RSS

15

Aventura tânărului năsăudean căzut prizonier la japonezi în Marele Război

Risipind parfumul unic al Belle Époque (1871-1914), Primul Război Mondial a născut un contrast pe măsură: a pus capăt unei lumi speciale, caracterizate de bunăstare economică și optimism, de inovație tehnologică și științifică, dar și de înflorire culturală, de la muzică și literatură, la teatru și arte vizuale. Dincolo de teoriile care vorbesc de ciclicitatea sau iminența periodică a războaielor, nu poți spune decât că acelei lumi i s-a urât cu binele. Ca după orice război, însă, rămâne și o istorie complementară, mai puțin gravă sau încărcată de tragism. În această privință, participarea românilor la Marele Război are o istorie suficient de bogată. Dintre toate poveștile ce o compun, cea a lui Dumitru Nistor, un tânăr țăran din Transilvania înrolat în marina austro-ungară și ajuns prizonier hăpt în îndepărtata Japonie, este una dintre cele mai insolite.

Un amator prolific

Dumitru Nistor s-a născut în satul Năsăud, la 10 octombrie 1893. Visând din copilărie să călătorească şi să vadă ţări străine, în 1912, când vine vremea „număraşului”, adică a recrutării, el cere să fie primit nu în miliţia ardeleană, unde erau recrutaţi de obicei românii, ci în marina austro-ungară. Terminând şcoala de marină, este îmbarcat ca Geschützvormeister („primul îndreptător de tun”) pe vasul „SMS Kaiserin Elisabeth”, cu destinaţia Asia. Prins de război în Marea Chinei, crucişătorul Kaiserin Elisabeth participă la câteva bătălii navale, pentru ca la 1 noiembrie 1914, în fața iminentei capitulări, să se hotărască scufundarea lui. Echipajul pierde şi lupta terestră, membrii lui fiind luați prizonieri de japonezi şi transportați în arhipelagul nipon. Timp de zece luni, ţăranul-marinar din Năsăud va fi prizonier într-o mănăstire buddhistă din Himeji, iar apoi, mutat într-un lagăr construit special pentru prizonierii germani şi austrieci, în Aonogahara, nu departe de Kobe, unde va rămâne până la sfârşitul anului 1919, scrie pe site-ul Europeana1914-1918.eu.

Detaliile repatriereii sunt necunoscute. Când ajunge acasă, însă, părinții săi nu mai trăiesc, notează scriitorul năsăudean Teodor Tanco în schița biografică „Dumitru N. Nistor, un artist amator”, publicată în 1984, la Bistrița, în: Idem, Virtus Romana Rediviva, vol. V. Memoria prezentului. Revenit din prizonierat, viața lui Dumitru Nistor continuă sa fie plină de experiențe: scrie, pictează, organizează expoziții și participă la manifestări culturale. Eroul năsăudean se stinge din viață la 25 iulie 1971.

Mărturia principală a expediției militare în Asia la care a participat Dumitru Nistor se păstrează în trei caiete manuscrise achiziționate la 31 ianuarie 1994, de către Biblioteca Județeană „Octavian Goga” din Cluj. Primul dintre ele, intitulat Ziuariul meu, cuprinde jurnalul tânărului țăran plecat în armată. Celelalte două caiete strâng între coperțile lor poezii „combinate” de el însuși sau culese de la tovarășii de arme, sub titlul generic Dorul alinat și urâtul alungat cu Poesii, edițiunea I (al doilea volum e subintitulat Tinereța e floarea vieții), scrie cercetătorul Liviu Bordaș, în lucrarea: Șapte ani în Asia (1913-1920). „Experimentele etnografice” orientale ale unui țăran din Carpați, publicată în 2007, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane ”Gheorghe Șincai” din cadrul Academiei Române. Alte 26 de caiete scrise de Dumitru Nistor, precizează același studiu, se află în Biblioteca Documentară din Năsăud a Academiei Române. Prezentăm principalele momente din călătoria în Asia, așa cum sunt consemnate ele în primul caiet al marinarului din satul lui Coșbuc.

