RSS

castor

Presa a semnalat prezența castorilor în Deltă. Aflați, însă, cum au ajuns simpaticele animale în România

România aparţine ariei istorice de răspândire a castorului european. Castor fiber, sau brebul, a dispărut de pe teritoriul României, la sfârşitul secolului XIX. Principala cauză a extincției: omul. Direct, prin vânarea sa (pentru blană, carne şi castoreum – secreţia glandelor anale, folosit pentru parfumuri) şi indirect, prin reducerea habitatelor favorabile (asanarea mlaştinilor și regularizarea râurilor).

La începutul secolului XX, Castor fiber a supravieţuit, în număr de aproximativ 1200 de exemplare, în opt zone din Europa şi Asia, printre care: sudul Norvegiei (Castor fiber fiber), în Germania, pe Valea Elbei (Castor fiber albicus), în sudul Franţei (Castor fiber galliae), în Rusia (Castor fiber belarusicus) şi în Polonia.

Reintrodus din 1921 în Suedia şi, apoi, în alte 17 ţări din Europa, populaţia de castor de pe continent atingea, în 2000, un număr de aproximativ 350.000 de exemplare. Iată și odiseea repopulării lor în Europa până la finele mileniului doi, conform datelor primite de la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS) Brașov, instituția care s-a ocupat de repopularea castorilor în România:

Anglia. Anul dispariției: secolul XII. Perioada reintroducerii: 2002. Populația: niciun exemplar.

Austria. Anul dispariției: 1869. Perioada reintroducerii: 1970-1990. Populația: 13.000.

Castorul european este introdus în Austria de-a lungul Dunării, la est de Viena, în zonele mlăştinoase ale acesteia. Populaţia fondatoare a fost constituită din 40 de exemplare, marea lor majoritate fiind adusă din Polonia. În 1989, populaţia era estimată la cel mult 150 de exemplare, distribuite pe estuarele Dunării (astăzi, Parcul Naţional Donau-Auen). Cel de-al doilea recensământ, din 1997-1998, a arătat o creștere a populaţiei estimată la cca. 800 de exemplare, la care se adaugă cei încă 300 de castori de la graniţa Austriei cu Cehia şi Slovacia.

Belgia. Anul dispariției: 1848. Perioada reintroducerii: 1998-1999. Populația: 100-300.

Cehia. Anul dispariției: secolul XVII. Perioadele reintroducerii: 1991-1992 și 1996. Populația: 300.

Croația. Anul dispariției: 1857. Perioada reintroducerii: 1996-1998. Populația: 150.

Danemarca. Anul dispariției: secolul XI. Perioada reintroducerii: 1999. Populația: 10.

Castorul a fost introdus în Danemarca, în octombrie 1999, după o absenţă de 1000 de ani, reacția opiniei publice fiind, în general, pozitivă. Principalul scop al reintroducerii a fost acela de a restabilii o populaţie cheie în dinamica pădurilor şi mlaştinilor. Au fost aduși din Germania 18 exemplare de castori aparţinând populaţiei de pe Elba şi lansaţi în nord vestul Danemarcei, unde li s-au construit șase locuinţe artificiale. După mai puţin de un an, toţi castorii au părăsit locuinţele construite şi s-au mutat în amonte, dar în vecinătatea pădurii. În august au fost observate şi primele exemplare tinere.

Elveția. Anul dispariției: 1820. Perioada reintroducerii: 1956-1957. Populația: 350.

Estonia. Anul dispariției: 1841. Perioada reintroducerii: 1957. Populația: 10.000.

Finlanda. Anul dispariției: 1868. Perioadele reintroducerii: 1935-1937 și 1995. Populația: 1500

La jumătatea secolului XIX, castorul european dispare și din Finlanda. Între 1935 şi 1937 au fost introduşi atât castori canadieni cât şi europeni, aceștia ocupând în prezent vestul Finlandei, regiunea Satakunta. Din 1970, populaţia a crescut rapid, ajungând la aproximativ 1500 de exemplare, cu un spor anual de 100 de animale.

