RSS

Levente Csenteri (stânga) și Zsombor Tulit, la 7010 metri, cucerind râvnitul Khan Tengri.

„Notează asta: am fost în rai, nu în iad!” Întâlnirea cu Stăpânul Cerurilor.

Luna trecută, patru băieți din Ardeal au plecat spre Asia ca să cucerească Khan Tengri, cel mai nordic vârf de peste 7.000 de metri și unul dintre cele mai frumoase din lume, situat în masivul Tien Shan, undeva la granița dintre Kazakhtan și Kîrgîzstan. Expediția a fost organizată în cadrul seriei „Secui la înălțime“, care a bifat deja escaladarea câtorva piscuri importante: Mont Blanc (Franța), Elbrus (Rusia), Lenin (Kîrgîzstan), McKinley (Alaska), Matterhorn (Elveția), Kilimanjaro (Tanzania), Aconcagua (Argentína), Mount Vinson (Antarctica), Ararat (Turcia) și Damavand (Iran).

Doi dintre cei patru eroi ai noștri au și atins, pe 7 august, după 17 ore de mers, cei 7.010 metri ai Khan Tengri sau Stâpânul Cerurilor. Unul dintre ei, Levente Csenteri, a pornit în această expediție pentru a-și îndeplini o dorință mai veche, de pe vremea când era alpinist de performanță și se cățăra pe stâncile patriei. Viața, însă, i-a întrerupt pasiunea. Până anul acesta, când s-a ivit prilejul de a o lua de la capăt.

Levente, crescut în umbra Călimanilor, este azi un manager de succes: conduce două firme-surori, una în România și una în Bulgaria, din cadrul Grupului Deutsche Telekom. L-am căutat ca să ne povestească despre aventura spre Khan Tengri. Discuția a avut loc mai la șes, în biroul său din București.

Foto: arhiva personală Levente Csenteri.

Stăpânul Cerurilor, în toată splendoarea lui.

Prin ce țări din afara Europei ai fost?

În Statele Unite, Egipt, Maroc, în partea asiatică a Turciei, dacă se pune, și în Africa de Sud. În Africa de Sud am fost într-o excursie organizată de câțiva geologi și am vizitat situri geologice, parcuri safari, mai multe masive muntoase. O experiență destul de bogată.

În afară de Hășmașul Mare, ce vârfuri ai mai escaladat?

Am început cu Scaunul Domnului, în Defileul Mureșului…

Uite, la asta nu m-am gândit…

Glumim, dar să știi că aceea chiar a fost o experiență montană de care îmi amintesc cu plăcere, cum mergeam eu, un puști de vreo zece ani, cu părinții pe Scaunul Domnului.

Povestea mea de alpinist începe, însă, la Târgu Mureș, când am început să merg cu prietenii în Munții Călimani. Fusesem, bineînțeles, și vara, dar ne-a venit ideea să încercăm, să vedem cum e și iarna. Am o întâmplare destul de haioasă legată de asta.

Ne-am hotărât că mergem să urcăm pe Vârful Pietrosu și am stabilit ora la care să ne vedem în gară. În seara de dinaintea plecării, însă, am fost la un chef care s-a întins până dimineața târziu, atât de târziu încât unii prieteni ne-au condus de la chef direct la gară. Problema a fost că am pierdut trenul. Am mai apucat, totuși, să schimb două vorbe cu amicul care prinsese trenul și ne-am înțeles că ne întâlnim mai târziu, undeva la o bancă aflată la bifurcație, la vreo 15 km în amonte spre Pietrosu. Am plecat cu următorul tren sau cu autostopul, nu mai știu. În tot cazul, am ajuns la locul întâlnirii și prietenul meu nu era acolo. M-am tot gândit ce să fac și mi-am spus că probabil s-o fi răzgândit și s-a întors acasă, așa că am făcut și eu cale întoarsă. Era o zi de duminică.