Cătană cu amicul Pista

În toamna anului 1912, Dumitru Nistor se întâlnește în sat cu prietenul său István Funer, feciorul olăriței, cu care nu se văzuseră de ani buni. István se întorsese de la Budapesta pentru „cartea de botez”, decis fiind să se înroleze voluntar. Aceleași erau și gândurile lui Dumitru, el intenționând să se înroleze la marină. Gând la gând cu bucurie: și István tot la marină voia.

După ce primesc acordul părinților, cei doi pleacă, pe 20 noiembrie, la Bistrița, la regimentul de grănicieri, pentru vizita medicală. Medicul militar le spune că acceptul pentru înrolare îl vor putea primi abia după un răspuns pozitiv de la Pola, unde era Școala de Marină a Monarhiei Austro-Ungare. Se întorc acasă și trimit la Pola scrisorile cu cererile de înrolare. Amâdoi primesc răspuns pozitiv.

În noaptea de 4 decembrie 1912, tânărul Dumitru Nistor se desparte în lacrimi de sora și bunicul său și, împreună cu părinții și amicul István, pleacă cu căruță spre Bistrița. Ajung în oraș pe la opt dimineața și se prezintă la regimentul de grăniceri pentru a fi luați în evidență și pentru formalități. După două ore se întorc la căruță, merg să își cumpere cufere și se întoc iar la cazarmă, unde primesc banii pentru mâncarea de drum. Ofițerul de Serviciu telegrafiază la Pola pentru ca viitorii cadeți să fie așteptați când sosesc și un caporal merge cu ei la gară pentru a le cumpăra biletele până la Pola. Până la sosirea trenului, tatăl lui Dumitru îi mai învită la un pahar de vin. Despărțirea de mamă e sfâșietoare. E ultima oară când Dumitru își vede părinții. Era o după masă mohorâtă de miercuri.

Pe la miezul nopții, trenul ajunge la Cluj. Ningea. Peste zece minute, „mașina dracului” pleacă mai departe spre Budapesta, unde ajunge a doua zi dimineața. De acolo, după experiența întâlnirii cu hoții de buzunare, cei doi schimbă trenul și pleacă pe ruta: Zagreb, Fiume, Pola. Sosesc noaptea târziu și sunt preluați de cei de la marina militară și duși la cazarmă.

Artilerist la Veneția

Deșteparea de a doua zi dimineață e una naturală: Dumitru este mușcat de unul din șobolanii care mișunau prin dormitor. Cei doi mănâncă ce le-a mai rămas de pe drum, fac vizita medicală, li se i-au măsurile și, spre după masă, primesc uniforma. Dumitru e repartizat la Compania I, grupa a IV-a, de la etajul patru al cazarmei. Trăiește și primul șoc cultural: în jurul lui se vorbeau nu mai puțin de opt limbi: germană, maghiară, croată, sârbă, poloneză, cehă, slovacă și italiană. Niciun coleg român. Urmează al doilea șoc: mâncarea era gătită cu untdelem, nu cu untură.

Începe instrucția, se îmbolnăvește și stă câteva zile la infirmerie. În scurt timp este transferat la grupa I a companiei, pentru bună purtare. Continuă instrucția și pe 10 februarie participă și la prima tragere cu arma. Specializarea, însă, și-o face la artilerie. La 15 februarie dă examenul de recrut, primește uniformă nouă și depune jurământul. E repartizat pe vasul de război S.M.S. Adria, nava-școală a artileriei austro-ungare. Programul zilnic: deșteptarea, igiena corporală, micul dejun, curățenia pe vapor, ieșirea pe mare cu bărcile, prânz (cu un sfert de litru de vin roșu), program e voie timp de o oră, școală, ieșirea din nou cu bărcile pe mare, cina (cu încă un sfert de litru de vin) și stingerea. Dumitru și colegii săi artileriști sunt duși la exerciții de tras cu tunul pe țărmul Dalmației și al Italiei, la Fiume, Trieste, Veneția. În martie ia cu brio examenul de tunar și este făcut subofițer, grad cu care este mutat de pe SMS Adria pe vasul SMS Wien, cu care, în timpul Războiului Balcanic, ajunge în Turcia și Grecia.

