RSS

Sanda Weigl: O americancă din Micul Paris

Sanda Weigl s-a născut la București, într-o Românie care-și antrena mânia proletară pornită să se reseteze politic. A trăit aici doar 13 ani, suficienți însă pentru a se îndrăgosti definitiv de muzica autohtonă, în special de melodiile Mariei Tănase. În 1961 pleacă cu ai să în Berlinul de Est, la mătușa ei, actrița Helene Weigel, soția dramaturgului Bertolt Brecht. Cântă într-o cunoscută trupă de beat din RDG-ul acelor ani. În 1968, când cu invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, distribuie manifeste prin care protestează împotriva intervenției militare, curaj care îi aduce o condamnare la doi ani de închisoare și interdicția de a scoate albume și de a mai apărea în public. În scurt timp este expulzată și pleacă peste Zid, în Berlinul de Vest, unde lucrează la Teatrul Schiller și colaborează cu regizori de marcă precum Robert Wilson și Luc Bondy.

După scurte perioade trăite în Spania și Elveția, emigrează, în 1992, la New York. Aici cântă și încântă America cu melodiile jazzificate ale Mariei Tănase, acompaniată de trei excelenți muzicieni japonezi. Ține concerte în Statele Unite, Europa și Israel. Pe lângă cântece românești, interpretează piese în germană, spaniolă, franceză, rusă și engleză. Ține de mai mulți ani un spectacol cu muzica lui Kurt Weill și în prezent lucrează la un proiect cu piese de Édith Piaf și Marlene Dietrich. A colaborat cu numeroși muzicieni de jazz din New York: Marc Ribot, Anthony Coleman, Brad Jones, Gerald Cleaver, Greg Cohen ș.a. Presa de peste ocean scrie cronici elogioase despre spectacolele ei și o alintă The Dowtown Gypsy Queen.

Zilele trecute, Sanda Weigl a concerat din nou, după o pauză de șase ani, la București, cântând piesele Mariei Tănase alături de cvaretul Bălănescu. Nu știu care e superlativul care i se potrivește cel mai mult, dar vocea ei riscă să bată originalul.

Sanda

 Mai ții minte prima ta experiență muzicală?

Aveam doi ani. M-am urcat pe un scaun și pur și simplu am început să cânt. Maria Tănase, desigur. Eu nu țin minte, dar așa spune mama.

Unde ai învățat muzica ei?

În cartierul din București unde stăteam era un rond în care dădeau mai multe străzi, printre care și una pe care era o secție de poliție. Aproape în fiecare zi veneau polițiștii cu țigani care furaseră ceva sau se bătuseră și pe care îi băgau acolo, la arest. Venea acolo toată familia celui arestat: stăteau acolo pe stradă și așteptau zile întregi, câteodată chiar și o săptămână, până era eliberat. Făceau foc, cântau și dansau. Iar noi, copii fiind, ne jucam prin preajmă. Am auzit mult cântece acolo… Nu pot să spun că așa am învățat, dar așa am intrat eu în legătura cu muzica aceasta. Am cântat-o tot timpul, și când am plecat în Germania, și mai târziu. Și am strâns încetișor-încetișor tot ce ține de această muzică: albume, cărți…

Cine te-a mai influențat, în afara Mariei Tănase?

Nina Simone, Billy Hollyday, Édith Piaf, Marlene Dietrich…

Spui că povestea familiei tale este una cu totul aparte, unică. Care e istoria ei?

Tatăl meu s-a născut la Hamburg, dar la un moment s-a mutat cu familia la München. El a avut două surori și una dintre ele s-a căsătorit cu un român evreu din Buhuși, foarte bogat, care studia la München. După ce a terminat facultatea, el și sora tatălui meu au venit în România.  Dar să îți spun mai întâi o povestioară despre familia acestui român evreu, auzită la New York. Venea dintr-o familie foarte mare, cu 13 copii. Tatăl lor era un boier foarte bogat, cu moșii, proprietăți… Un tip interesant, cu o barbă albă, lungă. În 1907, au venit țăranii în fața casei lui și l-au strigat să iasă afară. Când a ieșit, unul dintre țărani a aruncat cu toporul spre el. Toporul s-a înfipt în peretele de lemn al casei, exact deasupra capului lui. Ca într-o scenă de film. În momentul următor, „bodyguarzii” boierului l-au împușcat pe țăranul respectiv. Așa a izbucnit, se spune, răscoala țărănească care s-a extins apoi până și în Rusia. Ei au fost primii răzvrătiți.

