntâia pe-a doua şi imediat pe-a treia fără nici o jenă, chiar dacă se-ntâmplă să le stea în cale vreo “piticanie” mai timidă. Obişnuiţi cu traficul din Bucureşti, începem să procedăm cam la fel (turcii sunt, totuşi, mai relaxaţi, nu prea auzi claxoane nici când zici c-ar fi cazul). Ne mai relaxăm şi noi cu glume pe seama lui Marcel, GPS-ul şi noul nostru prieten, şi el uşor debusolat.

Foto2 786

Dar noi nu pentru autostrăzi şi betoane am bătut atâta cale, ci pentru coasta turcă a Mării Negre, aşa că la ieşirea din Istanbul o tăiem imediat spre ţărm (nord-est), prima locaţie vizată pentru cazare fiind Bartin (turcii îl pronunţă Bartân), un orăşel ceva mai răsărit. Coşmarul numărul doi.

Turcii sunt degrabă săritori să te-ajute, dar asta uneori nu înseamnă nimic. Ştiam dintr-un ghid că urma să traversăm la un moment dat o zonă muntoasă, dens împădurită, de mai puţin de 100 de kilometri, pe un drum nu tocmai modernizat, dar abia după vreo cinci ore aveam să înţelegem ce înseamnă un labirint desăvârşit, cu peste o sută de serpentine, cu intersecţii care te invită să decizi între localităţi obscure, inexistente pe vreo hartă. Marcel era mut ca o lebădă, poate şi supărat de glumele noastre pe seama lui după ce ne băgase, cu o voce hotărâtă de parcă copilărise prin zonă, pe un drum de ţară ce se sfârşea într-un lan de porumb, moment în care ne indicase imperturbabil: mergeţi înaine 2,7 km… Cert e că ne-am rătăcit groaznic şi, de la un moment dat, nici nu mai speram să ieşim până a doua zi de-acolo. Am ajuns inclusiv într-o fundătură de sat, unde localnicii, uimiţi de ora şi echipajul extraterestru care a ajuns la ei, ne-au ghidat pănă la drumul de ieşire din labirint (la vreo 5-6 km de satul cu pricina!).

Foto2 495

Pe la miezul nopţii eram totuşi într-un soi de hotel, cam ca un bordel dezactivat, din Bartin, de unde am tăiat-o rapid, la prima oră a dimineţii, spre Amasra, un orăşel-staţiune cu o frumoasă poveste în spate. Numit în vremuri imemoriale Sesamus (apare sub acest nume în Iliada lui Homer), Amasra vine de la Amastris, o doamnă de la curtea lui Alexandru cel Mare. Merită vizitat. Nu ne-am permis mai mult de 2-3 ore de căscat gura şi cercetat locul pentru că, păţiţi deja în ajun cu labirintul, nu voiam să mai riscăm încă o zi de hălăduit prin păduri până la următoarea destinaţie, Sinop, aflat la vreo 325 de kilometri. Avea să fie mult, mult mai bine, ba chiar de-a dreptul fascinant. Drumul pe ţărmul înalt e la fel de întortocheat, dar ceva mai bine asfaltat iar priveliştea de vis. Nu te poţi stăpâni să nu pozezi măcar vreo două trei golfuleţe paradisiace, cu plaje sălbatice, în panorama turnate de la câteva sute de metri înălţime, cu o Mare Neagră de un albastru ireal.

Foto2 125

Ajungem în Sinop şi începem să învăţăm primele cuvinte, dincolo de bacşiş, peşcheş, ioc şi ce mai cuprinde vocabularul limbii române via otomani. Mai puţin meticuloşi ca la Edirne, ne cazăm relativ repede, într-un hotel first class: curăţenie, oameni amabili, wireless, parcare privată, WC englezesc etc. Ceea ce pentru partea aceasta de Turcie nu-i chiar de ici de colo. Dimineaţa ne trezim, ca şi zilele trecute, cu nelipsita cafea turcească şi, apoi, cu covrigi şi ayran (iRun, cum îi spunem mai nou), iaurtul acela exelent-acrişor, servit rece. Începe o nouă zi.

papa

P.S. Cum îl faci pe un turc să zâmbească sâmbătă? Spunându-i un banc miercuri.