Omul tot plănuiește și Dumnezeu împlinește

Dintre toate vasele de război ale Imepriului Austro-Ungar, doar două erau cele care se puteau avânta și dincolo de apele Adriaticei, pe ele putându-se îmbarca doar un procent din cei circa 100.000 de marinari austro-ungari. Dumitru Nistor visa să călătorească prin lume, pentru a cunoaște popoarele și natura altor țări, încă de la orele de geografie din școala primară. SMS Kaiserin Elisabeth urma să plece în Asia. Mulți marinari își doreau această călătorie, dar trebuiau să îndeplinească anumite criterii, printre care: bună purtare, sănătate de fier și dinți de oțel… La 4 august 1913, Dumitru primește vestea cea mare: va face parte din echipajul crucișătorului Împărăteasa Elisabeta și va pleca peste mări și țări. Puțini aristocrați din epocă și-ar fi putut permite o astfel de călătorie, Dumitru o făcea gratis.

Vaporul era murdar că abia sosise de la reparații. L-au curățat, l-au vopsit și l-au încărcat cu toate cele necesare pentru lunga călătorie. Pe 16 august se îmbarcă pe vapor și alți români ardeleni: Pantelemon Frunză, Pavel Șandru, Alexandru Călușeri, Ioan Popa, Ioan Mariș, Nicolau Cazan, Simion Petrumăianți. Pe 19 august, aproape de ora 10 a dimineții, Kaiserin Elisabeth, împreună cu cei 505 matrozi și ofițeri aflați la bord, pleacă la drum.

Călătoria prin Asia întreagă

După două zile de mers, echipajul a ajuns în Marea Mediteraneană, ziua umătoare fiind deja la Port Said, pe țărmul Africii. Traversează Canalul Suez și Marea Roșie. Dumitru Nistor vede Muntele Sinai, dar și primii peștii zburători, licurici de mare, cămile și struți. Urmează Aden, port al Yemenului. Arabii par niște umbre de oameni: „un om de pe la noi, din Valea Someșului, ar fi în stare a aduce 7-8 arabi din Aden pe spate, încă ar fugi cu ei”. În lipsă de altceva, echipajului i se servește carne de cămilă „urâtă, vânătă și cu un miros greu de mortăciune”. Năsăudeanul e însă un supraviețuitor veritabil, nu face mofturi.

În Oceanul Indian apar primii rechini („frumoși, grași, de dimensiunea unui vițel”), dar și prima furtună, „cu valuri cât dealurile”, ce a durat patru zile. Pe 12 septembrie, Kaiserin Elisabeth ajunge la Ecuator, pe la malurile Insulei Ceylon. Dumitru vede primul elefant și o lume cu totul nouă: „fete cu verigi de aur și argint țintite chiar în față, în nas, buze și urechi.” Și completează: „Aici, coborându-ne la țărmure, am văzut un lucru nou ce în viață mea până atunci nu văzusem: acolo ne aștepta o mulțime de indieni cu niște căruțuri cu două roți, așa numite, în englezește, Rickshaw. În acest căruț încape o persoană. Cu aceste căruțuri trag indienii pe europeni și îi poartă la plimbare prin oraș, pentru plată, câte o jumătate de Rupie (40 de cenți) pe oră. Trebuie să vă spun că foarte frumos și odihnit șade omul în acest Rickshaw; pe roți are gumă, ca la bicicletă, și dacă poftești, indianul tot mereu fuge cu tine, ca un cal în trap.”

Următoarele opriri: Insula Sumatra, Singapore și Hong Kong. „E foarte frumos orașul noaptea, când ard lampele electrice prin clădiri și pe stradă, atunci are o priveliște frumoasă, de minune, mai ales dacă privești de pe vapor, din port. Orașul e împărțit în două: o parte o locuiesc englezii, cealaltă, chinezii. Cartierul englez e foarte frumos, curat, dar pe cât e acesta de curat, pe atâta e de murdar și de puturos cel chinez, aci e o putoare de te înădușește, pentru că de regulă chinezii au strade strâmte și toate spurcăciunile le aruncă în stradă. Chinezii sunt foarte murdari, să mă iertați, dar umblă păduchii pe ei ca viermii în rană, nu se spală cu lunile.”