A doua zi dimineață aveam ore de practică, cum era pe atunci, la școală. Prietenul meu nu a venit. Am început să ne facem griji, să fabricăm scenarii, oare ce a pățit, că o fi înghețat etc. Seara i-am sunat părinții, care mi-au spus că sosise deja acasă, nu cu mult timp în urmă, dar că a fost foarte obosit și s-a culcat. Ziua următoare, marți, a venit și el la școală și l-am întrebat, bineînțeles, ce s-a întâmplat. Ne-a spus senin că a fost și a urcat pe Pietrosu. Hai, lasă tromboanele!, i-am spus noi, n-ai fost tu nicăieri. Nu credeți?, ne-a întrebat, și a scos din geantă o tăbliță pe care scria: Vârful Pietrosu, 2.000 și nu știu câți metri. Era aia de pe vârf! A adus-o cu el pentru că știa că nu o să-l credem.

Așa a început povestea mea cu alpinismul, dar au urmat apoi și lucruri serioase. M-am înscris într-un club de alpinism din Târgu Mureș și am început să merg la cățărări prin țară: Făgăraș, Piatra Craiului, Călimani, Bucegi, apoi Cheile Turzii, Cheile Bicazului, Lacul Roșu, Cheile Râmețului, Cheile Zărneștiului, Valea Cernei, Herculane… În linii mari, am fost mai peste tot. Mi-a plăcut foarte mult să mă cațăr. La club, până în 1989, participam și la competiții naționale de alpinism.

Și după aceea?

După 1989, s-a schimbat situația cluburilor, oamenii au cam plecat. Am renunțat și eu la competiții. A urmat o altă perioadă a vieții mele, în care mi-a plăcut să merg pe munte, dar nu mai aveam echipa cu care ne cățăram înainte, la club, așa că am lăsat-o mai moale. Am plecat apoi în Ungaria, de unde am mai fost la cățărat, prin Munții Tatra și în Slovenia. A venit apoi familia, primul copil, al doilea copil, al treilea copil și alpinismul a rămas undeva doar la nivel de hobby. Mai mergeam prin Retezat sau în alte părți, dar doar ca să ne relaxăm și să ne bucurăm de natură.

Toate astea, până când cei de la „Secuii la înălțime“ au organizat o expediție pe Mont Blanc și m-am alăturat lor. Ideea proiectului e că oricine care are cât de cât condiție fizică, se poate înscrie la expedițiile lor. Bineînțeles, trebuie să știi lucrurile elementare din alpinism. Așa am urcat pe Mont Blanc, dar dacă ai experiență, nu e atât de greu să ajungi acolo. E un traseu foarte frumos, dar nu e dificil. Apoi, peste doi ani, am început să discutăm cu amicii că ar fi bine, totuși, să facem și ceva mai de anvergură. Așa ne-am decis să mergem în Georgia, pe Kazbek, un vârf foarte frumos din Caucaz.

Mont Blanc are 4.848 de metri, Kazbek, 5.047 de metri. Am vrut să urcăm muntele, dar și să cunoaștem cultural o țară în care nu am mai fost și despre care știam puține lucruri. După Kazbek, în ce mă privește, a urmat expediția de acum, din Tien Shan.

Ce înseamnă Tien Shan?

Munții Celești. S-au și distrat jurnaliștii cu noi, că secuii pleacă în paradis… Așa că notează asta: am fost în rai, nu în iad! Lăsând gluma, Khan Tengri sau Stăpânul Cerurilor, este unul dintre cele mai frumoase vârfuri din lume, prin forma lui piramidală. Poți ajunge pe el fie pe versantul sudic, mai ușor din punct de vedere tehnic, fie pe cel nordic. Noi am ales a doua variantă, un versant mai abrupt, mai greu de parcurs, fiind pe creastă, dar și mai sigur. Celălalt traseu este mai periculos din cauza avalanșelor.

În ascensiune.

Spune-mi despre colegii tăi.