Maeştrii şi Margareta

După cursa de vreo 320 de kilometri pe coasta Mării Negre, ajungem în sfârşit şi la Sinop, oraş vechi, peninsular, cotrobăit de-a lungul vremii de mai multe imperii şi vizitat de personalitaţi bine poziţionate pe Google: Marco Polo, Kemal Atatürk şi Diogene, un tip, zice-se, extrem de cinic. Numele aşezării vine de la Sinope, regină amazoană, fiica unei zeităţi locale căruia Zeus (ăla vechiu’) îi promite marea cu sarea în schimbul favorurilor ei. Sinope îi cere virginitate eternă. Zeus e un gentleman şi se abţine cu stoicism.

Sinop e primul loc din Turcia unde am dat peste un vorbitor de limba română. De fapt el, mai exact ea a dat peste noi, văzându-ne maşina cu număr de România, parcată pe o stradă din centrul oraşului. Ne lăsase un bilet sub ştergătorul de parbriz. Când l-am văzut, înainte de a-l citi, eram convinşi că ne aştepta o amendă. Era Margareta (pentru apropiaţi, Marga), după cum se semnase, şi îşi exprima dorinţa de a ne vedea că nu mai văzude români decât la televizor. Am sunat-o la numărul de telefon lăsat pe bilet şi în 20 de minute era deja în holul hotelului unde ne cazasem. Cu soţul ei, Osman, ambii la vreo 60 de ani. El, fost marinar şi cu ceva afaceri prin România la începutul anilor 1990; ea din Braşov. Sunt împreună de vreo 16 primăveri. El, pro-Băsescu; ea, cam anti.

Am învăţat şi câteva cuvinte turceşti, inclusiv faptul că între „nota de plată” şi „măcel” (de unde vine şi verbul românesc „a căsăpi”) e o diferenţă minoră, pentru noi aproape insesizabilă, dovadă că le-am încurcat mai mereu. Nu s-a supărat nimeni. Au insistat mult să mai rămânem, dar a trebuit să ne retragem la garaj. Au rămas doar cu o carte de vizită şi mulţumirile noastre sincere.

IMG_9820

Înainte de această întâmplare aproape stranie, vizitasem un armurier bătrân, domnul Özekes (www.ozekes.com), care moştenise meseria de la bunicul său, armurier otoman faimos, fabricant de săbii şi flinte, ambii, cu numeroase distincţii. Îl descoperise Paul în una din rătăcirile lui pe străzile Sinopului. Ne-a convins să-l vizităm şi noi după ce ne-a arătat pumnalul cu coadă de rădăcină de trandafir sălbatic pe care i-l fabricase sub ochii lui. L-a costat o grămadă de bani, dar a rămas cu părerea, după această experienţă, că n-a venit degeaba în Turcia.

Foto2 703

Treaba e că până la urmă am cunoscut întreaga comunitate românească din Sinop. O urgenţă stomatologică ne-a dus spre cabinetul unui medic cu faimă locală, care avea o noră din România (soţul ei, un fost student la Bucureşti), care ne-a intermediat, prin telefon, discuţia cu doctorul. Scăpaţi de momentul disperat, întrebăm cât costă mâna cerească iar profesorul ne spune că, români fiind, nu trebuie să plătim nimic. Uşor stânjeniţi, dar impresionaţi, dăm mâna cu el şi vrem să plecăm. Înainte de a face stânga împrejur, ne întreabă, non-verbal: „Voi aţi venit până aici pentru fleacul ăsta?!”

Sinop are trei plaje, dar cea mai interesantă e şi cea mai puţin frecventată. Fenomen nu tocmai străin pentru cineva venit din România. Locul aduce cu vechea Vama Veche. De la un metru de mare poţi pescui crabi cu mâna şi la câţiva metri în interior te impiedici de cartuşe folosite cine ştie când. Singura problemă reală ar putea fi curenţii marini de care eşti avertizat prin plăcuţele plasate de-a lungul plajei. Mai mult de bau-bau, credem noi.

