RSS

AL-Barabasi

The Lord of The Links

L-am întâlnit la Tușnad, pe terasa încropită a unei cantine de pe malul Oltului. Era ora prânzului și mai avea două ceasuri până să își țină prelegerea. Venise la Universitatea de Vară să convingă audiența că poate prezice viitorul. Și nu glumea. Albert-László Barabási, fizician de felul lui, poate anticipa cam tot ce facem într-o rețea: cum și când relaționăm, ce conexiuni preferăm, cât comunicăm sau ce prieteni ne alegem. Iar când cineva știe cine îți sunt prietenii, îmi spune cu naturalețea cu care ar vorbi despre viermii de mătase sau despre atomi, știe foarte multe despre tine. Nu prea pot să îl contrazic: mai bine de 90% din modelele de mobilitate umană într-o rețea, susțin cei din echipa pe care o coordonează, sunt predictibile.

Fondator al teoriei rețelelor – de la cele formate de celule, la WWW sau la cele sociale – Barabási a intrigat biologii, a supărat sociologii și i-a provocat pe economiști. Până la un punct, când toți au recunoscut importanța ideilor sale și, implicit, genialitatea intuiției lui. A urmat apoi consacrarea, succesul. Cei de la Popular Science au spus despre el că este omul care ar putea conduce lumea. Cei de la Wired, că știe și pe unde călcăm. Lucrările sale despre rețelele complexe au fost prezentate pe larg de cele mai prestigioase publicații și instituții media din lume, de la Nature, Science sau The New York Times, până la BBC sau CNN. Una peste alta, Albert László Barabási este în momentul de față, probabil, cel mai titrat cercetător născut în România.

 

Marius Cosmeanu: La începutul anilor 1990, un cunoscut istoric de la Budapesta îmi spunea că mai toți inventatorii importanți din prima jumătate a secolului 20 au fost din Europa Centrală. Einstein, Tesla, Hermann Oberth, Marconi, toți se născuseră în Mittle Europa. Recent, un nu mai puțin cunoscut om de știință de la București îmi vorbea despre interesul americanilor pentru Europa de Est și creativitatea acestei zone. Ce părere ai, cât e mit și cât e adevăr în toată povestea asta? Există o predispoziție, un CEVA aparte al celor din această parte de lume pentru inovația științifică?

Albert László Barabási: Faptul că la începutul secolului 20, până prin anii 1950, în Europa de Est a existat un capital intelectual important, cu multe exporturi spre Statele Unite, e incontestabil. Înainte de a crea, însă, un mit din asta, trebuie să avem în vedere că de-a lungul istoriei, polii de creativitate și-au schimbat neîntrerupt „domiciliul”. Memoria noastră, a celor din regiune, e foarte focusată pe începutul secolului 20. E un reflex est-european să ne amintim mereu de această perioadă. Dacă privim însă puțin mai detașați, vedem că poli de creativitate au existat și în Grecia, și în Italia renascentistă, și în Anglia ș.a.m.d. În anii 1960, acest pol s-a mutat în Statele Unite. Din varii motive: fie datorită banilor, fie grație mentalității yankeilor de a fi foarte deschiși la inovație.

În schimb, dacă avem impresia că americanii au o foame pentru creativitatea est-europeană, asta nu înseamnă neapărat că în zonă există un nou reviriment, ci, mai degrabă, că americanii sunt interesați de tot ceea ce înseamnă valoare, talent, din orice zonă a lumii ar fi acestea. Întrebarea care se pune acum este dacă polul de inovație va migra spre Orient, spre Asia. Aceasta este marea întrebare a momentului! Adevăratul criteriu este cum migrează GDP-ul spre Asia, out-put-ul științific, productivitatea în știință. În mare parte, acestea au migrat deja spre Asia. În altă ordine de idei, Google sau alte companii mari și-au dat seama că nu există suficiente talente în Statele Unite, nu neapărat din rațiuni economice, ci pentru că talentele pleacă îndeosebi spre sfera afacerilor și mai puțin spre cea științifică. De aceea, dacă au nevoie de matematicieni, fizicieni, informaticieni, americanii se orientează spre Europa de Est și China.

Sfaturi pentru atrofierea unei minorități

Te-ai născut la Cârța, în martie 1967. Tot acolo, șapte luni mai târziu, s-a născut și Kelemen Hunor, actualul președinte al UDMR. L-ai cunoscut în copilărie?

