RSS

Istoria unei fotografii istorice

Peter Turnley este unul dintre cei mai apreciaţi fotografi ai lumii. Imaginile sale au apărut de 43 de ori pe coperta săptămânalului Newsweek şi au fost publicate frecvent în cele mai prestigioase publicaţii de pe mapamond: Harper’s, Stern, Paris Match, Geo, LIFE, National Geographic, The London Sunday Times, VSD, Le Figaro, Le Monde, New Yorker şi DoubleTake.

A lucrat în 90 de ţări şi a fost prezent la cele mai multe din conflictele majore ale lumii din ultimii 30 de ani: Irak (1991), Bosnia, Somalia, Rwanda, Africa de Sud, Cecenia, Haiti, conflictul izraelo-palestinian, Indonesia, Afganistan, Kosovo şi din nou Irak (2003). A fost martor la căderea Zidului Berlinului şi la revoluţiile din Europa de Est, la eliberarea lui Nelson Mandela şi la sfârşitul apartheidului în Africa de Sud, la atentatul din New York din 11 septembrie 2001, la New Orleans, după urganul Katrina, în Haiti, după tragicul cutremur din 2011, şi în Egipt, la răsturnarea de la putere a lui Hosni Mubarak, tot în 2011.

A realizat portretele multora din potentaţii lumii moderne, printre ei: Obama, Gorbaciov, Elţin, Putin, Mandela, Arafat, Schröder, Ceauşescu, Gaddafi, Chirac, Clinton, Reagan, Bush Sr, Lady Diana şi Papa Ioan Paul al II-lea. A câştigat numeroase premii internaţionale, inclusiv prestigioasa distincţiei acordată de Overseas Press Club pentru cel mai bun reportaj foto, premiu primit pentru un pachet din care a făcut parte şi fotografia de mai jos, realizată la Bucureşti, în decembrie 1989, şi care apoi a făcut înconjurul lumii.

Cu ocazia celor 24 de ani scurşi de la Revoluţia Română, Peter Turnley a postat pe Internet povestea tulburătoarei fotografii. Redăm mai jos textul său.

„În 22 decembrie 1989, în zilele de început ale Revoluţiei Române, am ajuns la Bucureşti venind de la Varna, din Bulgaria, cu un convoi de autobuze pline cu ajutoare umanitare şi mâncare aduse din Franţa, împreună cu Bernard Kouchner, secretar de stat în Ministerul francez pentru Ajutoare Umanitare. La periferia Bucureştiului, convoiul nostru a fost oprit de un grup mare de protestanţi. Cum mă uitam la mulţimea de bărbaţi şi femei ridicând degetele în semn de victorie pentru  răsturnarea dictatorului Ceauşescu, l-am surprins pe acest bărbat. M-a marcat melanjul dintre amărăciunea sa profundă şi exuberanţa pe care o citeam pe faţa. Mai târziu, această fotografie a fost publicată şi a fost parte din aplicaţia pentru care am câştigat premiul Olivier Rebbot  acordat de Overseas Press Club. Imediat după ce am primit acest premiu, m-am reîntors în România pentru a fotografia primele alegeri libere, în 1990.

Am stat la Hotel Intercontinental, în centrul Bucureştiului, unde locuisem de mai multe ori şi în era Ceauşescu. Am fost prudent, ca unul care ştia că telefonul i-ar putea fi oricând ascultat, ca în vremurile bune din era Ceauşescu, şi nu mi-am lăsam niciodată filmele expuse în cameră, de frică să nu dispară sau să fie distruse. Într-una din zile, în acea primăvară a lui 1990, m-am întors la hotel şi am văzut un om stând în faţa uşii mele cu un aer uşor suspect. Am trecut intenţionat pe lângă el pentru a-l vedea mai bine înainte de a afla dacă era sau nu camera mea. Am realizat însă că era chiar omul din fotografie. Cuprins de emoţie, am încercat să îi vorbesc, dar cum nu ştia engleză, am fugit repede după un recepţioner şi l-am rugat să vină cu mine sus ca să traducă.

L-am întrebat pe omul meu, cum de m-a găsit. A scos atunci poza decupată dintr-un ziar românesc, cu numele meu şi creditul sub ea. Mi-a spus că a sunat la Ambasad Statelor Unite din Bucureşti şi i-a întrebat cum poate da de mine. Cei de la ambasadă i-au spus, la plesneală, să mă caute la Hotel Intercontinental. Şansele de a mă găsi acolo, la câteva luni după eveniment, erau infime. Mai surprinzător a fost însă, faptul că aveam la mine în geamantan un print mare tocmai cu această fotografie: am scos fotografia, am semnat-o şi i-am dăruit-o lui. L-am întrebat dacă îmi poate descrie amărăciunea şi fericirea de pe faţa sa din această fotografie.

Sunt atât de multe momente în fotojurnalism în care, deşi eşti martor, nu poţi decât să îţi imaginezi ce a înseamnat sau ce a sugerat o privire. Aveam, în sfârşit, şansa de pune această întrebare! S-a uitat la mine şi mi-a spus că tocmai ce ieşise din schimbul de noapte când a văzut un camion plin cu cadavre în remorcă, oameni ucişi în noaptea care trecuse, în timpul revoltei populare împotriva lui Ceuşescu. Mi-a spus apoi că e obişnuit să trăiască alături de cineva aflat în suferinţă şi tristeţe, pentru că soţia sa era invalidă. Mi-a mai spus că e bucuros că anii de opresiune ai lui Ceuşescu s-ar putea apropia de sfârşit şi că, deşi el nu poate ajuta, se gândeşte la familiile morţilor pe care i-a văzut în camion şi care suferă o dramă eternă pentru pierderea celor dragi.

În 1989, am mai stat în Bucureşti până după Crăciun, cât eva zile după executare lui Ceauşescu de către un pluton de execuţie. Execuţia am văzut-o chiar la televizorul său personal, în biroul său oficial din Palatul Prezidenţial, unde mă aflam alături de revoluţionari. A fost una dintre cele mai suprarealiste momente din cariera mea. An de an, în această perioadă, îmi aduc aminte de zilele acelea, de această fotografie şi de domnul pe care-l vedeţi aici. Sunt unele feţe, expresii şi momente pe care nu le poţi uita niciodată.”

Peter Turnley a absolvit Universitatea din Michigan, dar şi Sorbona şi Institutul de Studii Politice de la Paris (unde a fost asistentul celebrului fotograf Robert Doisneau). A obţinut doctoratul la New School of Social Research din New York şi la St. Francis College din Indiana. A fost bursier Nieman la Harvard, în anul academic 2000-2001. Ţine ateliere şi cursuri despre fotografie la Paris, Havana, New York, Mumbai, Veneţia, Sicilia şi Lisabona. Mai multe despre cariera sa puteţi citi pe site-ul personal.

Text publicat în România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*

code