RSS

MM

Supercalifragilisticexpialidocious cu Melania Medeleanu

O cunoașteți, n-am să o mai prezint. Ceea ce cunoașțeți, însă, mai puțin, e pasiunea ei pentru cuvinte. Pentru că prin ele „putem convinge, putem impresiona, putem motiva. Sau, după caz, răni ori alina”. Despre dicția fără cusur, The King’s Speech, vorbitul șmecher printre dinți și mai puțin despre televiziune, într-o discuție purtată, peste mări și țări, cu Melania Medeleanu.

Foto: Bogdan Grigore.

Am auzit zilele trecute o crainică vorbind despre mult așteptata finală „Super Boul”. Din categoria: Miunhăn, Ghiosăr etc. Care e percepția ta: se vorbește mai prost, la fel sau mai corect în audio-vizualul românesc decât, să spunem, acum zece ani?

E evident un proces de occidentalizare. Sunt destui cei care au mai auzit limbi străine și cum la noi se cântă mult, avem ureche muzicală, așa că mai nimerim ceva pronunții. Dacă ar fi să ne compăram cu francezii sau chiar cu ungurii, aș zice că stăm bine. Stăm mai prost cu limba română. Aici am involuat. Înainte, o greșeală la tv se solda cu o ședință, amendă sau o corectură grabnică. Acum e ignorată pe ideea verba volant… Limba s-a degradat cum s-a degradat și calitatea informației. Doar nu crezi că putem vorbi mai prost, dar mai bine informați. Cele două, calitatea informației și a limbii, sunt mână-n mână și se trag în jos una pe alta.

Pe la mijlocul anilor 1990 am stat două săptămâni în probă la un post de radio. La final, mi-au spus că am voce bună, dar și un accent ardelenesc prea… accentuat. Bineînțeles, eram intrigat: pe vremea aia, la Music Tv aproape că nu aveau prezentator care să nu fi avut accent, nativ în engleză. Sigur, pe asta miza și postul. Până la urmă, însă, când contează și când nu, dicția la tv/radio? La ce gen de programe este imporantă și la care este „neglijabilă”?

Neglijabilă? Nici nu se pune problema. Exagerând puțin, e ca și cum m-ai întreba când contează pentru un chirurg dacă știe sau nu să mânuiască bisturiul? Când e acasă și nu operează, poate să facă ce vrea, dar când vine la serviciu e esențial să știe cum să-și folosească instrumentele. Aș spune că la fel e și la radio, și la tv: indiferent de genul de program, dar cu precădere la știri, vocea este instrumentul nostru. Felul în care o folosim, ritmul utilizat și accentele pot modifica înțelesul frazei. E drept, utilizarea eronată a acestui instrument încă n-a omorât pe nimeni și asta e încurajator pentru mulți manipulatori de voce. :)

Care e situația la nivelul societății? Câtă importanță acordă românii rostirii corecte în viața de zi cu zi? Sunt mai mulți care spun „unchentop” decât erau atunci când încă nu exista Kent 8?

Știi filmulețele acelea filmate cu camera ascunsă despre cum se poartă oamenii când cred că sunt singuri și nu se simt în niciun fel observați? Sunt absolut relaxați, se scobesc în ureche, cască fără să pună mâna la gură și până la un punct lucrurile astea sunt absolut firești. Problema e când le transferi în public și ele nu sunt dezirabile social. Oamenii acordă din ce în ce mai puțină atenție felului în care se comportă în public și asta se aplică și în planul vorbirii. Cum ar veni, mă-nțeleji, fratili meu? Manelizarea în comportament și în vorbire e un simptom care se extinde cu o viteză amețitoare.

Ce ar trebui făcut?