La 7 octombrie, se întâlnesc, la Chefo, cu colegii de pe crucișătorul Kaiser Franz Josef, de unde pleacă mai departe, până la Nagasaki. Ieșind în oraș, Dumitru nimerește la un birtaș român din Brăila. „Foarte bine ne-au tratat, cu mâncăruri și băuturi alese, însă de astă dată nu au voit să primească bani de la noi”, nota entuziast marinarul. Urmează Yokohama, de unde năsăudeanul dă o fugă cu trenul până la Tokyo („oraș destul de frumos”). Vede apoi Yokaichi, Toba și Kogoshima, unde e martor la erupția vulcanului Sakurashima: „când am sosit în port, chiar ardea vulcanul. Așa urla de credeai că răcnesc o mie de lei. Când și când se sguduia pământul cu așa putere încât și noi simțeam cu vaporul pe apă. De odată a început a arunca lavă cu foc încât ieșeau stânci întregi pe craterile lui.”

Despre japonezi scrie că „se închină la mai multe prostii. De exemplu, la soare, lună, stele, foc, la animale, la cai, la căprioare, balaur, șerpi, paseri etc. [...] Doamne, Doamne, că nu știu ce să zic la acestea. Umblând omul prin lume vede multe de tot și singur nu știe să aleagă și să prețuiască, care credință e mai bună. Tocmai am gândit și eu de multe ori, când priveam pe la bisericile acestea chineză și japoneză, că amar mai înșeală și nebunesc poporul tâlharii și hoții aceia de popi. Preoții lasă să cioplească din piatră fel de fel de sfinți, câte 90-100 de bucăți, și îi pun pe lângă biserică ca să le cerșească bucate și bani, care poporul cel prost încă aleg bucatele și le duc la sfinți crezînd că sfinții le mănâncă noaptea, însă, să facă câte o cercetare noaptea pe la sfinți, atunci s-ar întâlni cu sfântul popa ce duce bucatele cu sacul de la sfinți.”

Din Japonia se întorc iar în China, la Shanghai, loc cu noi peripeții: colegii italieni s-au încăierat cu marinarii americani în oraș, bătăile lăsându-se cu răniți și morți de ambele părți. În plus, la plecare, explodeză cuptorul cu pâine de pe vapor. Echipajul pleacă apoi la Cing-van-tau, pentru exerciții de tragere.

„Răsboiul european sau mai bine zis Universal”

Pe 23 iunie vasul ajunge iar în Chefo, unde echipajul primește o telegramă cu vestea atentatului de la Sarajevo și moartea Moștenitorului de tron al Austriei, Franz Ferdinand. Lucrurile încep să se complice și sunt înștiințați de Consulatul Austriei din Chefo, să fie cu băgare de seamă pe unde acostează și în ce mări se avântă cu vaporul. Pentru mai multă siguranță, au ales să meargă în Tsingtao, oraș chinez aflat sub admministrație germană.

Începe războiul. Guvernul german din colonia Kiautschou, cea în care se afla și Tsingtao, primește un ultimatum din partea guvernului japonez să predea colonia, „fără nici o sminteală”, până la 23 august 1914. Germanii nu au cedat și s-au pregătit de luptă. În ziua când expira ultimatumul, cei de pe Kaiserin Elisabeth au primit o telegramă care le spunea să lege numaidecât vaporul de țărm iar matrozii să meargă la Tien-tsin, la cazarma austriacă de acolo, fiindcă nu au dreptul de a lupta, alături de germani, împotriva japonezilor. Prin urmare, Dumitru și colegii săi de bord s-au suit în tren și au luat-o spre Tien-tsin. Odată, sosiți, s-au prezentat la cazarma austriacă, dar pentru că erau prea mulți, unii dintre ei au fost cazați și în oraș. Dumitru a ajuns la furierul consulului austriac. A doua zi, însă, au aflat că telegramă fusese falsă, trimisă de japonezi…