Zsombor Tulit este creierul proiectului „Secui la înălțime“ și a fost conducătorul expediției din Tien Shan. István Tóásó e tehnician la teatrul din Odorhei și cel mai tânăr membru al echipei. Attila Szabó este medic și are o poveste frumoasă legată de locurile acelea. Profesorul lui de geografie le-a povestit cu entuziasm despre masivul Tien Shan, despre cât este de frumos și că masivul are un vârf de excepție, în formă piramidală. Attila ne-a arătat și o compunere scrisă de el, pe atunci, despre Khan Tengri. Așadar, a fost un vis de-al lui din copilărie să urce pe Khan Tengri. Din păcate, nu și-a putut vedea visul împlinit. Celor trei m-am alăturat eu. Inițial, am fost mai mulți care s-au înscris, dar din diverse motive, la final am rămas doar patru în echipă.

Cum ați pregătit expediția?

Pregătirea propriu-zisă nu a durat foarte mult, a început cu vreo două-trei săptămâni înainte de plecare. Am mai fost înainte cu echipa și în Bucegi, la cățărat, să ne acomodăm. Expediția din Tien Shan a fost diferită de cea din Kazbek, care a fost mai curând o ascensiune pe gheață și zăpadă. Aici a trebuit să luăm în calcul alte coordonate, alte condiții, mai dure. În primul rând, faptul că este foarte frig și bate zdravăn vântul.

Ce înseamnă foarte frig acolo?

Înseamnă că sunt -30 de grade. Elementul cel mai important a fost, însă, aclimatizarea și alimentarea cu apă. Trebuie să bei minim trei-patru litri de apă pe zi, altfel sunt mici șansele să te aclimatizezi cum trebuie. Practic, am băut continuu apă pe drum. Aveam un camel bag de trei litri și jumătate, cu un tub din care beam mereu. Apă aveam din zăpadă topită.

Cum v-ați documentat?

În mare parte de pe Internet. Au fost deja destul de mulți alpiniști pe acolo, inclusiv echipe din România, așa că găsești destul de multe informații și descrieri ale zonei. Ne-am întâlnit acolo și cu doi băieți din țară, unul din Bușteni, celălalt din Râșnov, care au urcat în aceeași zi cu noi pe vârf și am primit și de la ei informații. Găsești descrieri, inclusiv filme, postate de oameni din toată lumea.

Acolo, însă, deciziile le iau cei competenți, alpiniștii mai experimentați. Știam de cine trebuie să ascultăm, iar în probleme medicale ne sfătuia Attila, doctorul echipei. În privința comunicării au mers pe mâna mea. Am avut un device GPS foarte bun, un Garmin cu care lumea a putut urmări online tot traseul nostru. Pe lângă că indica mereu locul în care ne aflăm, pe pagina de Facebook dedicată expediției puteam trimite și primi mesaje. E foarte important când ești acolo! Știam că lumea ne urmărește și când erau situații mai critice sau care puteau fi interpretate greșit, trimiteam mesaje.

Ce ați luat cu voi pentru drum?

Bagajul a fost destul de mare pentru că acolo, cum spuneam, este foarte frig. Pe avion ai o limită de greutate pentru bagaj, așa că îl faci în funcție de această limită. Mâncarea a fost în mare parte din alimente deshidratate, peste care nu trebuia decât să turnăm apă fiebinte și le puteam consuma, de la orez la piure de cartofi. Interesant a fost că noi ne-am cuplat cu o echipă mai mare, internațională, în care erau doi ruși, un neozeelandez, un german și un american. Echipa aceasta a fost coordonată de trei alpiniști profesioniști ai firmei cu care am avut contract. Pe vârf, însă, au ajuns doar unul dintre ruși, noi doi și cei trei coordonatori de care spuneam. Neozeelandezul s-a îmbolnăvit, a trebuit să abandoneze și ne-a dat nouă mâncărurile deshidratate pe care le avea. Erau cu totul diferite de ceea ce aveam noi, aveau gusturi mai asiatice. Dar ce a contat a fost slănina, cârnații afumați și usturoiul. Nu glumesc! Usturoi am mâncat non-stop, iar alimentele de acasă au fost bune pentru că după un timp ți se lasă, nu mai ai niciun chef să mănânci uscăturile acelea și atunci gusturile de acasă te revigorează.