Foto2 109

Lăsăm confortul unei camere relativ ieftine din Sinop pentru înghesuiala proverbială a Istanbulului, după o altă cursă de aproape 700 de kilometri. Pe la mijloc avem primul contact cu poliţia turcă. Plătim amenda pentru depăşire de viteză. Ne-a trecut prin minte şi alternativa românească, dar ne-am dat seama imediat că nu prea e loc de negocieri. Oricum, aflasem cu o seară înainte şi de faptul că leafa unui poliţist (cca. 1000 USD) e una dintre cele mai mari din cele plătite de statul turc funcţionarilor săi, aşa că ne-am luat la revedere de la sticleţi cu vreo 50 de euro mai puţin în buzunar. Aproape de fostul Constantinopol mai producem o efracţie pe bucata de autostradă cu autotaxare. Asta ca să nu ne ieşim din mână. Intrăm în magicul oraş cu benzină cât pentru un drum după ţigări. Marcel, nefumat de mult timp, are accese de GPS socialist şi ne tot bagă placa cu „pe următoaaarea stradă, viraţi la stânga”, drept urmare, ba ne învârtim în cerc, ba ne blocăm pe sensuri interzise. Turcii pe care îi întrebăm cum ajungem în partea europeană ne sugerează să urcăm pe un bac şi să trecem Bosforul. Prea complicat pentru oboseala acumulată. Aşa că mergem pe intuiţie. În doi kilometri suntem la pod şi peste o oră ajungem la Sultanahmet, zona în care sunt Moscheea Albastră, Sfânta Sofia şi hotel nostru. Pe drum, ne trezim din mood-ul de călători într-o ţară străină: la un semafor, şoferul maşinii din dreapta noastră (un Golf cu număr de Bucureşti) dă geamul jos şi ne întreabă neaoş: „Frăţioare, ajungem în seara asta la Bazar?”

P.S. Cum poţi să ţii un turc ocupat la nesfârşit? Îi dai un A4 pe care scrie, pe ambele părţi, „Citeşte pe verso!”.

În căutarea dönnerului pierdut

Pentru noi, Turcia din stomac a însemnat primul dönner kebab, mâncat la Edirne. Fiecare kilometru câştigat pe teren otoman ne promitea unul şi mai bun sau măcar la fel. Nu ştim nici acum dacă am fost victimele teoriei lui Paul, conform căreia „prima dată e cel mai bine” sau dacă pur şi simplu am luat ţeapă. Cert e că pe unde treceam, papilele noastre gustative cereau dönnerul „fondator”, „originar” şi nimeream numai replici nereuşite. Şi, mai grav, parcă din ce în ce mai scumpe. Jinduirea noastră a persistat neîntrerupt.

04_27_56

Ajunşi în Istanbul, unul dintre buricele Pământului, alături de New York, Vatican, Londra şi completaţi voi mai departe (Napoleon spunea că dacă pe Pământ ar exista un singur stat, Istanbulul ar fi capitala cea mai potrivită), ne trezim în Sultanahmet, locul în care la fiecare pas dai de câte un ho(s)tel. Zona e plină de străduţe sufocant de întortocheate, în care nici măcar Marcel, nelipsitul GPS al nostru, nu ne-a putut descurca. La fiecare viraj trăiam spaima coliziunii cu un mijloc de transport venind din sens opus. Marcel rămăsese cu ultima replică posibilă: „Întoarceţi unde aveţi posibilitatea!”… Oricum, ruta pe care urma să mergem până la hotel ar fi sunat, din gura unui localnic get-beget, cam în felul următor: mergeţi înainte, luaţi-o la dreapta, apoi la stânga, la dreapta, iar dreapta, apoi stânga şi încă o dată la stânga. Toate astea pe o arie de jumătate de hectar.

