RSS

poza 2

Martorii lui Băsescu

În Cambogia, când a venit pacea, cel mai greu i-a fost generației care se născuse și crescuse în conflict, „odată cu țara”. Pentru ea, starea de normalitate însemna război. O generație obișnuită cu istoria dată pe repede înainte, pentru care perspectiva unei construcții părea un calvar. Frustrările și disonanțele au fost pe măsură, tipice oricărui inadaptat la o schimbare de regim.

Păstrând proporțiile, constat o anumită neliniște și la susținătorii, acoperiți sau dezveliți, ai lui Traian Băsescu: ceva e putred la Cotroceni! N-or fi auzit cine a câștigat alegerile?

E adevărat, nu-i ușor să faci circ fără circar(i) sau melting pot după Pol Pot, ca să râmân la exemplul dat, nici măcar când îngroși rândurile unei armate întregi. Mai mult, văd că nu mai e la îndemână nici măcar curiozitatea de a înțelege ineditul unui politician neflecar sau lipsit de vocația dezbinării. Așa că ce mai rămâne de făcut când Pavlov a fugit cu gamela? Stai nedumerit și cauți oblojeli: că președintele nu iese la ore de maximă audiență să ne spună încotro; că nu dă cu Ponta de toți pereții; că rochia primei doamne e ba prea scurtă, ba cu prea multe motive florale; că decorezi legionari; că, că, că… În fine, câte nu s-au întâmplat la Cotroceni după 21 decembrie!

Obișnuiți „de mici” cu liniile politice de urmat, susținătorii din presă ai fostului președinte par azi niște orfani ai breslei, debusolați și îngrijorați de pierderea monopolului informațional. Ba chiar de pierderea obiectului muncii. Cert lucru, le e prea apăsătoare liniștea de la Cotroceni.

Emoțional, îi cam putem înțelege, decepția nu e tocmai mică. Profesional, însă, empatizarea e mai grea: să tragi linie și să faci analize la doar două săptămâni de mandat al noului președinte, și alea mixate cu sărbătorile de iarnă, nu înseamnă doar diletantism.

Neîndoielnic, oamenii aceștia au susținut ani la rând un președinte care, dincolo de finish-ul lamentabil, a făcut și lucruri bune. Vorba taximetriștilor, însă: și Ceaușescu a făcut. La urma urmei, orice șef de stat face, inevitabil, și fapte bune. Pentru că toate se sparg în capul lui, mai ales în partea asta de continent, unde Cezarul e Cezar plin. Bun, am exagerat un pic. Important e ce înclină balanța: învinge sau nu invinge binili? Așa că trag și eu linie:

Până una alta, suntem după două mandate prezidențiale în care majoritatea societății s-a scârbit de politică. Da’ rău de tot. Ar fi o primă constatare. Lumea nu s-a scârbit doar din motiv de Ponta, Antena 3 sau alte realități media. Eu cred sincer că și domnul Băsescu a pus un pic umărul la toată greața publică provocată.

Nota Bene: aproape toată mass media de calitate, câtă a fost, a fost îngenuncheată în mandatele domnului Băsescu. Sau s-a schimbat „după chipul și asemănarea sa”. Da, Năstase însuși a mânat în luptă, cu ani înainte, dar ceva soluții, un 112, tot s-ar fi găsit de s-ar fi vrut. Pentru că o democrație fără presă liberă e cam searbădă și mai controlată de sistem. Contează? Eu zic ca da.

Să vorbim de partea plină a paharului. Procesul comunismului? Ok, e bifat. Bravo! Un proces al comuniștilor de ce nu am făcut? Parcă mi-ar fi plăcut mai mult găsirea și condamnarea unor criminali în locul unei ideologii pe care oricum o cunoaștem mult prea bine. Dar hai, fie, suntem în țara jumătăților de măsură.

Regele Mihai trădător? A, nu, mai bine mă opresc, e aproape indecentă întrebarea. Oricum, cred că sunt sufieciente argumente, inclusiv indicatori macro&micro, care să ne spună exact cât de bine ne e după acești opt ani. Și cât de rău.

