RSS

iliescu_ceausescu1

Schimbarea la interfață

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) s-a apucat de vânat. Lăudabilă inițiativa de a-i găsi pe torționari, dar în loc să ceară sprijinul Justiției, cum ar fi normal, statul român, prin gestul IICCMER, lasă gust de execuție sumară. Nu pe stadion, ci în stradă. Live. Nu că le-aș purta de grijă torționarilor, dar dacă tot e să facem dreptate, să o facem așa cum o cer rigorile unui stat de drept. Pentru că dovezi pentru un demers juridic legitim sunt destule.

Gherla 1963. Nimeresc în timpul unei furii a mutărilor, cum îl apucă adesea pe Tudoran, ofiţerul politic, într-o celulă cu foşti militari, jandarmi şi câţiva legionari de curând aduşi de la Aiud. Aflu amănunte autentice despre Ţurcanu şi reeducare. Dacă diavolii, îngeri căzuţi, puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinului şmecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atât de ţicnite şi de întortocheate.

Arpacaşul fierbinte înghiţit pe nerăsuflate şi numaidecât după aceea o stacană mare cu apă rece.

Căţărări cu unghiile pe ziduri.

Metanii, neîntrerupt, până la leşin.

Excremente mâncate. (Se socoteşte privilegiat cel care-i pus să şi le mănânce pe ale sale.)

Mâncare enormă urmată de patruzeci şi opt de ore petrecute într-o celulă ticsită, fără tinetă şi cu uşa, fireşte, zăvorită.

Preoţi siliţi să facă onanie.

Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. şi acelea întrerupte la fiecare sfert de ceas. Obligaţia de a sta numai în picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de două luni. Trei alarme pe noapte. La darea alarmei deţinuţii se bagă sub paturi cu faţa în jos. Gardienii intră în celulă cu extinctoarele şi acoperă duşumeaua şi pereţii cu un lichid alb care se întăreşte pe loc făcând o crustă dură. Deţinuţii ies de sub paturi şi trebuie să cureţe crusta în mai puţin de un ceas, când vine inspecţia să constate dacă totul luceşte „bec”.

Fragmentul e din Jurnalul Fericirii. Varianta detaliată, de la fața locului, o povestește, printre alții, Dumitru Bacu, în cartea sa de mărturii din închisoarea Pitești, acolo unde Țurcanu a aplicat criminalul program de reeducare. Trei scene ale infernului:

De obicei, prima bătaie dura între trei și patru ore. Nu au fost însă puține cazurile când s-au prelungit și nouă ore în șir, pentru că disperarea trezește în om forțe puțin cunoscute. Pe măsură ce studenții erau scoși din luptă, în stare de leșin sau zdrobiți, cu capetele sparte sau cu coastele rupte, erau trecuți sub prici. Apoi urma o percheziție generală, în care ți se luau toate obiectele care ar fi putut servi fie la atac, fie la încercare de sinucidere. Erau trecuți așa, dezbrăcați, sub prici și, pe măsură ce-și reveneau în fire, reluați în primire de ciomegele „comitetului de reeducare”. Situația aceasta dura zile la rând. [...]

Studenții supuși experieței, cei în poziție de demascare, nu aveau dreptul să mănânce cum mânca toată lumea. Erau obligați să mănânce „porcește”, adică servindu-se numai de gură! Trebuiau să se așeze în genunchi, cu mâinile la spate, sau direct pe brânci, dacă acesta era ordinul șefului de reeducare. Din poziția aceasta, trebuiau să consume cu gura, sorbind lichidul fierbinte din gamela pusă în fața lor. Rezultatul unei asemenea tentative era că studentul se alegea cu buzele arse, după ce, rezistând cât putea, era bătut ca un hoț de cai. Era evident că niciunul nu se lăsa „convins” de asemenea pretenții imediat ce i se cerea „să facă pe porcul”. Numai după schingiuiri îndelungate studenții nu aveau încotro și acceptau. [...]

