RSS

Matei Visniec_Credit_Louis_Monier

Nihil sine DaDa. De vorbă cu Matei Vișniec

Culmea jurnalismului, glumesc cei din breas­lă, e să scrii mai mult decît ai citit. Nu știu dacă am citit mai mult sau mai puțin decît colegii mei, știu însă sigur că o temă predilectă a lecturilor mele a fost avangarda. Deasupra tuturor, scrierile și viața lui Tristan Tzara. Interesul meu pentru moineștean s-a transformat însă, în timp, într-o pasiune soră cu metempsihoza. De aceea, întîlnirea și interviul cu Matei Vișniec, călător și el în ale dadaismului, au avut un aer ceva mai special. Ne-am văzut mai întîi, în octombrie anul trecut, în capitala Ungariei, în cadrul generosului CAFe (Contemporary Arts Festival) Budapest, la premiera spectacolului său Cabaret Dada, la Teatrul Maladype, spectacol care a avut și o premieră în România, la Teatrul din Oradea. Apoi, Matei Vișniec a fost invitat la alte două montări în țară: la București, cu piesa Angajare de clovn, și la Reșița, cu Migraaaaanţi. Așadar, realizarea interviului ne-a luat ceva mai mult decît plănuiserăm, din motive de timp și spațiu (geografic) în primul rînd. Am discutat despre veșnicie, București, farduri, Lenin, război și, bineînțeles, despre Dada și alchimia teatrului.

Foto: Louis Monier

Vă mărturisesc că montarea de la Budapesta, de la Teatrul Maladype, a fost unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am văzut în ultimii 10-15 ani. Interpretările, costumele, luminile, muzica şi, bineînţeles, cuvintele au creat o atmosferă care vrăjeşte. Pentru cel care nu a văzut spectacolul, aprecierile acestea pot părea exagerate, dar nu sînt: Cabaret Dada este genul de produs cultural care poate da senzaţia de beţie a spiritului. În plus, e curajos, sensibil social şi uşor de citit de către spectatorul oricărei culturi europene. Și, cred, nu numai europene. Cum l-aţi văzut însă dumneavoastră? Cum s-ar simţi tînărul Tzara, azi, la Budapesta?

Aproape în acelaşi timp, piesa mea de­spre mişcarea Dada a fost montată, în octombrie anul trecut, la Budapesta şi la Oradea. Două viziuni diferite, cu accente emoţionale diferite. La Budapesta, regizorul Zoltán Balázs îşi poartă publicul prin istoria cabaretului cu complicitatea unui număr restrîns de actori, printre care un cabaretist profesionist. La Oradea, regizoarea Anca Bradu creează o ambianţă muzicală şi coregrafică de zile mari, cu o distribuţie numeroasă, care cîntă şi dansează respectînd în acelaşi timp integral textul meu.

Personal, evocînd mişcarea Dada şi figura lui Tristan Tzara, am ţinut, prin piesa mea, să reamintesc lumii că distrugerea tuturor criteriilor în artă a început pe fondul unei tentative de sinucidere a Europei. Mişcarea Dada şi revolta din 1916 a tînărului Tristan Tzara au ca fundal o dramă care a remodelat întregul secol al XX-lea şi care ne marchează încă. În acel an 1916, cînd dadaiştii se produceau la Cabaretul Voltaire de la Zürich, Lenin locuia pe aceeaşi stradă şi scria articole despre necesitatea unei revoluţii proletare. Un an şi şase luni mai tîrziu, lansa insurecţia din Octombrie şi devenea conducătorul Rusiei. Au fost momente de accelerare dementă a istoriei, deloc benefice, însă, pentru om şi pentru umanitate. Într-un fel, Dada a fost posibilă pentru că istoria se „dadaizase“ deja. Să ne gîndim doar că Revoluţia din Octombrie, de acum 100 de ani (pe care autorităţile de la Moscova se pregătesc să o sărbătorească, dar fără prea mare entuziasm), a fost punctul de plecare al unui război civil în Rusia, care s-a soldat cu moartea unui număr imens de oameni, între opt şi 20 de milioane.

Dacă Primul Război Mondial a fost un mare măcel, Revoluţia Bolşevică a declanşat un măcel şi mai mare, cu şi mai multe victime decît cele ale războiului mondial, ca să nu mai vorbim despre victimele ulterioare ale utopiei comuniste, în jur de o sută de milioane de morţi… Pe acest fundal, Dada apare ca un joc macabru de demolare a limbajului într‑un moment cînd istoria demola tot ceea ce Renaşterea, Secolulul Luminilor şi tradiţia umanistă şi chiar creştină a Europei reuşiseră se construiască.

Cum s-ar simți Tristan Tzara la Bucureşti?