Castorul canadian a fost introdus în mai multe locuri. La început, însă, doar în estul Finlandei. Populaţia s-a dezvoltat rapid, în toate zonele. Ea este şi astăzi în continuă creştere numărând 12.000 de exemplare, cu un spor anual de 2400 de animale.

Franța. Anul protecției: 1909. Perioada reintroducerii: 1959-1995. Populația: 7000-10.000.

O populaţie izolată, de câteva sute de exemplare, supraviețuiește în bazinul Rhonului. Măsurile de protecţie luate la sfârşitul secolului XIX au contribuit la salvarea speciei, pe atunci, izolată. În 1909, castorul devine specie total protejată în Franța.

Printr-o recolonizare lentă, dar progresivă, castorul apare, în 1930, în regiunea Montelimar, iar în 1960, la sud de Lyon. Din 1960 şi până în 2000, un număr de 240 de castori au fost reintroduşi pe râurile interioare din sud-estul Franţei. Se poate spune că operaţiile de reintroducere a castorului în Franţa au avut succes: au crescut efectivele în toate locurile unde animalele au fost reintroduse: 23% în Alsacia, 19% pe Versoix (în 15 ani) și s-a dublat pe Mossel (în 5 ani).

Germania. Anul protecției: 1910. Perioadele reintroducerii: 1936-1940 și 1966-1989. Populația: 8000-10.000.

Letonia. Anul dispariției: 1830. Perioadele reintroducerii: 1927-1950 și 1947-1959. Populația: 70.000.

Lituania. Anul dispariției: 1938. Perioada reintroducerii: 1947-1959. Populația: 32.000-50.000.

Olanda. Anul dispariției: 1826. Perioada reintroducerii: 1998-2000. Populația: 150.

Norvegia. Anul protecției: 1845. Perioadele reintroducerii: 1925-1932 și 1952-1965. Populația: 50.000.

Polonia. Anul protecției: 1923. Perioadele reintroducerii: 1943-1949 și 1975-1986. Populația: 17.000.

La sfârşitul secolului al X-lea, castorii existau în număr mare în toată Polonia. Vânarea lor excesivă şi diminuarea suprafeţei păduroase a dus la luarea unor măsuri severe pentru protejarea speciei. Până în secolul XII, vânarea castorilor se făcea cu anumite restricţii și existau oameni pregătiți special pentru întreţinerea, protecţia şi aprovizionarea cu hrană suplimentară a adăposturilor de castori.

Odată cu trecerea domeniilor regale şi a ducatelor în stăpânirea mănăstirilor şi a bisericilor, protecţia castorilor nu a mai fost asigurată, lucru care a dus la reducerea numărului lor. Au mai rămas, totuşi, în număr mare, în estul ţării. A urmat apoi o perioadă de o mai mare protecţie, interzicându-se apropierea la o distanţă mai mare de o aruncătură de ciomag de adăpostul unui castor. În ciuda eforturilor, numărul castorilor continua să scadă.

Către mijlocul sec. al XIX-lea, populaţiile de castori existente încă în Polonia erau îndeosebi la est de fluviul Vistula. În rest, prezenţa castorilor era considerată în epocă un eveniment senzaţional.

După Primul Război Mondial, în 1928, numărul castorilor din Polonia era estimat la 235 exemplare, specia fiind amenințată cu dispariția. Guvernul polonez a extins protecţia lor pe tot teritoriul țării. În 1919, apare Legea protecţiei castorului, iar în 1934, Legea pentru protecţia naturii. În 1939, numărul castorilor din bazinele fluviilor Niemen şi Berezina ajunge la 400 de exemplare.