Revenind, tata a vizitat-o de mai multe ori pe sora lui la București și i-a plăcut aici. Mai târziu, tata s-a mutat la Berlin, unde a activat în Rote Hilfe, o mișcare afiliată Partidului Comunist din Germania de atunci. Când însă a venit Hitler la putere, în ianuarie 1933, cineva l-a anunțat pe tata că e pe lista neagră și că ar fi mai bine să plece din Germania. Așa a ajuns la Praga, unde stăteau părinții primei lui soții. La Praga, însă, și-au dat seama că sunt practic în aceeași situație, pericolul fiind la fel de mare. În plus, le mergea greu, nu aveau din ce trăi, tata era șomer… Așa că mătușa mea l-a chemat la București. Aveau tot ce ele trebuia, erau bogați și îi puteau ajuta. Așa a ajuns tata în România, în 1934. A învățat româna și și-a deschis un cabinet de psihoterapie. După război, a predat la universitate. Țin minte că făcea mereu greșeli și îl șicanam și când am plecat din țară, în avion, ne-a spus: „Acum eu am să râd de voi…” :)

Se întâmpla în 1961. De ce a trebuit să plecați din România?

Da, în august 1961. Tata a fost în grupul Anei Pauker, ilegalist. Eu însă nu am știut nimic despre toată povestea asta până nu am plecat în Germania. Acolo au început să îmi povestească, în România le-a fost frică să îmi spună. Am rămas absolut uimită când am aflat. Părinții mei își pierduseră locurile de muncă, au fost dați afară, nu aveau niciun ban și o duceau extrem de greu. Eu n-am știut nimic, dar a fost foarte bine că nu mi-au spus.

În Germania am aflat că tata făcea transcripturi de la Radio Londra și scria manifeste. L-a trădat însă femeia de serviciu și a fost condamnat la moarte. Au condamnat-o și pe fosta lui soție, Lili. Tata având un socru bogat, familia a strâns bani și l-au mituit pe judecătorul care se ocupa de caz ca să îi dea o pedeapsă mai mică. În România era posibil…  Așa i s-a comutat sentința la închisoare pe viață, altfel îl împușcau. A stat în închisoare până în 1944. A ieșit în aceeași zi cu Lili, asta mi-a povestit mama, și când s-au întâlnit acasă, ea i-a spus că îi pare rău, dar se vor despărți. Plecase cu Remus Koffler, un coleg din grupul lor de ilegaliști, executat mai târziu în grupul Pătrășcanu. Lili mi-a fost mai târziu profesoară de pian, la București, dar eu nu știam nimic de istoria ei. Am aflat, la fel, abia după ce am ajuns în Germania.

În 1957, a venit la noi în vizită verișoara tatei, Helene Weigel, directoarea Berliner Ensemble. Venise în turneu. Tata avea pe atunci 60 de ani, era bolnav și foarte slăbit. Când a văzut Helene în ce condiții trăia, bolnav, sărac, l-a întrebat: „Dar ce faci tu aici? De ce nu vii înapoi, că tu nici măcar nu ești român?”. Tata i-a spus: „Unde să mă duc acum, cu doi copii mici? Cum să încep o viață nouă acolo?” Helene i-a spus că în Germania de Est este extraordinar, că o să aibă tot ce vrea și că dacă, totuși, nu îi va plăcea, poate să meargă mai departe, în Vest.