Principala critică pe care i-aș aduce-o, totuși, lui Traian Băsescu e că a promovat un model politic nociv de conflictual, lipsit de grație și prea des bădărănos. Contrar susținătorilor săi, Traian Băsescu a fost un șef de stat călduț, de tranzit, îmbibat cu prea mult parfum local. Știu, din interior lucrurile se văd altfel. Tocmai asta e problema: liderii cu vocație îți lasă măcar impresia că și din interior problemele se văd la fel, adică rezonează cu societatea. În fond, Băsescu e ca România de care mai aflăm de la occidentali (nu din declarațiile diplomaților, ci când suntem la un pahar de vorbă cu ei și devin mai sinceri…).

Problema e una de setare: modelul dominant construit în ultimii 25 de ani, grație și presei „dedicate” politic, ne învață că obiectivele trebuiesc atinse cât mai repede și cu efort minim. Și, pe cât posibil, fără scrupule, pe spatele „fraierilor”. E modelul omului pripit, un fel de Dinu Păturică postmodern, care cântă de zor „Ce bine îmi pare că ai luat țeapă”. Specia aceasta, multiplicându-se, a creat o mică junglă win-win. Ce mai contează scandalurile iscate, ele oricum durează cel mult trei zile și, uneori, chiar sunt cu rost, îți fac imagine, sunt mișto.

Și Băsescu a fost mișto. Și România lui a fost una mișto. O Românie a lui „acum ori niciodată”, adică lipsită de viziune, tulbure, în care nu puteai anticipa mai nimic. Mă opresc aici, că o să credeți că sunt coleg cu Gâdea.

Profilactic, pentru nedumeriții de după 16 noiembrie, aș completa că Johannis vine, totuși, dintr-un univers puțin diferit, în care primează comunitatea, nu liderul, fie el și ditamai șeful de stat. E o lume mai puțin egolatră și ceva mai egalitară, mai atentă la semeni. O lume în care nu realizările „vârfurilor” excită social, ci proiectele comunitare de succes (good practices, mai pe românește). Poate așa veți înțelege mai bine. Ca să o iau mai mediatic: știrea nu e câți români au murit într-un avion prăbușit în nu știu ce capăt de lume, ci catastrofa în sine.

În acest univers, nici liderul politic, nici comunicarea nu mai sunt cele cu care am fost obișnuiți. Cei care (se fac că) nu îl înțeleg azi pe Klaus Johannis, înoată încă în vechea paradigmă. Love me or leave me, ar putea fi sloganul de azi al sasului. Cineva va ieși învins din acest clinci steril. Pas cu pas. Mă mir, totuși, cât malentendu pot duce (ori mima) niște jurnaliști care urmăresc viața politică de atâta vreme.

În România ultimilor 25 de ani, pentru majoritatea politicienilor comunitatea, nația, cu alte cuvinte, n-a valorat doi bani. E drept, atracția s-a stins reciproc. Numai că, între timp, a crescut un pilon social care a spus că așa nu mai ține. Și pe 16 noiembrie 2014 a făcut switch-ul, a comutat societatea românească pe alt curent. Spre mirarea mai marilor gânditori ai patriei, care au descoperit brusc relevanța comunităților online. Meteahnă de turn de fildeș.

Mobilul acestei schimbări este acum angajat la Cotroceni. A spus-o și în campanie, apăsat, până la exasperarea celor care n-au priceput nici până azi, că vrea o Românie „nor-ma-lă”. Pentru că atmosfera politică în România președintelui Băsescu a fost nu anormală, ci aproape irespirabilă.

Normalitatea pentru „khmerii roșii” din presa autohtonă înseamnă în primul rând scandal și, implicit, tonul agendei publice. Chiar cu riscul de a nu respecta criteriul relevanței. La fel e și cu partea adversă, a „tonomatelor” lui Voiculescu, Ghiță și câți or mai fi (fost). Patologicul zilei de azi e că avem jurnaliști care sunt indignați de normalitate.

Știți ce face Bulă când se plictisește? Se dezbracă la pielea goală și își păzește hainele. Dar un susținător al lui Băsescu, după 21 decembrie? Opoziție: îl prinde pe Johannis din nou fără șapcă. Mama lui de taciturn!

P.S. Am scris cele de mai sus citind, aproape până la capăt, simptomaticul text al lui Dan Tapalagă. Zău că-mi vine în minte scena cu Victor Rebengiuc și sulul de hârtie igienică.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*