După Al Doilea Război Mondial, a urmat munca de regăsire a castorilor în interiorul noilor frontiere ale ţării. Între 1948-1949 are loc prima acţiune de reintroducere, prin importarea primilor castori europeni din Rusia şi reintroducerea lor pe râul Biebrza şi în rezervaţia Oliva, lângă Gdansk. Din păcate, rezervaţia Oliva a dispărut din cauza urbanismului dezvoltat din zonă. În schimb, mica populaţie de castori de pe râul Biebrza s-a dezvoltat bine şi progresiv, exemplarele din această zonă migrând, în principal, spre nord şi est.

În 1950 se semnalează prezenţa castorului pe râul Czarna Hancza, în extremitatea nord-estică a ţării. În 1958, în vecinătatea Parcului Naţional Bialowieza, pe râul Hwozna, s-au găsit castori originari din Bielorusia. La sfârşitul anilor 1960 s-a semnalat prezenţa castorilor și în zona frontierei de nord a ţării. În fiecare din aceste regiuni, populaţiile de castori au sporit puţin câte puţin.

Rusia. Anul protecției: 1922. Perioadele reintroducerii: 1927-1933 și 1946-1964. Populația: 232.000-300.000.

În regiunea Karelia se întâlneşte atât castorul canadian cât şi cel european. Castorul canadian a apărut la începutul anilor 1950, venind din Finlanda, unde au fost reintroduşi în 1937. Castorul european a venit în Karelia, în anii 1960, din regiunile învecinate care au fost repopulate începând din 1951.

Castorul european se găseşte în marea majoritate a cursurilor de apă din regiunile Olonetz, Prionezhje şi în câteva în districtul Pryazha, în general, la sud-est de autostrada Sankt Petersurg–Murmansk.

Scoția. Anul dispariției: secolul XVI. Perioada reintroducerii: 2002. Populația: niciun exemplar.

Suedia. Anul dispariției: 1871. Perioada reintroducerii: 1921-1939. Populația: 100.000.

În 1756, un raport înaintat Academiei Regale de Știinţă din Suedia prezenta declinul populaţiei de castor din Suedia. Ultima observare a castorilor în mediul natural a fost în 1870. În 1877 se propune protecţia totală, dar şi reintroducerea sa.

Prima acţiune de reintroducere a fost o iniţiativă privată: o pereche de castori din Norvegia a fost lansată pe râul Bjuralven, în provincia Jamtland. În 1939, 80 de castori au fost importaţi din Norvegia şi lansaţi în 19 situri. În 1940, populaţia număra 400 de exemplare. După o protecţie totală, populația de castori din Suedia ajunge, în 1961, la 2200 de exemplare, iar în 2000, număra cca. 100.000 de exemplare.

Ucraina. Anul protecției: 1922. Populația: 6000.

Ungaria. Anul dispariției: 1865. Perioada reintroducerii: 1996-2000. Populația: 70.

Procesul de reintroducere a castorului în Ungaria e legat de cel al migraţiei naturale. Între 1991 şi 1993, șapte exemplare au fost aduse din Bavaria şi lansate pe lacul Tisa, unde o familie de castori apăruse în anii 1980, fără a se cunoaşte proveniența lor. În Szigetköz, primii castori au apărut prin migrare naturală la începutul anilor 1990, iar până în prezent s-au observat şase familii în zonă. De-a lungul râului Kerka s-a semnalat în trei zone prezenţa castorului. Se pare că aici au apărut prin migrare naturală din Croaţia.

Între 1996 –1998, a fost repopulată cu 33 de castori zona Gemenec, din parcul naţional Dunăre-Drava. Această zonă este una dintre cele mai mari mlaştini de-a lungul Dunării din Europa şi o zonă cu foarte mari fluctuaţii ale nivelului apei (8-10 m). Datorită acestei mari fluctuaţii a apei, unii castori au părăsit zona migrând în locuri mai favorabile lor. Totuși, din cei 33 de castori, 24 au rămas în zona inundabilă.