Nu, nu l-am cunoscut. M-am născut la Cârța în mod cu totul întâmplător. Cârța este un loc extraordinar, de fiecare dată merg cu plăcere acolo, dar eu sunt de loc din Bălan. M-am născut la Cârța dintr-un motiv cât se poate de simplu: acolo era, în 1967, cea mai apropiată maternitate de Bălan. Nici nu am stat prea mult pe acolo, vreo jumătate de oră, pentru că mama mea a avut complicații și ne-au dus cu o ambulanță la maternitatea din Miercurea Ciuc, unde am stat, apoi, trei luni. Mai glumesc uneori că s-ar putea ca tot succesul meu să se datoreze faptului că am fost alăptat de jumătate din mamele din Ciuc. Mama mea fiind bolnavă, nu m-a putut alăpta, așa că în cele trei luni cât am stat acolo am fost alăptat de femeile care născuseră la maternitatea din Miercurea Ciuc.

Anult trecut, în februarie, când a apărut articolul celor de la Popular Science, s-a scris și s-a vorbit mult despre tine în presa din România. Titlurile, însă, vorbeau, aproape invariabil, despre „românul” Albert László Barabási. Cum comentezi? Întreb asta în condițiile în care oameni ca tine sau Laci Bölöni ori Béla Károly sunt considerați români, în timp ce László Tökés sau alți lideri politici maghiari din România nu se bucură de acest „alint” al presei. Îngeri și demoni.

Avem aici o problemă de presă și una identitară. În primul rând, pe Sándor Petőfi nu îl chema Petőfi, ci Petrović. Și, da, în perioada dualismului, națiunea maghiară a învățat, așa cum și americanii au învățat, să asimileze opera, realizările tuturor celor care aparțineau acelei lumi și se mândresc cu ei. Asta trebuie să învețe și România. Ultimele cercetări arată că cheia dezvoltării o constituie diversitatea. Dacă formăm o echipă de cinci economiști de primă mână de la Harvard, ei nu vor putea găsi soluții mai bune la o problemă decât o echipă formată, să spunem, dintr-un fizician, un matematician și un economist de același nivel. Diversitatea joacă un rol foarte important în inovație, este o componentă esențială pentru orice formă de progres social. Cu cât tolerăm mai mult diversitatea, cu atât societatea are mai mult succes. Așadar, consider că, până la un punct, sunt produsul sistemului educațional românesc. Din acest punct de vedere pot fi numit în egală măsură și „român”, și „maghiar”. Cu toate acestea, însă, eu mă consider maghiar. Etnic maghiar. Un rol esențial în faptul că am avut succesul pe care l-am avut îl are și faptul că sunt minoritar. Condiția de minoritar într-un regim opresiv dă o motivație în plus. Eu am fost crescut cu ideea că mie nu îmi ajunge să fiu doar cu un fir de păr înainte altora, ci trebuie să fiu cu mult mai bun decât alții. Regimul de atunci inducea o putere care îi trăgea înainte pe minoritari. Caracteristica aceasta nu e doar a minorității maghiare, ci a oricărei minorități. Luați exemplul Americii: negrii au fost marginalizați și a apărut Martin Luther King cu o mișcare foarte puternică a negrilor. Tocmai aici, la Tușnad, am ascultat prelegerea unui profesor care predă la Yale University și la Sapientia. El arăta că păduchii de pe frunze, dacă sunt ținuți sub stres…

Cum poți ține un păduche sub stres?…

Simplu: pui printre ei un gândac care îi mănâncă. Sau mărești și scazi temperatura normală la care trăiesc ei. Așadar, dacă îi ții sub stres, brusc vor naște păduchi cu aripi, care să poată zbura. De aceea, cred că simpla discuție în jurul faptului că eu sunt român sau maghiar (am văzut dezbateri destul de aprinse pe bloguri, pe Internet, legat de această temă), este mai curând semnul unei imaturități a societății. Societatea și, implicit, presa ar trebui să își asume diversitatea care există în România. Celor care vor să asimileze sau să marginalizeze o minoritate, le pot spune că cea mai simplă cale este să dai minorității respective tot ce își dorește, ca să nu mai aibă pentru ce lupta. O minoritate poate fi atrofiată oferindu-i tot. Așa s-a întâmplat cu francezii din Germania, cu românii din Ungaria, cu maghiarii din Austria ș.a.m.d.

Aminteam de Hermann Oberth, unul dintre fondatorii științei rachetelor și a astronauticii. Un vânzător ambulant din Timișoara, foarte în vârstă, îmi povestea, tot așa, că l-a cunoscut pe Oberth pe vremea când, tânăr fiind, prepara rachete artizanale în curtea casei scandalizând, bineînțeles, vecinii. Vorbește-mi puțin, te rog, despre cum ai ajuns tu să fii atras de știință. Ții minte vreun moment major, vreo preocupare sau vreo revelație decisivă care te-a atras spre acest domeniu? Ai scandalizat în vreun fel, dacă nu vecinii, măcar pe cei din familie prin preocupările tale?