Trebuie să-i faci pe oameni să înțeleagă că felul în care vorbesc este, printre altele, cartea lor de vizită. Și dacă vrei să convingi, să impresionezi, este mai plăcut și mai ieftin să o faci prin intermediul vorbirii elegante. Sigur, varianta la îndemână și la modă se cheamă „teanc de euro”, dar dacă nu-i ai, există, iată, soluții. :)

Pe de altă parte, uitându-mă la domeniul în care am activat atâta amar (și dulce) de vreme, aș spune că este important ca cei care apar la tv să fie repere. Acum, când cu cât ești mai excentric și cu cât vorbești mai ciudat, prezinți interes, deci ești pretabil de personaj televizat, n-avem nicio șansă. De fapt, întrebarea este cum să transformăm vorbitul corect într-o chestie cool. Și aici aștept idei de la toată lumea. Acesta e solganul: fii cool, vorbește clar!

De ce ar fi importantă dicția într-o societate în care, de exemplu, diacriticele lipsesc în foarte multe texte: de la indicatoarele de la marginea localităților sau documentele oficiale ale statului, până la corespondența marilor corporații ori firmele de pe clădiri. E mai important pentru noi cuvântul rostit decât cel scris? Întreb asta și în condițiile în care în țări unde limba de stat are mai multe diacritice decât româna (turca, maghiara ș.a.), nu vezi așa ceva în spațiul public. Care este explicația ta?

Scrupulozitatea trebuie să vină în pronunție TOCMAI pentru că lipsește în înscrisuri oficiale. E o formă de compensare, nu doar una de comunicare. Și cred că superficialitatea în scriere exprimă cultura noastră populară preponderent speculativ-orală și mai puțin riguros scrisă sau, dacă vrei, triumful televiziunii asupra presei scrise. Dar mai e ceva: în scris, cu diacritice sau fără, exprimarea este mai clară decât în comunicarea orală. De aceea, ambiguitățile apar mai mult vorbind decât scriind. Vrei să scapi de ele? Fă puțină dicție…

Câte ceva despre „harta logopedică” a României. Două exemple. 1. Eram pe drum cu mașina, undeva la vest de Plopeni, și căutam un sat. Era spre înserat, așa că l-am rugat pe un țăran să ne arate drumul. Cu o dicție absolut de invidiat, ne-a explicat cum ajungem la destinație. Contrastul dintre felul în care vorbea și cizmele sale de cauciuc, pulovărul cam prăfuit și toate alea pe care le purta, recunosc, m-au cam pus pe gânduri. 2. Tot așa, tata, crescut la Brașov și ajuns apoi la Târgu Mureș, îmi povestea că exista în oraș un soi de „mafie lingvistică”. Mai exact, când se întâlnea cu un brașovean neaoș în Târgu Mureș, se recunoșteau, după vorbă, în secunda doi și își zâmbeau cu un aer de superioritate, ca doi fii ai aceluiași „trib”. E un mit sau nu, chestiunea aceasta cu Prahova și Brașovul? În ce zonă a țării se vorbește, statistic, româna cea mai corectă? Și di ce?  :)

Bunicii mei vorbeau cu un superb accent moldovenesc, părinții l-au mai pierdut, iar eu l-am deprins în vacanțele de vară și l-am uitat la București. La Sibiu, unde merg destul de des, ardelenii cântă ușor atunci când vorbesc, și îmi place să le iau în joacă referenul, pentru ca la Cluj, tânguirea să fie de-a dreptul serioasă. Dar nu accentul regional e marea problemă. Sigur, dacă nu lucrezi în televiziune sau nu ești ministrul justiției. Atunci e cam prea de tot. Dar în viața de zi cu zi, nu vorbirea regionalizată e buba, ci pronunția incorectă, vorbitul șmecher printre dinți, lenea arogantă de a nu pronunța complet întregul cuvânt, ca și cum ar fi de datoria celuilalt să pună de la el terminația pe care tu nu mai vrei să o rostești. Accentul e scuzabil până la un punct, dar pronunția trunchiată, zăpăcită, prea grăbită, nu este, de la bun început.