IMG_0005

Într-un final vine şi salvarea noastră: două ţigănci săritoare din România (două Gipsyesuri, le spunem noi), îmbrăcate în straie turceşti şi stând în pridvorul unei case trecute nu de mult printr-un incendiu, ne explică, văzându-ne numărul de la maşină, traseul corect. Nu ne-a ajutat nici consultanţa rutieră din colţ de stradă. În fine, după alte căutări, am dat de hotelul în care urma să stăm.

Iute cazaţi, alergăm spre următoarea ţintă: dönnerul nepereche. Aşa că ne-am aşezat pe terasa unui local la care am identificat conul de carne tras în ţeapă şi cu o roşie-moţ (aţi observat că roşiile astea nu se ard niciodată?). Era cu o jumătate de oră înainte de începerea semifinalei Germania-Spania din ţara vuvuzelelor. Partida a fost splendidă şi piperată de oftările turcilor din jur la ratările Germaniei. Ole!, completam noi, bucuroşi de supremaţia latinilor. Nu la fel de mult ne-a bucurat nota de plată. Istanbulul este anul acesta capitală culturală europeană şi totul e mult, mult mai scump decât acum un an. În schimb, e plin de evenimente culturale (printre altele, concert U2 în 6 spetembrie). Noi nu am prins decât un concert simfonic cu o orchestră cântând pe o scenă amenajată în inima oraşului avându-i ca backing-vocals pe muezinii care chemau credincioşii la slujbă. Cosmopolit rău oraşul acesta! Dar provocator şi inepuizabil. Ceea ce frapează, însă, cel mai mult este abundenţa activităţilor comerciale: în 90% din spaţiul în care te învârţi, cineva vinde sau cupără ceva. De la castane prăjite, la colţi de fildeş sau ambarcaţiuni cu motor.

IMG_9984

Am văzut şi oraşul european, şi cel asiatic, şi Istanbulul modern, şi cel tradiţional, şi mizerie, şi lux ori opulenţă, şi muzee, şi birturi. Îţi trebuie săptămâni întregi ca să îţi faci o idee cât de cât corectă despre o metropolă cu o populaţie aproape cât a României. Şi în care, în ciuda crizei, se construieşte în draci.

„Istanbulul are o dominaţie absolută asupra Mării Negre. Printr-o singură poartă, mai exact Bosforul, îi poate bloca comunicarea cu tot restul lumii. Niciun vas nu o poate traversa dacă portul consideră că i s-ar putea contesta acest statut… Din acest motiv, orice naţiune care vrea să beneficieze de oportunităţile pe care i le oferă Marea Neagră, e obligată să curteze acest oraş” spunea, în 1561, Pierre Gilles, ambasadorul Franţei la Înalta Poartă.

Foto2 493

Am trecut şi prin invocatul Bazar. Numai rahaturi, de altfel, foarte gustoase.

Ieşim din Turcia, dar tot nu scăpăm de un tribut, până la urmă simbolic (5 lire turceşti, cam 2,5 euro, fără chitanţă), plătit la Mica Poartă de la ieşirea de pe autostradă. Schimbăm vama ca să scurtăm drumul spre Sozopol, cea mai interesantă şi mai frumoasă aşezare bulgărească de la coasta mării. Cândva oraş antic, Sozopolul vechi stă pe o stâncă imensă, care intră în mare pe o distanţă de cca 1,5 km şi care nu pare să fi trecut prin comunism. De pe aproape orice terasă, multe dintre ele suspendate deasupra apei, poţi admira cormorani pescuind alături de delfini jucăuşi. În plus, se mănâncă excelent, cazarea e destul de ieftină iar pe străduţele cochete ale orăşelului auzi aproape toate limbile Europei. Uitaţi Albena, Nisipurile de Aur şi chiar Balcicul! Sozopol e locul pe care-l recomandăm tuturor.

Foto2 893

Am tras cortina în Vama Veche, cu o porţie zdravănă de fasole cu afumătură. Redescopeream ”dönner-ul” românesc şi berea ieftină la halbă. Şi multe altele. Home sweet home!

P.S. Cum încearcă un turc să omoare o pasăre? O aruncă de pe o stâncă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*