Tata nu mai era cetățean german, că Hitler îi luase cetățenia. Era cetățean român. Nu voia să se întoarcă în Germania, se temea de naziști, dar Helene a insitat, a spus că în RDG nu mai sunt naziști și e foarte bine. Nu mințea, pentru că Helene o ducea foarte bine: avea pașaport austriac, avea bani de nu mai știa ce să facă cu ei, conducea un teatru, avea două case mari, șofer etc. Pentru ea Berlinul era cel mai bun loc din lume. Așa că i-a spus tatei să meargă măcar în vizită, să vadă cum e, dacă îi place. Tata a a cceptat până la urmă și exact când a ajuns în Berlinul de Est, erau acolo, invitați de Helene, Sophia Loren și Vittorio De Sica. Dintr-o dată, tata a crezut că a ajuns în paradis, cu șofer cu tot. :) S-a întors din Germania total încântat și ne-a spus că acolo e locul nostru, ne ducem în Berlinul de Est. Mama a început să plângă, nu voia să plece. Până la urmă a convins-o. Am ajuns la Berlin cu cinci zile înainte de ridicarea Zidului. A fost o perioadă cumplită, lumea credea că va reizbucni răboiul. Zburau avioane, erau tancuri pe străzi, era o stare foarte tensionată. Îți închipui ce a simțit tata când am ajuns acolo… A fost un coșmar pentru el. Oricum, situația era critică pentru Berlinul de Est și pentru că pleca multă lume în parte occidentală. În plus, cei care rămâneau în est își cheltuiau banii tot în vest. Era și o problemă economică. Așa spuneau ei, acestea erau argumentele regimului. Așa că au decis ridicarea Zidului. L-au construit de pe o zi pe alta, în vreo zece ore. Ne-am trezit dimineața cu el gata contruit. A fost o dramă… Multe familii au fost despărțite așa. Soțul era în partea de est iar soția în vest și invers. O tragedie… Unii au încercat să treacă dincolo, în Berlinul de Vest, mulți dintre ei fiind împușcați. Ei, în contextul acesta am ajuns noi acolo…. Așa a început viața mea în RDG :)

O să mă întorc puțin la perioada de dinainte: cum era să fii evreică în Bucureștiul copilăriei tale?

Am să îți răspund tot cu o altă întâmplare. Eram în clasa a șasea, la ora de istorie. Ne predau înființarea statului Israel și profesorul spune: „Hai să vedem, câți evrei avem în clasă. Toți evreii să se ridice în picioare!”. Eu, în momentul acela, eram pedepsită și stăteam la colț, cu fața la perete, cum se făcea atunci. Nu știu ce năzbâtii făcusem. Și el a început să numere: „Unu, doi, trei… Aha, avem șase evrei în clasă!”. Și o prietenă a mea strigă din bancă: „Dar și Sanda e evreică!”. Eu m-am întors și am spus: „Minteee, minteee! Nu e adevărat!”, pentru că eu nu știam că sunt evreică. Nici nu prea știam ce-i aia evreu. Pentru mine era un cuvânt așa…urât. Dacă înjurai pe cineva îi spuneai: „Jidanule!”. Pentru mine era ceva rău. Și am spus: „Minteee, minteee! Nu e adevărat! Nu sunt evreică, sunt româncă, sunt româncă!”… La care ea: „Ba da, ba da, eu știu că ești, eu știu că ești”… :)   Am avut pur și simplu o criză de isterie: m-am aruncat pe jos și am început să lovesc cu mâinile în podea, plângând. În momentul acela, profesorul și-a dat probabil seama că ceva nu a făcut bine. În orice caz, m-a trimis la directoare, că n-a putut să mă mai liniștească. Directoarea, întâmplător, era și ea evreică. Ea știa că sunt evreică, pentru că se știa cine e evreu, dar și-a dat seama că eu nu am știut și s-a speriat un pic, nu era normal să nu știi. Totuși, eram trecută de zece ani. Și atunci mi-a spus: „Sanda liniștește-te, du-te acasă și vorbește cu mama ta”. M-au dus acasă doi copii, că eram așa… Mama era acasă, și i-am spus plângând: „Mama, au spus că sunt evreică…”. Mama s-a uitat la mine și mi-a spus: „Sanda, dar e adevărat…”. M-am uitat la ea: „Nu cred. De ce? De ce nu mi-ai spus?!”. A fost pentru mine o tragedie.