Studentul M.M., de la Facultatea de Litere din București, a fost supus următorului procedeu de strivire morală: după ce a fost încercat în toate felurile și bătut până când corpul a devenit aproape insensibil la lovituri, a fost obligat într-o zi să se culce în mijlocul camerei. În raport cu gradul de „banditism”, adică de rezistență, au fost obligați să se așeze peste el și la rând, unul peste altul, șaptesprezece studenți, adică toți cei care erau în „poziție de demascare”. Peste ei s-a urcat cel care era șef de comitet în cameră. Sub presiunea acestei greutăți, studentul nu a mai putut răbda. Mușchii abdomenului au cedat presiunii și tot ceea ce îi fusese interzis să facă la closet…a făcut în celulă. Ceea ce a urmat după acest tragic incident intră pe de-a dreptul în domeniul nebuniei. Pretextând că a murdărit camera și că nu se permite spălatul rufelor în timp neprogramat, sărmanul student a fost obligat să-și curețe indispensabilii… în gură. Refuzul lui de a se supune acestei nebunii l-a înfuriat pe șeful comitetului. Degetele i-au fost strivite între lemne, a fost călcat în picioare, a leșinat,a fost readus la cunoștință cu găleata de apă rece, apă ce i se refuzase pentru curățenie… A fost izbit cu capul de podea, de pereți, târât prin cameră de picoare, a început să-i curgă sângele din gură și în cele din urmă nu a mai putut să se opună. În fața unei asemenea dureri nu există erou. [...]

Piteștiul a fost, se spune, cel mai groaznic loc din Gulagul românesc. Nicăieri nu era, însă, mult mai suportabil. Jilava, Aiud, Gherla, Periprava și restul închisorilor politice erau proverbiale pentru regimul lor de teroare. Cât despre pușcăria condusă ani buni de recent mediatizatul Alexandru Vișinescu, avem o pildă tot de la Nicu Steinhardt:

Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelaru exclamă: raiul pe pămînt! Vine de la Râmnicu Sărat unde a trăit șase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, până la urmă toate, n-a mai rămas decât pânza de sac. Pielea de şagrin, filmată altfel. În celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise.

Acesta a fost sistemul, nu altul. Toate acestea grozăvii s-au întâmplat pe teritoriul statului român, ani în șir, cu acordul, prin grija și efortul acestuia. Acompaniat, bineînțeles, de Securitate, inima țării, care, nu-i așa?, bătea, bătea, bătea…

Dramele trăite de victime sunt tulburătoare. Violența era fără margini. Viața a milioane de oameni a devenit, după 1947, un calvar. Pentru că de partea însorită a gratiilor erau celelalte cercuri supuse terorii: familiile, rudele și apropiații celor închiși, „burghejii”, artiștii, dascălii, țăranii îndărătnici și cam tot ce nu rima cu Dej. A urmat apoi dictatura mai soft a lui Ceaușescu, la fel de criminală. Ceușescu a avut însă grijă să îi înfiereze pe staliniști pentru a salva imaginea regimului. În mare parte, a și reușit.

Cei care au făcut praf și pulbere societatea românească în cele patru decenii și jumătate de comunism și se fac vinovați de crime înfiorătoare nu au fost nici până în ziua aduși în fața Justiției. În plus, aceia dintre ei care mai trăiesc sunt, după cum vedem, bine merci. Le mai plătim, ca proștii, și niște pensii dolofane. Partizanii lor aduc argumentul contractului de muncă. Un gentlemen’s agreement între un stat ilegitim, totalitar și executanții săi? Ce temei juridic avea contractul dintre statul german nazist și, să spunem, doctorul Mengele?  Și cum poate renumera un stat care a condamnat comunismul un torționar al acelui regim?

Da, pare vânare de vânt. Sunt printre noi. Îi întâlnești în politică, în afaceri, în straie bisericești, cam peste tot unde n-ar avea ce căuta. S-au reinventat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Adevărați survivori. Rebranduiți, parfumați, mascând telegenic și cu inocență măgăriile mai mari sau mai mici comise.

Ignorarea și ridiculizarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara și al unui proces al comunismului sunt măsura schimbării politice din România de după 1989. Fără a avea curajul de a ne cunoaște și de a ne clarifica trecutul recent, mergem înainte voioși cu acest melanj confuz, ca un bolnav cu început de Alzheimer. „Se vor întoarce într-o zi” era varianta inițială de titlu la acest text, parafrază la cunoscuta poezie a lui Radu Gyr. Dar ei sunt deja aici, ca niște highlanderi nereușiți. Aproape că nici nu au plecat.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*