Puțină politică: cum crezi că ar trebui predată limba română pentru minoritățile naționale, în special unde sunt majoritari, cum e cazul maghiarilor, adică în locuri în care nu prea au cum învăța româna?

E o întrebare grea. Cred că dacă încep cu cronicarii și apoi cu Ion Creangă, i-am terminat! N-o să învețe în veci. Poate trebuie să învețe cu ceva seriale românești pentru copii, de tv. Ar fi un proiect interesant să dezvoltăm, cu bani publici, un super serial bine făcut gen „Cireșarii”, care să promoveze modelul cool, de bun vorbitor în română. Mulți dintre noi am prins ceva engleză din filme, cred ca și maghiarii ar putea să o facă dacă le-am da un produs cultural de calitate. Și apoi, sigur, o selecție literară, puțină gramatică și mai multă corectitudine la tv. Ne-am întors de unde am plecat.

Cum ai ajuns să te preocupe dicția oamenilor, de ce te pasionează? Există un resort anume care te-a atras spre profesia aceasta sau a fost conjunctura, faptul că ai ajuns în media?

Mi-au plăcut întotdeauna cuvintele, forța lor. Faptul că poți să convingi, să impresionezi, să motivezi prin intermediul cuvintelor. Că poți să rănești sau să alini. Am avut nevoie de o dicție corectă prin natura meseriei, mi se pare o chestiune de bun simț să nu ieși pe sticlă fără cele câteva noțiuni elementare care țin de felul în care te exprimi. Dar m-am sprijinit foarte mult pe intuiție în frazare, mai puțin pe reguli. Elementele teoretice le-am căpătat de curând, după ce am absolvit Masterul în Terapie logopedică la Facultatea de Psihologie a Universității București.

Le datorez această așezare a intuției pe baze teoretice copiilor de la un centru de plasament pentru care nu reușeam să găsesc un logoped. Când cea mai la îndemână variantă părea să fie aceea ca eu însămi să devin logoped, n-am avut de ales decât să merg la școală, să învăț cum se face și apoi să aplic. Satisfacțiile pe care le-am avut sunt de nedescris: să auzi un copil vorbind după ani de zile în care n-a reușit să emită un anumit sunet, să-l vezi, după doar câteva ședințe, cu totul schimbat de faptul că, în sfârșit, se face înțeles… Nu știu câte meserii pot oferi o asemenea recompensă.

Se mai întâmpla din când în când ca adulții, fie că erau colegi jurnaliști sau pur și simplu cunoscuți, să-mi ceară părerea: cum scap de sâsâială, ce să fac să nu mai vorbesc așa repede, cum să fac să nu obosesc? Și mi-am dat seama că există realmente o nevoie de specialiști în domeniu. Cireașa de pe tort a fost certificatul de formator acreditat CNFPA (Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților). Ca să îl pot obține, am fost nevoită să prezint un proiect de curs. L-am făcut pe dicție iar reacțiile colegilor mei au fost atât de faine încât mi-a mai luat fix o săptămână să mă hotărăsc să mă apuc de treabă. :)

Cine sunt cursanții tăi?

M-aș fi așteptat ca cei mai mulți dintre ei să fie studenți la Jurnalism, oameni care aspiră la o carieră în televiziune. Am fost surprinsă să constat că nu erau doar ei. Cursanții mei vin din cele mai diferite domenii: PR, IT, bănci, actorie. M-am bucurat să regăsesc printre cursanți și colegi din presă, care au deja ani de experiență. Sunt pur și simplu oameni care au înțeles că parte din reușita personală și profesională e să ai o voce. :)

E un soi de logopedie cu gulere albe?

E important să ai niscaiva cunoștinte de anatomie, logopedie, fonologie, lingvistică, gramatică. Altfel e doar intuiție. Foarte bună și ea, dar dacă vrei vorbire de performanță, trebuie să pui nu doar vocea la treabă, ci și burta pe carte. :)

Cât de mare e industria în momentul de față, în România?