Pentru că mă incitaţi să vorbesc despre Bucureşti, aş vrea să vă spun mai degrabă alt­ceva: acest oraş era destul de „dadaist“ îna­inte de Primul Război Mondial. Celebrul jurnalist american John Reed, în drum spre Sankt-Petersburg, a petrecut atunci cîteva luni la Bucureşti şi povesteşte lucruri extrem de interesante despre viaţa cotidiană a oraşului, precum şi despre mondenităţile sale. Omul era uimit să descopere un fel de societate mondenă de operetă, care o imita pe cea pariziană, dar îngroşînd copios totul. Citez din ceea ce scria John Reed: „Nimic nu e autentic în acest oraş, totul este împrumutat… […] La Bucureşti cubismul este mai cubist şi futurismul mai futurist decît oriunde…“. Despre femei spune că erau mai rujate şi mai împopoţonate decît oriunde în Europa. Despre ofiţeri spune că purtau uniforme de operetă şi că se fardau. De altfel, cînd a intrat România în război, prin ordin de la Cartierul General al Armatei, ofiţerilor li s-a interzis să-şi ia trusele de machiaj pe front. Iată doar cîteva detalii care vorbesc de la sine despre lumea pe care o părăsea Tristan Tzara în 1916 şi care avea dadaismul în gene.

M-am uitat pe lista numelor de străzi din Bucureşti. Știați că nu există una care să-i poarte numele? Cum vă explicați această „performanță“?

Tristan Tzara nu a fost foarte legat de Bucureşti, de fapt, nu a avut timp să pătrundă în lumea literară bucureşteană, el nu avea decît 19 ani cînd ajungea la Zürich. Ca şi în cazul altor poeţi şi artişti plecaţi din România ca să se afirme în străinătate, Tristan Tzara ar trebui să aibă mai degrabă „o stradă“ în spaţiul care i-a deschis ferestre spre universalitate.

Apropo, de unde vine Vișniec?

Simplu: mai degrabă de la „veşnic“ decît de la „vişină“… Oare nu este visul ascuns al unui autor, ca paginile sale să dureze… măcar o parte din veşnicie?

Care e curiozitatea dumneavoastră cea mai cea în privinţa lui Tzara, lucrul pe care nu-l puteţi afla din cărți sau din arhive? Mai exact, ce l-aţi întreba dacă l-aţi întîlni?

Tot ceea ce a dat el mai interesant sînt manifestele Dada. Doar ele şi-au păstrat prospeţimea şi forţa de impact. Acolo este Tristan Tzara genial, nu în poemele şi nici în piesele sale (nu lipsite de calităţi sau de virusul provocării). Dar manifestele, cînd le citeşti, te lasă şi astăzi cu gura căscată, sînt de o vitalitate copleşitoare, de o radicalitate fără precedent şi conţin un umor tonic, distilat cu fineţe şi spontaneitate, care te face să crezi că totul nu este pierdut pentru om. L-aş întreba, deci, pe Tristan Tzara în ce stare de spirit a scris acele texte, sub semnul cărui tip de iluminare. În acelaşi timp, nu sînt omul care să creadă că artistul se poate explica atunci cînd atinge dimensiunea capodoperei.

Dar pe Lenin, celălalt personaj major al piesei dumneavoastră?

Lenin este dadaist în politică. Aş spune că Lenin a preluat de la Cabaret Voltaire acest virus şi l-a avut în adîncul său pînă la moarte. Ideea nu este însă a mea, o spune un autor francez, Dominique Noguez, într-o superbă carte, intitulată Lenin Dada. Ce este, însă, dadaismul politic? Este atunci cînd spui una şi faci după aceea exact pe dos. Spui că vrei să distrugi un regim autoritar şi creezi în locul său un regim dictatorial. Spui că vrei să-l eliberezi pe om şi, de fapt, îl încarcerezi şi mai mult. Spui că vrei să combaţi religia şi de fapt inventezi o ideologie care are toate elementele religiei totalitare, cu tot cu Inchiziţie în ea. Dadaismul comunist a recurs la acest tip de contorsiune dadaistă pentru a obţine la fiecare pas făcut exact contrariul faţă de programul iniţial.

Dincolo de faptul că se face veacul de cînd a lansat dadaismul, prin ce mai e actual Tzara?

Tristan Tzara rămîne actual întrucît şi-a găsit un loc în istoria literaturii şi a curentelor artistice. Cine spune Tristan Tzara spune DADA, acesta este deja un lucru extraordinar. Mai mult decît Tristan Tzara, dadaismul este însă actual, pentru că, în prezent, asistăm la alte forme de fragmentare şi de demolare ale limbajului. Tristan Tzara s-ar amuza enorm dacă ar vedea cum comunică astăzi o mulţime de oameni prin SMS sau pe reţelele de socializare. O logoree gigantică s-a abătut peste umanitate şi orice tip de pălăvrăgeală este bun, pentru ca oamenii să nu-şi spună, de fapt, nimic.

Sînteţi prezent la fiecare premieră a pieselor dumneavoastră?

Uneori sînt prezent, orice premieră este o sărbătoare, există un fel de tensiune specială atunci cînd un spectacol iese la lumină. În definitiv, de ce să ne interzicem plăcerea de a sărbători împreună naşterea unei noi provocări artistice? Personal, îmi place însă şi mai mult să fiu invitat cînd spectacolul s-a instalat în durată. „Domnule Vişniec, vă invităm la reprezentaţia cu numărul o sută a piesei dumneavoastră“ – iata fraza pe care aş dori să o aud şi mai des, invitaţia pe care aş fi dispus să o onorez fără să clipesc.