Repopularea cu castori în România

Castorul a fost declarat extinct în România în 1824. După mai bine de un secol și jumătate, în 1998, un studiu privind repopularea castorului în România s-a materializat cu aducerea unor exemplare din Germania. „Animalele au fost transportate în cuşti de aluminiu căptuşite cu lemn. Cuştile puteau adăposti cel mult cinci exemplare ale aceleaşi familii. Transportul s-a realizat cu autoturisme şi remorci. În timpul transportului exemplarele au fost hrănite cu mere, morcovi, sfeclă”, scrie în raportul ICAS Brașov.

Animalele au fost ţinute în carantină între 10 şi 18 zile, în funcţie de starea fiecăruia şi condițiile din habitatul din care au fost aduși. Locul de carantină a fost comuna Prejmer din județul Braşov. La cuştile existente s-au executat ţarcuri în care s-au amplasat şi bazine din aluminiu pentru apă. Animalele au fost hrănite de două ori pe zi cu salcie, mere, morcovi și sfeclă, timp în care li se făcea curat şi se schimba apa. În timpul carantinelor au murit doi castori, datorită unor plăgi infectate din timpul capturării în Germania.

Pe Olt 

Prima reintroducere a castorilor în România s-a efectuat pe râul Olt, în zona comunelor Podul Olt, Lunca Câlnicului și Ilieni. În Noiembrie 1998, eliberarea lor s-a efectuat în trei puncte. În două dintre acestea s-au amenajat vizuini prin săparea în mal a unei încăperi ce apoi s-a înălţat prin construirea unor pereţi din crengi, acoperiţi cu pământ. Vizuina comunica cu râul printr-un canal a cărui ieşire, pentru început, a fost blocată cu crengi. Prima vizuină construită se afla la circa 1 km de podul de peste Olt din comuna Podul Olt. În aceasta au fost eliberate două exemplare (un exemplar adult şi un exemplar tânăr aparţinând aceleeaşi familii). La aproximativ 4 km în josul râului, în apropierea unei mici insule, s-a eliberat un mascul fără a i se amenaja o locuinţă.

La capătul comunei Lunca Câlnicului, la circa 4 km de prima vizuină, s-a amenajat o a doua vizuină în aşa fel încât o echipă a televiziunii germane Bayerische Rundfunk să poată filma ce se petrece în interiorul locuinţei, imediat după eliberare. Pentru aceasta a fost necesară săparea unui canal pe lungimea a doi pereţi care aveau de data aceasta în plus două oglinzi ce permiteau operatorului să filmeze în interior. În această vizuină au fost eliberate cinci exemplare aparţinând aceleaşi familii (două exemplare adulte şi trei exemplare tinere).

În noiembrie 1999, s-au construit culcuşuri doar pentru familiile cu pui mici (două familii), celelalte animale s-au lansat grupate în familii fără a li se amenaja adăposturi, deoarece puii de un an au o capacitate mare de adaptare şi până la această vârstă se dezvoltă şi instinctul de a construi.

Pe Mureș

În urma diagnozei efectuate, în primăvara lui 2003 s-a repopulat și Mureșul, cu 56 de exemplare de castori. Animalele au fost aduse tot din Germania, ca donaţie din partea Ministerului Mediului din Bavaria. Au fost repopulate familii compuse din doi indivizi sau din părinţi şi puii de un an (maximum doi pui). După perioada legală de carantină (10 zile), exemplarele au fost lansate în zone de habitat optimă. Întrucât este o zonă compactă de habitat optim, exemplarele au fost eliberate în familii din doi în doi kilometri de râu. Distanţa de doi kilometri de râu este considerată media teritoriului unei familii. Nu au fost construite adăposturi artificiale, întrucât puii erau mari şi vremea favorabilă.

Bazinul Ialomiței

La începutul lunii Decembrie 2003, a fost repopulat și bazinul Ialomiţei, cu 35 de exemplare de castori. Lansarea s-a realizat pe fondurile de vânătoare şi pescuit ale D.S. Slobozia şi AJVPS Ialomiţa. Locurile de lansare au fost alese în zonele de habitat favorabil repopulării.