Au fost foarte multe impulsuri și am avut destule trăiri de genul acesta. Uite un exemplu: în școala generală aveam clasa în laboratorul de chimie, așa că am cam delapidat din toate substanțele de acolo. Le-am dus acasă și am făcut tot felul de experimente. Sigur, după aceea, le-am dus înapoi. Țin minte că la un moment dat a curs o bază în buzunarul uniformei mele școlare și a apărut o pată albă care nu ieșea cu nimic. Așa că a trebuit să cotrobăi prin toate cunoștințele mele de chimie ca să rezolv cumva problema. În cele din urmă, am injectat acid clorhidric, doar în zona respectivă, pentru a neutraliza baza și pentru a putea spăla pata ca să am cu ce să merg la școală. Am avut tot felul de experiențe similare. Interesul meu pentru fizică, însă, s-a născut la Miercurea Ciuc. În parte întâmplător, în parte conștient. O întâmplare a fost că la noi în casă a locuit, timp de șase luni, inginerul Gábor Miklós. A primit un post în Miercurea Ciuc, dar nu avea unde sta. Având o casă mai mare, l-am primit la noi. El m-a ajutat în acea perioadă la fizică. În timp, am ajuns să fiu foarte bun la fizică și căpătasem multă încredere în mine. Foarte bun a fost și profesorul meu de fizică, Antal Nagy. La fel și cel de matematică, Bögözi Mihály. Ei m-au ajutat foarte mult când am început să fiu mai interesat de aceste domenii. Dar au fost și lucruri care au ținut de hazard. De exemplu, până în clasa a XI-a mă pregătisem la Arte Plastice, mergeam la ore de desen, luam ore de sculptură, mă pregăteam să devin artist plastic. Dar, între timp, fizica mergea foarte bine…

Acum înțeleg surprinderea celor care scriu despre ușurința cu care te miști, ca fizician, în istoria artelor.

Da, dragostea pentru artă am păstrat-o până astăzi. Revenind, când s-a apropiat momentul să decid unde vreau să dau la facultate, am început să fac calcule. La sculptură erau cinci locuri, la fizică atomică, 70. În același timp, eram tot mai bun la fizică, participam și la olimpiade. Așa am ajuns să optez pentru fizică.

De ce ai ales Bucureștiul?

Din rațiuni foarte pragmatice. Dacă voiai să faci fizică, puteai să mergi și la Cluj, și la Timișoara, în multe locuri. Numai că erau ultimii ani ai regimului Ceaușescu. În facultăți nu existau condiții, nu aveai reviste, nu aveai cărți de specialitate, nu puteai călători, nu puteai participa la conferințe. La București, de bine de rău, te mai puteai dezvolta.

Te întreb pentru că distanțele, pe atunci, păreau mult mai mari decât azi, geografia mentală era alta.

Emoțional mi-ar fi plăcut să merg la Cluj, dar știam că la București sunt condițiile cele mai bune. Înainte de a da examen, tatăl meu m-a plimbat prin câteva fabrici, am discutat cu câțiva fizicieni care terminaseră facultatea în București, cum e și Gábor Kolumbán, care a jucat apoi un rol important în România, și alții. Așa că mi-am dat seama că dacă vreau să fac ceva serios, atunci destinația potrivită este București.

Din București, în 1989, ai plecat la Budapesta, împreună cu tatăl tău. Ați fugit din țară sau ați plecat oficial?

E o istorie mai lungă. Cred că eram singurul student de la București care a publicat în reviste de specialitate din Occident. Cei mai mulți dintre profesorii mei nu aveau studii publicate în reviste occidentale. Lucram împreună cu Andrei Dorobanțu și încă de pe atunci am început să mă ocup de teoria haosului. Îmi procuram cursurile și literatura de specialitate din Ungaria. Cu ajutorul lui Andrei am reușit să public în Olanda și în alte părți. Era o perioadă în care mă interesa tot mai mult știința. Dar nu de asta am plecat. De fapt, din câte știu, regimul voia să scape de tatăl meu, așa că i-au dat un pașaport ca să plece din țară.

În cazul tău, motivul plecării a fost în primul rând unul politic sau unul profesional?

Nu, în cazul meu evident nu era unul politic. Nu am avut niciun fel de activitate politică, nu am participat la nicio mișcare de acest fel.

Nu mă gândeam că ai fi fost disident, doar că erai scârbit de regim.

Tatăl meu a fost directorul muzeului din Miercurea Ciuc. L-au schimbat din motive politice și a ajuns controlor pe autobuz. După un timp, „organele” au considerat că cel mai simplu mod de a scăpa de el este să îi dea un pașaport. Tatăl meu le-a spus că vrea un pașaport și pentru mine. Așa că în vara lui 1989 am plecat. Părinții mei erau divorțați, mama a rămas în țară, dar am hotărât de comun acord că pentru mine, atunci, era mai bine să plec. După schimbările din 1989, tatăl meu s-a întors. Eu, în schimb, începusem deja școala la Budapesta și nu mai avea niciun rost să mă întorc. Am rămas acolo și am terminat facultatea. După care am plecat în America.