Mai târziu, când venea vorba de subiectul acesta, spuneam mereu că, da, tata e evreu, dar mama e româncă. J Pentru că, m-am gândit eu, tata era neamț și toată lumea, toți copii mă șicanau cu asta. Pe atunci nu era tocmai cușer să fii neamț. :) Atunci m-am gândit așa: tata oricum e neamț, așa că pot să arunc pe el și faptul că evreu J, dar spuneam imediat că mama mea e româncă, deși, era la fel de evreică ca și tata J În tot cazul, n-a fost foarte ușor să aflu deodată că sunt altceva…

În Germania ai cântat?

Da, am cântat rock, beat, jazz. Am ajuns în Team 4, o trupă cunoscută în RDG atunci. Cântam melodii în stilul Beatles. La un moment dat, însă,  mi-au interzis să mai apar în public. Distribuisem manifeste, în 1968, după invazia sovietică în Cehoslovacia. Le-am aruncam prin cutiile poștale, pe stradă…

Câți ați complotat la subminarea ordinii de stat?…

Eram vreo șase, la scris, dar nu toți s-au dus și la împărțirea manifestelor. Pe mine și pe prietenul meu nu ne-au prins, plecasem la niște amici, dar au prins două fete din echipă și au spus cine a mai fost cu ele. Așa au aflat și de noi. Primisem inițial doi ani de închisoare, dar am stat doar trei luni. Sentința a fost comutată în condamnare la trei ani cu executare la locul de muncă, într-o fabrică unde lucram pe bandă rulantă.  După un an și jumătate am reușit să scap de acolo și să lucrez într-o bibliotecă. Mi-am găsit apoi o trupă de jazz cu care să cânt. Nu erau nici ei foarte agreați de sistem, dar puteam cânta, am concerat prin mai multe locuri din Germania de Est. În cele din urmă, însă, am fost expulzată, a trebuit să plec. Așa am ajuns în Berlinul de Vest. Aici am lucrat în teatru. La un moment dat am vrut să plec în Spania, îmi place foarte mult acolo, dar nu a fost să fie… Am ajuns, în cele din urmă, să trăiesc la New York

Ai venit din nou la București, iată, după șase ani, pentru două concerte cu cvartetul Bălănescu. De când vă știți cu Alex Bălănescu?

Din copilărie. Tatăl meu și tatăl lui erau colegi, lucrau împreună și erau foarte buni prieteni. De fapt, era o prietenie între cele două familii. Noi am plecat în RDG, ei au plecat în Israel și ne-am pierdut unul de altul. Dar cu toate acestea, părinții, tatăl meu și tatăl lui, au continuat să corespondeze.

Apoi, la un moment dat Alex a venit la Hamburg, l-am văzut pe un afiș cu John Lurie, cântau împreună într-o biserică din oraș. M-am dus acolo, dar nu știam cum să intru. Am mers roată în jurul bisericii și am dat peste o ușă. Am deschis și ușa dădea exct spre altar. Acolo stătea cvartetul și făcea probe, se pregăteau de concert. Abia în momentul acela mi-am dat seama că eu nici măcar nu știu cum arată Alex. Și, când tocmai voiam să întreb, Alex îmi spune: „Sanda, ce faci tu aici?” Am fost fericită că el m-a recunoscut. Așa ne-am întâlnit peste ani și am început apoi să concertăm împreună.

Cu ce alți muzicienii ți-ar plăcea să cânți?

Cu Django Reinhardt, Duke Ellington și Caetano Veloso.

Unde a rezonat cel mai bine publicul la muzica ta?

La New York. Și în altă parte, dar în primul rând la New York.

Ce crezi e bine să știm despre muzica pe care o cânți, ce e în spatele ei?

Viața mea. Da, reține asta: în spatele muzicii mele este viața mea.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*