Grup de alpiniști în jurul vetrei electronice.

Cât costă o aventură ca asta?

Călătoriile acestea sunt organizate de firme specializate. Ca să ajungi în tabăra de bază, pe jos, îți ia vreo zece zile de la ultima așezare la care poți ajunge cu un mijloc de transport. De aceea, firmele asigură transportul până la tabăra de bază cu elicopterul. Ele organizează toată călătoria, dar oferă pachete diferite, mai scumpe ori mai ieftine. Pot să te ducă până la tabăra de bază și de acolo te lasă să te descurci singur sau îți pot asigura toată infrastructura necesară, masă etc. Pe tot parcursul expediției.

Khan Tengri pe bancnota de o sută de somi, moneda Kârgâzstanului.

Khan Tengri pe bancnota de o sută de somi, moneda Kârgâzstanului.

Pachetul mare e de 2.000 de euro/persoană, cel minimal, cred că e de 900 de euro, dar în acest caz trebuie să îți duci mâncare și tot ce ai nevoie după ce ajungi în tabăra de bază. Tabăra de bază e la 4.000 de metri, după care, până la vârf, mai sunt trei tabere: la 4.500 de metri, la 5.500 de metri și la 5.900 de metri. Noi am ales varianta mai comodă și mai sigură, full-package.

Program obligatoriu.

Program obligatoriu.

Doi dintre colegii voștri au abandonat. De ce?

István Tóásó a avut probleme cu tensiunea. A urcat cu noi până la a doua tabără, penultima înainte de vârf, și nu a avut probleme, dar când să pornim spre vârf, a avut tensiunea ridicată. Trauma a fost destul de mare. Attila, medicul nostru, a abandonat pentru că și-a dat seama că muntele acesta e prea mare pentru el, deși, cum spuneam, a fost visul său din copilărie să îl escaladeze. Pur și simplu a simțit că e prea mult și și-a pierdut încrederea. Bineînețeles, nici dezamăgirea lui nu a fost mică. Nu te poți juca cu lucrurile acestea. A fost înaintea noastră un băiat din Turcia care a murit de edem pulmonar. Un altul, un bulgar, a urcat singur spre Khan Tengri și a murit și el. Și mai sunt și alții, din păcate.

Voi ce momente critice ați avut?

Nu am prea avut. Eu m-am străduit mereu să rămân lucid, pentru că încă nu știam nici eu care îmi sunt limitele. Nu mai fusesem niciodată la așa o altitudine. Să știi că e destul de greu… E frig, te cațeri pe stâncă… Eram mereu atent să nu îmi înghețe ceva. Colegul meu Zsombor a avut un moment în care a simțit că îi îngheață picioarele. Și-a dat joc bocancii și i-a masat până a simțit că poate merge mai departe. Din fericire, eu nu am avut probleme cu picioarele. În schimb, mă îmbrăcasem prea gros. Abia acolo am realizat că sunt mai rezistent la frig decât Zsombor, ale cărui sfaturi le ascultam, pentru că e experimentat, fusese și în Antarctica.

Unii psihologi spun că alpiniștii și, în general, cei care practică sporturi „ascete“ au o problemă cu societatea. Ce le poți spune?

Dacă mă gândesc la alpiniștii prea dedicați, nici eu nu îi prea înțeleg. Nu am o problemă cu societatea. Motivația mea în toate poveștile acestea care te solicită mult e ca la senzațiile tari: îți dau adrenalină și când îți reușește, sentimentul este foarte plăcut, deosebit, ca la orice împlinire. Totul e să te decuplezi emoțional. Rațiunea trebuie să fie cea care să te ajute în situații critice sau limită. Contează, însă, și cum te pregătești mental pentru o astfel de experiență.

Ce lucruri notabile ai văzut sau ai trăit?