De aici încolo, castori repopulați și-au văzut de ale lor ajungând în mai multe habitate din România, inclusiv în Delta Dunării. Care e rostul repopulării lor? Castorul este unul dintre cei mai buni renaturalizatori, prin barajele pe care le face contribuind la creșterea biodiversității.

Câteva elemente de CV

Castorul este un animal greoi, ce rareori se aventurează departe de apă. Multiplele adaptări îi permit explorarea cu succes a mediului de apă dulce. În apă are o formă de torpilă alunecoasă, propulsându-se cu puterea labelor din spate și a cozii.

Greutatea unui exemplar adult de castor european variază între 18 și 25 de kilograme, iar lungimea corpului, cu tot cu coadă, între 70-100 cm. Are un cap puternic, de mărime mijlocie, acoperit cu păr. Urechile sunt mici, nasul scurt, cu o pereche de nări adaptate atât traiului din apă cât şi de pe uscat (nările se strâng automat şi urechile se închid când nasul castorului atinge apa).

Coada o foloseşte la echilibrul său pe pământ și, în apă, ca semnal de alarmă. Este locul de depozitare a grăsimii pentru iarna şi organul schimbului de căldură. Forma cozii este asemănătoare cu a unui bot de raţă lăţit, fiind acoperită cu solzi.

Picioarele din faţă sunt îndemânatice, în contrast cu picioarele din spate. Sunt folosite la săpat, la căratul materialelor de construcţie şi, din când în când, la desfacerea hranei. Când înoată, picioarele din faţă sunt aduse sub bărbie.

Picioarele din spate sunt membranate, adaptate mai ales pentru înot. Unghiile de la degetele celor două picioare din spate sunt folosite la toaleta zilnică. O particularitate este prezenţa „ghearei duble”, la al doilea deget al piciorului posterior, folosită la toaletarea blănii.

Blana îl ajută pe castor să se izoleze de răceala apei şi a culcuşului. Părul mărunt al blănii este moale, ondulat şi extrem de dens. Poate atinge 2-3 cm lungime în regiunea rinichilor. Când este crescut complet, blana castorului ajunge la 5-6 cm lungime. Părul de protecţie variază de la negru la cenuşiu în timp ce părul mărunt este brun–roşcat. La scufundare, un strat de bule de aer este reţinut în blană îmbunătăţind izolarea pielii.

Castorii au o singură năpârlire, în timpul verii. Blana cea mai bună este în luna decembrie şi martie, în funcţie de altitudine. Deşi cei mai mulţi castori au blana brun-roşcat sau brun-închis, aceasta poate varia în culoare de la negru la argintiu pal sau chiar blond. Cazurile de albinism sunt rare.

Castorul este monogam. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 21-24 luni. Împerecherea are loc în ianuarie–martie, în apă. Gestaţia durează 105-107 zile. Femela dominantă din fiecare familie fată doi până la cinci pui pe an, chiar dacă habitatul nu este dintre cele mai bune.

Mortalitatea post natală poate să ocupe un loc substanţial în pierderile totale. Ea poate varia de la 4 la 38%. Ceilalţi factori ai mortalităţii sunt de obicei iernile foarte grele, cu îngheţuri puternice care duc la moartea prin înfometare a castorilor, inundaţiile din bazinele torenţiale, care odată cu curentul foarte puternic de apă aduc şi arbori şi pietre, și braconajul. Printre factorii de mortalitate naturali se numără tuberculoza, septicemia și fracturile.

Atât castorul european cât şi cel canadian sunt strict erbivori. Castorul poate folosi cca. 30% din celuloza şi 40% din proteina consumată. Cantitatea de vegetale pe care o consumă în fiecare zi variază de la 0,5 la 2,5 kg. În perioada fără zăpadă, când au posibilitatea să mănânce numai vegetaţie erbacee, castorul consumă, în medie, cca. 300-350 de grame/zi.