Echipajul s-a întors la Tsingtao, dar de data aceasta îmbrăcați în civil, pentru a nu fi recunoscuți. Drumul a fost mult mai dificil: au schimbat de mai multe ori trenul, au mărșăluit prin mocirlă, au tras la vâsle și, într-un final, s-au reîntors pe vas și s-au pregătit de lupta cu japonezii. Primele confruntări s-au terminat la egalitate: „În toate zilele veneau asupra orașului aviatori englezi și japonezi cu aero- și hidroplane și aruncau bombe asupra vapoarelor și bateriilor, iar noi tot mereu pușcam asupra lor cu tunurile și puștile, dar nu am nimerit nici unul, drept aceea nici ele nu au făcut nici o stricăciune cu bombele aruncate.”

Pe 24 septembrie, pe la trei noaptea, echipajul află că japonezii sunt la 40-50 de km de ei. Începea lupta adevărată. Comandantul de pe Kaiserin Elisabeth i-a strâns pe marinari: „Dragii mei matrozi: fiți curajoși! Astăzi vom intra și noi în luptă cu japonezii. Nu vă speriați: fiți bărbați! Se poate că vor fi răniți dintre noi în timpul luptei, ba chiar și morți, de aceea tot nu vă pierdeți curajul!, că în război așa se întâmplă și în război nu pot merge vâji și babe, fără numai oamenii cei tineri și bărbătoși. De acum să cugetăm la patrie, că pentru ea ne luptăm, deși suntem pe pământ străin, tot pentru interesele ei ne luptăm.”

Luptele, crâncene, pe mare și pe uscat, au durat mai multe zile și au făcut mii de victime în rândul beligeranților: germani și austro-ungari, respectiv japonezi și britanici. Pe 1 noiembrie a fost ultima zi de luptă. Vasul este scufundat, iar echipajul începe lupta pe uscat. Eroul din Năsăud nota din tranșeu: „A început să sufle un vânt rece. Noi neavând niciunul manta, tremuram de frig și, ca adaos, stam în șanțuri în care aveam apă și noroi până la glezne. Toată noaptea au urlat tunurile ca niște lupi turbați. Ca să fim și mai necăjiți, începuse și ploaia a curge, încât ne-am udat până la piele. Am căpătat la față culori frumoase: albastru, galben, verde, iar dinții ne zîrnăea în gură de ne da scântei nu alta. Numai atunci ne încălzeam când ne cuprindea fierbințeli de moarte, căzând înainte câte o grenadă.”

În după masa zilei de 7 noiembrie, Tsingtau cade în mâinle japonezilor. Odată cu el, și eroul nostru. Prizonierii ajung, după o călătorie de patru zile, la Hiroshima și de acolo la Himeji. În gară sunt așteptați locuitorii orașului, „care au început a zbiera, a râde și a face haz și glume” de ei. Din gară sunt duși la un templu budist, unde sunt împărțiți în două: o parte rămâne pe loc, cealaltă este dusă la un alt templu. Dumitru Nistor rămâne cu primul grup, format din 136 de prizonieri. Era 21 noiembrie 1914.

Universul lagărelor japoneze

Dumitru Nistor nu oferă prea multe detalii despre viața de prizonier. Principalele probleme erau frigul, plictisul și mâncarea puțină: „de lucrat, nu ne-au dat nimica afară de curățenia bisericii, și să ne fi dat de lucru ceva mai greu, tot nu puteam cu acel cost lucra, ne-am fi răsturnat de foame. Ziua mai mult dormeam ca să ne alungăm foamea.”

Luni, 20 septembrie 1915, Dumitru e transferat în Aonogahara, un sat din apropierea orașului Kobe. Au sosit pe la prânz, i-au dus pe un deal, în barăci special pregătite pentru ei și alți prizonieri germani. Cu totul, 488 de prizonieri. Era aer curat, aveau poftă, dar nici aici nu era mâncarea suficientă. „Mâncam frumos, cu cumpăt și cruțare, ca vezi doamne să nu-mi îngreunez stomacul (ha, ha, ha).”