În prospecția mea am constatat că nu e chiar ușor să găsești cursul de dicție potrivit: fie durează prea puțin, fie n-ai suficiente date despre cei care îl susțin. Nu poți să ții un curs de două zile și să speri că vei corecta defecte de vorbire care sunt acolo de 20-30 de ani. Să obții o dicție corectă poate fi un proces de durată și cel care vrea să ajungă la ea, mai ales dacă are probleme mai serioase, trebuie să fie dispus să investească timp și bani.

Pe lângă actori, crainici tv sau alții profesioniști care lucrează cu public, ce alte profesii mai sunt despre care noi, laicii, nu știm că dicția joacă un rol foarte important în practicarea lor?

Cred că o dicție corectă – atenție, a nu se confunda cu o dicție ultra-corectă, afectată! – te poate ajuta indiferent de profesia ta. Pentru că, de fapt, cu mici excepții în care dicția este o condiție sine qua non, deși, nici măcar aici nu mai e! (tv, radio, scenă), dicția se referă la felul în care îți exprimi ideile. Iar felul în care vorbim spune ceva despre noi, spune ceva despre cel care nu are curaj să rostească, despre cel care vorbește prea tare sau prea repede, spune câte ceva despre cine ești tu. Defectele de vorbire pot să-și pună amprenta asupra personalității. După ce le corectezi, schimbările de atitudine sunt evidente.

Știm, via The King’s Speech, de Lionel Logue. E un nume mare în domeniu sau la popularitatea lui au contribuit mai mult „regele și (cinematograful) Patria”? Cine e cel mai important/popular nume în domeniu?

Să ne înțelegem, logopedia nu e chiar cel mai popular domeniu de activitate. Cei mai mulți oameni ar putea spune că e ceva în legatură cu vorbirea, dar sunt puțini aceia care ar ști s-o definească. Logopezii nu sunt staruri, nu li se cer interviuri și nu-i oprește nimeni pe stradă să se fotografieze cu ei. Le sunt recunoscătoare lui Collin Firth și Geoffrey Rush că au pus reflectoarele pe acest domeniu. Sunt sigură că, de când cu The King’s Speech, logopezii au mai mult de lucru. :)

The rain in Spain stays mainly in the plain! Sunt diferențe semnificative în practicarea acestei profesii în limbi diferite?

Da, sunt. Imaginați-vă că ar veni la mine un francez și eu m-aș apuca să-i corectez R-ul. :) Fiecare limbă are particularitățile sale și ceea ce într-o limbă constituie normă, în alta e considerat defect de pronunție.

Ce e cel mai greu de corectat?

Fie că vorbim de ritm, voce, expresivitate, dislalie (cum sunt sâsâială, rârâială), toate au reguli clare de corecție. Rolul logopedului sau antrenorului este însă unul limitat: el îți spune ce și cum să faci. Mai departe, ține strict de motivația și puterea de muncă a celui care are de făcut schimbarea. Am avut cursanți care au reușit în câteva ședințe să scape de un S care i-a chinuit toată viața, dar și cursanți pentru care să pună accentul potrivit în frază a fost o provocare prea mare.

Spune-mi două personalități din România cu dicție impecabilă sau măcar de invidiat?

Andreea Berecleanu, Andi Moisescu.

Cât e talent, cât socializare și cât studiu în dicția unui om?

Există oameni care vorbesc perfect fără să fi auzit vreodată de dicție, dar și oameni care, oricât ar studia, tot nu le iese. N-aș incerca o așezare în căsuțe.

Care sunt cazurile cele mai greu de „reducat”?

În domeniul acesta lucrezi întotdeauna cu materialul clientului. Dacă ai din ce, modelezi. Dacă nu, e bine să-ți păstrezi energia pentru cauze mai bune. Nu poți modela pe cineva care nu vrea să schimbe nimic.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*