Citisem undeva că Eugen Ionescu, din superstiție, nu a stat în sală la premiera de la Paris a piesei sale, Cîntăreața cheală. La un moment dat, a auzit un ropot de aplauze. A fugit repede să vadă reacția pubicului. În sală, liniște totală… Aplauzele veniseră dintr-o încăpere alăturată, în care se ținea o întrunire sionistă. Atunci, cu umorul său, a spus că a devenit, preț de cîteva săptămîni, antisemit… Aveți vreo amintire specială de la vreun spectacol după piesele dumneavoastră?

Prefer să vă evoc o amintire legată de Nicolas Bataille, regizorul care a montat primul Cîntăreaţa cheală, în Franţa. L-am cunoscut în urmă cu vreo zece ani, pentru că i-a plăcut una dintre piesele mele, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, piesă care a avut o lectură publică, de altfel, la Théâtre de la Huchette, unde se joacă de peste 60 de ani Cîntăreaţa cheală şi Lecţia. Nicolas Bataille mi‑a povestit următoarele. Cînd actorii care trebuiau să joace Cîntăreaţa cheală au citit în jurul unei mese piesa lui Ionescu, uluitoarea noutate şi insolenţă ale textului i-au făcut să rîdă în hohote. În momentul, însă, cînd au început să repete pe scenă, rîsul le-a pierit ca prin farmec. De fapt, Nicolas Bataille nu ştia ce indicaţii să le dea, iar actorii aveau tendinţa de a cere explicaţii precise, de genul „cine este acest personaj? Ce psihologie are? Ce vrea el? Ce urmăreşte el? etc.“. După cîteva zile de reflecţie, Nicolas Bataille a avut, însă, o revelaţie şi le-a cerut actorilor să joace gîndindu‑se la… Jules Verne. Sau, mai precis, la acei numeroşi englezi care apar în romanele sale, dar care sînt văzuţi de un ochi francez. Iată cum a dezlegat regizorul o enigmă şi cum şi‑a conceput spectacolul bazat pe un text care nu mai vehicula psihologie, ci noi arhetipuri umane dezarticulate, cu aluzii uneori caricaturale.

Cît aţi lucrat la documentarea şi scrierea textului?

Am scris Cabaret Dada după şase luni de lecturi şi o documentare aprofundată.

Acum, că ați văzut punerea în scenă a piesei, ați schimba ceva la text?

Se întîmplă uneori ca, după montarea unei piese, să am cîte o nouă revelaţie legată de valoarea unei replici şi atunci, de ce nu, o rescriu. Textele sînt vii atîta vreme cît mai trăiesc autorii lor şi rămîn, de fapt, vii şi după moartea autorilor. Prin traduceri succesive, deseori piesele de teatru se rescriu. Ceea ce auzim noi astăzi cînd vedem Hamlet nu este chiar textul lui Shakespeare, ci traducerea unei piese, care a mai fost, de fapt, tradusă de 100 de ori, fără ca rezultatul să fi dat integral satisfacţie. Cunosc regizori care nu montează piesele lui Shakespeare decît dacă au semnat ei o nouă traducere.

Regizorul piesei, Zoltán Balázs, declara, într-un interviu recent, că nu el a ales piesa, ci piesa l-a ales pe el. Ce credeţi că a vrut să spună?

A vrut să spună că i-am trimis textul şi că i-am propus să-l citească. Și că, după aceea, a simţit nevoia imperioasă de a-l monta.

La doar trei zile după premiera de la Budapesta, Cabaret Dada a avut premiera şi la Oradea. E doar o întîmplare sau ține de strategia de promovare?

Strategia mea de promovare nu este chiar atît de sublimă… Navighez cum pot. Mi-aş fi dorit, de exemplu, să văd această piesă montată chiar de către cel care m-a incitat să o scriu, regizorul Silviu Purcărete. Dar mecanica vieţii teatrale are alte subtilităţi, legi fragile şi incertitudini care dau savoare acestor meserii (regizor, actor, dramaturg…).

Care a fost ultima premieră la care aţi asistat?

Pe data de 8 ianuarie, mi-am văzut piesa Angajare de clovn montată la Teatrul Na­ţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, de Ion Caramitru. Un spectacol tulburător, cu trei tineri actori, care sînt şi muzicieni… Un spectacol care evocă într-un registru de mare tandreţe lumea circului şi, de altfel, artişti de la Circul de Stat sînt prezenţi fizic şi dau un scurt spectacol în pauză, în foaierul teatrului. Și eu, ca şi Ion Caramitru, m-am hrănit din lumea lui Fellini şi i-am iubit pe clovni. Acest spectacol destinat să fie văzut în familie este tragic şi feeric în acelaşi timp, comic şi poetic, muzical şi vizual. Celor care citesc aceste rînduri le sugerez să nu-l rateze.

Text scris pentru Observatorul cultural.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*