După celebra bătălie de la Tsingtao (31 octombrie-7 noiembrie 1914), peste 4.600 de prizonieri de război au fost internați în lagăre temporare de pe întreg teritoriul nipon. În 1915, când a devenit clar că războiul va dura mai mult decât s-a preconizat la începutul lui, autoritățile japoneze au construit lagăre permanente, pentru a oferi prizonierilor condiții de viață mai acceptabile, cele temporare fiind desființate. Noile tabere erau împrejmuite cu sârmă ghimpată și păzite de militari, prizonierii fiind însă tratați în acord cu Conveția de la Haga, din 1907, principalul document internațional care reglementa statutul prizonierilor de război, scrie, într-un studiu dedicat prizonierilor internați în Japonia în timpul Primului Război Mondial, profesorul Atsushi Otsuru.

Lagărele aveau birouri, cameră de gardă, sală de mese, baie, infirmerie, latrine și barăci. Lagărele erau în mod regulat vizitate de reprezentanți ai țărilor protectoare: inițial, acest rol a revenit Statelor Unite, iar din februarie 1917, Olanda răspundea de prizonierii germani, iar Spania de cei austro-ungari. Condițiiile de viață ale prizonierilor au fost monitorizate constant și de oficiali ai Crucii Roșii Internaționale.

Ficare lagăr avea specificitățile sale: unele erau situate în centrul orașului, altele, în afara lor; unele erau mai mari, altele, mai izolate ori împărțite în mai multe sublagăre etc. Lagărul de la Aonogahara, aflat în apropiere de orașul Kobe, avea 255 de prizonieri germani și 230 de prizonieri austro-ungari (printre care și șase români). Grupul forma 80% din totalul militarilor austro-ungari internați în lagărele din Japonia și reflecta diversitatea ligvistică a imperiului, diferențe care au făcut însă mai ușoară exacerbarea tensiunilor dintre ei (mai ales după intrarea Italiei și României în război de partea Antantei), conflictele fiind mai frecvente decât în alte grupuri de prizonieri din Japonia.

Spre deosebire de lagărele europene, cele din Japonia nu obligau prizonierii să lucreze, asta și pentru că Japonia era departe de câmpul de bătălie european și civilii nu erau solicitați de armată. Prizonierii lucrau, însă, voluntar: își făceau mici grădini de zarzavaturi sau ferme de porci în preajma lagărului, pentru a-și mai omorî timpul, dar și pentru a completa porția de mâncare puțină din lagăr. Aceste activități implicau și anumite schimburi, unele metode de lucru ale europenilor fiind preluate de localnici.

De la bun început, sportul preferat al prizonierilor a fost fotbalul, meciurile dintre echipele de prizonieri și cele locale nu erau deloc o raritate și atrăgeau o mulțime de spectatori. De asemenea, unii prizonieri au organizat cluburi de gimnastică pentru a le oferi colegilor posibilitatea de a face exerciții și pentru a-și menține sănătatea. Activitățile sportive erau completate de ieșiri săptămânale, sub pază, în afara lagărului (așa-numitele „excursii”) și de activități culturale: producții teatrale, concerte, expoziții și chiar înființarea unei orchestre care, la ceremonia de repatriere a prizonierilor, a ținut un concert în care a interpretat, în premieră în Japonia, Simfonia nr. 9 de Beethoven.

Una peste alta, regimul lagărelor de prizonieri din Japonia e considerat a fi printre cele mai umane din timpul Marelui Război, cu un sistem de pedepse permisiv. De exemplu, pentru introducerea de alcool în lagăr sau pentru întârzierea la apel prizonierul în cauză era pedepsit cu trei zile de închisoare; pentru încălcări mai grave ale regulamentului, pedepasa urca la cinci zile de închisoare sau mai multe luni de supraveghere atentă. Cei care au murit în timpul prizonieratului au fost înmormântați langă lagăr, mormintele lor fiind transferate apoi în cimitirele orașelor aproapiate.