Kazakhstanul este o țară mare, a șasea din lume ca întindere. Și are o natură superbă. Țin minte că erau pajiști pline de flori de colț, nu le puteai ocoli atâtea erau, călcai pe ele.

Apoi, este extraordinar de mare contrastul între oraș și sat. La oraș se trăiește relativ bine. La sat, oamenii stau în iurte, sunt călare, așa își cresc animalele. Au o cultură extraordinară a călăritului! În stepă, până și ultimul copil știe să călărească.

Două generații și o iurtă în stepa kazahă.

Două generații și o iurtă în stepa kazahă.

A fost interesant și când a trebuit să trecem din Kazakhstan în Kîrgîzstan, printr-un gard de sârmă ghimpată, unde ne aștepta elicopterul militar ca să ne ducă la tabăra de bază.

Punctul de trecere improvizat la granița dintre Kazahstan și Kârgâzstan.

Cât ai slăbit cât ai fost acolo?

Vreo zece kilograme.

De ce a fost important pentru tine să ajungi pe vârf?

Ți-am povestit că în tinerețe am avut pasiunea asta pentru munte, o pasiune care s-a stins apoi. Familia, locul de muncă…

Cum ai convins familia?

N-a fost ușor, n-au fost prea împăcați cu ideea că voi pleca. De aceea, vreau să le mulțumesc și aici pentru că m-au sprijinit.

Ce ți-a lipsit cel mai mult acolo?

Familia, fără îndoială.

Ce îți lipsește cel mai mult de acolo?

Nimic. Mă inundă însă un sentiment plăcut că am putut realiza lucrul acesta despre care nu aș fi crezut niciodată că va fi atât de greu.

Ce înseamnă, de fapt, greu?

Uite, am avut un moment în care m-am gândit și eu că ar fi mai bine să mă întorc. Nu în timp ce urcam spre vârf, ci între tabere. Am simțit o durere puternică în zona ficatului, undeva sub diafragmă, nu puteam să respir. Am avut un rucsac foarte greu și, după vreo trei, patru ore de mers, la un moment dat, obosit, am luat ceva energizant. Am crezut că din cauza aceasta am dureri, că m-am uitat și avea garanția expirată. Mai târziu, însă, mi-am dat seama că se strânsese aer acolo, nu era ceva grav. A fost însă un moment critic, în care nu am știut ce să fac, să mă întorc, să nu mă întorc… Am încercat mereu să fiu cât mai rațional, să văd dacă toate sunt în regulă cu mine și dacă mi se întâmplă ceva, să mă mai pot întoarce, să știu de ce depinde asta etc. Pentru mine, mai important decât să ajung pe vârf a fost să ajung întreg și nevătămat acasă. Mereu am avut asta în cap.

Care a fost sentimentul cel mai puternic acolo sus, pe vârf?

De la ultima tabără am plecat pe la 3 dimineața și am ajuns pe Khan Tengri după 12 ore. Ne-am întors înapoi pe la 8, 9 seara. Deci, cu totul, vreo 17 ore de mers. Am trăit însă bucuria extraordinară că mi s-a împlinit o dorință pe care o purtam de foarte mulți ani.

Levente, cu fundalul visat.

În tinerețe, obiectivul era Himalaya, era un cult în perioada aceea pentru Himalaya. Mereu am avut o dorință secretă de a ajunge cândva în Himalaya. Nu neapărat pe Everest, dar pe careva vârf de acolo. Experiența de pe Khan Tengri a fost o împlinire care seamănă foarte mult cu ceea ce mi-am dorit atunci, în tinerețe. Împlinirea unui vis conturat foarte devreme. Am avut o oportunitate și m-am folosit de ea.

O să mai mergi în expediții similare?

Nu îți pot da un răspuns acum. Probabil că mai zac prin mine dorințe, dar în momentul acesta nu mă bântuie niciun plan, nu mă gândesc deloc la așa ceva.

Khan Tengri și mătasea norilor.

Khan Tengri și mătasea norilor.

Text scris pentru România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*