O bună parte din vegetaţia lemnoasă pe care castorul o doboară nu este folosită pentru hrană. Pierderile variază foarte mult, ajungând în condiţii nefavorabile de habitat (hrană nelemnoasă nedisponibilă, distanţa mare între sursa de apă şi hrana, specii tari) până la 50-70%. În condiţii optime, chiar daca vegetaţia erbacee lipseşte, pierderile se cifrează în medie la circa 10% din materialul lemnos.

De obicei, castorul se hrăneşte în zone cu apă puţin adâncă sau la marginea acesteia, astfel încât să poată aduce cu uşurinţă hrana în apă. O familie are zone de hrănire fixe pe care indivizii le folosesc aparent aleator. Vara, castorii colectează hrana şi o transportă pe drumul cel mai scurt către malul apei (aşa-numitele „rute de vară”), de unde va fi transportată pe apă la locul de hrănire.

De la sfârşitul verii, dieta castorului este bazată pe coajă de arbore. Ca urmare, castorul va doborî arbori de dimensiuni mari pe toată perioada de toamnă-iarnă. Doborârea arborilor mari va înceta odată cu trecerea la dieta de vară. S-a observat că numai ramurile şi trunchiurile mai subţiri de 12 cm sunt secţionate pentru a fi transportate mai uşor. Coaja de pe ramurile şi trunchiurile mai groase este uneori consumată pe loc, dar de multe ori aceste sortimente de lemn nu sunt folosite pentru hrănire.

Tăierea arborilor începe spre înserat şi atinge maximum spre miezul nopţii. În a doua parte a nopţii activitatea scade în intensitate şi se opreşte odată cu răsăritul. De obicei, lucrează 5-10 minute continuu, după care fac scurte pauze de odihnă sau pentru ascuţirea incisivilor. De asemenea, dacă nu sunt perturbaţi, pauzele se pot prelungi pentru mici băi sau pentru a mânca. Pot lucra însă şi o oră întreagă fără pauze.

Castorul care nu este deranjat se scufundă aproape fără zgomot, dar, în cazul în care acesta este alarmat, loveşte cu labele posterioare apa, arcuindu-şi coada peste spate. Coada revine apoi la rolul său de ghidare şi locomoţie iar animalul se scufundă. Această lovire a suprafeţei apei cu partea posterioară a cozii este considerată a avea un rol de semnalizare.

Timpul maxim de scufundare înregistrat la castorul canadian a fost de 13 minute. Un animal care se deplasează şi lucrează sub apă revine la suprafaţă pentru a respira după cca. 4-5 minute. Un castor poate să înoate sub apă fără să respire cca. 800 m.

În mod normal, castorul doarme ziua şi are o activitate continuă pe timpul nopţii. Poate să doarmă atât întins pe o parte, pe spate dar şi pe burtă cu coada sub corp. La fel ca majoritatea mamiferelor şi păsărilor, toate rozătoarele acordă mult timp pieptănării blănii. Această deprindere este înnăscută.

În timpul sezonului de vegetaţie, castorul locuieşte în adăposturi din malul râului având intrarea deasupra nivelului apei. În cazul construirii tunelurilor permanente, ei încep să sape sub nivelul apei. Tunelul este săpat până la nivelul apei, astfel se formează un bazin de apă în aval. Apoi, castorul îşi sapă camere de hrănire în zidul tunelului în care stă la limita nivelului apei şi se hrăneşte în timpul iernii, precum şi în momentele când se simte în nesiguranţă în afara locuinţei. În aceste camere se face şi curăţatul blănii, iar castorii tineri înoată aici înainte să înceapă să-şi petreacă noaptea afară din locuinţă. Dacă digul este suficient de înalt, camerele de dormit se sapă deasupra nivelului apei.

Nivelul ridicat al apei contribuie la o mai bună protecţie a castorului faţă de inamici. Astfel, ei pot repede să se scufunde şi să înoate în sistemul de tuneluri subacvatice. Datorită acestor baraje, nivelul apei din bazinul de lângă camera de hrănire rămâne constant și animalele pot să-şi strângă rezerve de iarnă lângă intrarea în tuneluri.

Articol scris pentru România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*