*

Lagărul cu indieni și africani de la Slobozia

Zecile de mii de militarii români căzuți prizonieri în Primul Război Mondial au ajuns internați în lagăre de prizonieri din țările Puterilor Centrale: Germania, Imperiul Otoman, Bulgaria și Imperiul Austro-Ungar, dar și în Danemarca sau Albania. Lor li se adaugă românii din Transilvania și Bucovina, care au luptat în armata austro-ungară, ajunși prizonieri în lagărele Aliaților, printre care și Dumitru Nistor, ajuns, împreună cu alți colegi, prizonier în Japonia.

Regatul României avea propriile sale lagăre de prizonieri de război. Cele mai notabile au fost cele de la Ișalnița, Șipote, Răcăciuni, Tecuci, Dobrovăț, Bârlad, Măstăcani și Hagieni. Patru astfel de tabere au existat și pe teritoriile ocupate, administrate de germani: la Mărculeşti, la Mănăstirea de Argeş, la Turnu Măgurele și la Slobozia. Cea din urmă a fost și cea mai importantă și nu mai puțin exotică decât cele cu prizonieri europeni din Japonia.

Pierderile mari suferite de anglofrancezi pe frontul de vest, în anii 1914-1916, au determinat mobilizarea resurselor umane din colonii. Unităţi militare cu băştinaşi afro-asiatici au ajuns implicate în marile bătălii din Europa. Inevitabil, mulţi dintre aceştia au căzut în prizonierat german. Lagăre de prizonieri de culoare au fost organizate la Wunsdorf şi Zossen, în Germania. Mortalitatea uriaşă a prizonierilor din aceste lagăre a determinat autorităţile germane să caute soluţii. După consultări cu Turcia şi Austria, s-a hotărât transferarea prizonierilor în România. În luna martie a anului 1917, 3.000 de prizonieri originari din N-V şi centrul Africii, precum şi din India, au fost transferaţi în România, unde s-au organizat aşa-zisele ,,Colonii agricole ale prizonierilor de război de culoare’’, scrie istoricul Vitalie Buzu, în numărul 2, din 2013 al revistei ialomițne Naparis, citând lucrarea Muslime in der Mark. Als Kriegsgefangene und Internierte in Wünsdorf und Zossen, semnată de Gerhard Hörp și apărută la Berlin în 1999.

O contribuţie decisivă în mutarea prizonierilor din Germania în România, scrie istoricul ialomițean, a avut-o etnograful, antropologul şi arheologul german Leo Frobenius, unul dintre cei mai cunoscuţi exploratori ai continentului african din prima jumătate a secolului XX și apărător al drepturilor prizonierilor de culoare din Germania. Frobenius, de altfel, a şi coordonat activitatea ,,Coloniilor agricole ale prizonierilor de război’’ germane.

Leo Frobenius a întreprins mai multe vizite în lagărele din România, inclusiv la Slobozia. Pasionat de fotografie, a realizat zeci de fotografii care surprind realităţile anilor 1917-1918 din Slobozia și din împrejurimi. Colecția fotografiilor sale digitalizate poate fi văzută pe site-ul Institutului Frobenius din Gerania (http://frobenius-institut.de), specializat în cercetări etnologice, istorice şi arheologice din afara Europei.

Morți, răniți, dispăruți

Din totalul de cei circa 750.000 de militari mobilizaţi de Regatul României în Primul Război Mondial, se estimează că peste 335.000 au murit, circa 120.000 au fost răniţi şi 80.000 au căzut prizonieri sau au fost daţi dispăruți. Pierderile umane s-a ridicat astfel la 71,4% din totalul efectivelor mobilizate, jertfa României fiind printre cele mai mari în rândul țărilor beligerante (Rusia: 76,3%, Franța: 73,3%, Serbia: 46,8%, Montenegro: 40%, Italia: 39,1%, Imperiul Britanic: 35,8%, Belgia: 34,9%, Portugalia, 33,3%, Grecia: 11,7%, Statele Unite: 7,1%, Japonia: 0,2%). Sursă: historylearningsite.co.uk.

Text scris pentru România liberă.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*