RSS

Queen_Mariej fin

Scrisoarea Reginei Maria către fiul său: „Atunci m-am ridicat ca o tigroaică, din dragoste pentru tine, Carol, pentru că mai credeam în tine.”

Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să spună o mamă fiului său atunci când îi străpunge inima pentru a doua oară?

Aveai totul: o țară care avea nevoie de tine, o muncă măreatță înaintea ta, un viitor mare, un cămin fermecător, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți cari te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți cari merg spre bătrânețe, cari și-au dat viața pentru o misiune pe care tu trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le svârli deoparte ca pe lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te înșeli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți recunosc străduințele.

Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și dacă n’ai avut încă destul este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudatorii goi și lipitori în locul celor cari dorindu-ți binele, s’au ridicat în fața primejdiei ca să strige: Ia seamă!, pentru că te iubeau mult, pentru că aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.

Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai scumpe dorințe?

A iubi adânc nu însemnează a merge orbește după ceeace omul poate să dorească într’un moment de înebunire. A iubi însemnează să încerci să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să încerci să-l ajuți să trăiască, cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor, să încerci să-l încurajezi ca să accepte partea sa de durere ca și partea de muncă și de plăcere.

Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceeace nu pot înțelege la tine este concepția ta de viață.

Care este concepția ta asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate.

Nu este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei, nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care plutesc în jurul tău?

Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație, atunci, într’adevăr ești nedemn să porți făclia.

Erai aici folositor pentru totul și la toți: erai născut pentru o moștenire glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față. Și pentru ce? Și pentru cine?

Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul țării „cel dintâi născut român”, primul lor copil.

Erai nădejdea noastră, comoara noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai.

Către soția ta, către mama ta nu spui nici un cuvânt.

Pentru el nu trimeți o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și odată cu el pe dulcea ta tovarășe pe care juraseși să o iubești, să o cinstești și să o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un cuvânt ca să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Nici un cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de aproape de moarte în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice pe care i le-ai dat laș în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai imputări: că n’ai fost înțeles și acuzări că n’ai fost ținut în seamă.

Carol, fiul meu, aceasta este urarea de despărțire a mamei tale: ca să poți să nu-ți dai nici odată seama cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceeace ai făcut.

Lumea este mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te duci printre ei, întoarce-ți privirea spre cine și cu cine? Nici eu, mama ta, nu o știu.

Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată, chiar dacă pe noi ne părăsești? Chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii.

Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost încă fiul meu.

Atunci m’am ridicat ca o tigroaică, apărându-și puiul îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine, Carol, pentrucă mai credeam în tine. Astăzi deschid mâinile amândouă și le găsesc goale, goale de orice credință.

Dacă socotești că viața îți datorește totul și că tu nu-i datorești nimic în schimb, atunci, Carol, băiatul meu, faci mai bine să pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii un om printre oameni. Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu.

Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și chiar sfâșiată în bucăți, zdrențuită într’atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei găsi încă bătând pentru tine până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie de ea adu-ți aminte de aceasta, Carol, și pentru băiatul cu șuvițele de aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară pe frunte, Carol, ultimul sărut de mamă.

Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă, eu Regina, trebuie să te svârl din mine, inima mea te va aștepta, totuși, la capătul fiecăruia din aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum tu i-ai părăsit pe toți.

MARIA

Text apărut în Universul, pe 16 martie 1941, la 15 ani de la redactarea lui.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*