Am destul de mulți prieteni fizicieni, inclusiv câțiva din secuime. Formați un trib aparte, interesant. Cum erai în studenție, genul mai solitar, mai „tocilar” sau îți trăiau și veacul, ca să spun așa?

La Măgurele, la Facultatea de Fizică, era o comunitate maghiară destul de puternică. Făceam chefuri între noi sau împreună cu colegii români, dar nu am fost un student care să ducă lucrurile la extrem.

Cam cât dedicai studiului și cât timpului liber?

Făceam cercetare. Opțiunea mea a fost, și la București, și la Budapesta, să nu merg la cursuri. O făceam conștient, memoria mea auditivă fiind foarte proastă. În schimb, am o foarte bună memorie vizuală. Așa că mi-am dat destul de repede seama că degeaba merg la cursuri, că nu rămân cu aproape nimic. La București, mulțumită unor oameni ca Andrei Dorobanțu sau Gábor Kolumbán, am avut acces la cărțile din biblioteca facultății. Stilul meu de lucru era următorul: strângeam cursurile de la 2-3 colegi, mai adunam cărți în română, în maghiară și în engleză pe subiectul respectiv și mă pregăteam pentru examen. Dar nu mergeam la cursuri. Țin minte că la un examen, când am intrat în sală, erau nu un profesor, ci trei. A trebuit să îi întreb pe colegi care este profesorul cu care dăm examen, la care din cei trei trebuie să mă uit?

Și tolerau profesorii „ignoranța” ta? Nu te picau la examene?

Nu. Uite, de exemplu, se termina examinarea și profesorul îmi spunea: „Meriți zece, dar pentru că nu te-am văzut niciodată, îți dau nouă”. Asta a fost…

Ce cotă ai la Hollywood

Wikipedia, varianta în engleză, pentru că în română încă nu există o pagină despre tine, scrie așa: „Albert-László Barabási is a physicist, best known for his work in the research of network theory”. Ce le poți spune celor laici, care nu cunosc sau nu au auzit despre teoria rețelelor? Cu ce se mănâncă ea, care e esența ei?

În fond, atât existența noastră biologică cât și cea fizică se bazează pe rețele. Mai exact: genele existente în organismul nostru nu sunt de capul lor, independente, ci în legătură unele cu altele formând un sistem de rețele foarte complicat. Avem, apoi, societatea. Faptul că nu umblăm brambura prin lume se datorează și relațiilor sociale, unui sistem de organizare a societății. Pentru înțelegerea acestor lucruri, rețelele acestea trebuie descrise, cunoscute și înțelese. Cine cu cine relaționează, de ce relaționăm într-un anume fel ș.a.m.d. Avem, tot așa, accesul la informații: telefon, email, internet etc. Toate acestea formează sisteme de rețele, toate tehnologiile noi sunt structurate pe rețele. Prin urmare, teoria rețelelor își propune să descriere aceste rețele, să înțeleagă caracteristicile lor și să afle cum influențează aceste caracteristici sistemele din care fac parte. De exemplu, cum ajungem de la disfuncționalitățile celulelor la cancer, cum provoacă ele cancer? Sau unde ne poziționăm într-o rețea cum este Internetul în funcție de informațiile pe care le oferim sau în funcție de cum ajung alții la informațiile pe care le oferim? Sau cum funcționează Internetul, cum este influențată structura sa și cum putem modela această structură? Toate acestea sunt interesante cu adevărat pentru că acum aproximativ 12 ani s-a produs o schimbare de paradigmă: rețelele au devenit măsurabile. S-a descoperit că rețelele sunt guvernate de legi interne, deloc întâmplătoare, chiar dacă acțiunile care le compun, și anume, cine cu cine comunică etc., par aleatorii. Dacă reușim să aflăm legile de funcționare ale rețelelor, putem afla foarte multe și despre funcționarea sistemelor pe care le alcătuiesc. Este o schimbare revoluționară care are, în prezent, foarte multe aplicabilități practice.

Uite, cam o treime din grupul nostru de cercetare de la Harvard se ocupă de mai buna înțelegere a unor maladii precum astmul și alte boli pulomonare. Încercăm să aflăm cum interacționează cele cca. 100 de gene care au legătură cu aceste boli, cum relaționează unele cu altele și cum să descriem apariția astmului sau a altor boli pulmonare la nivel genetic. Am depășit de mult faza în care încercam să explicăm o boală prin analiza unei singure gene.

Cum folosește un genetician teoriile tale?

Prin aplicarea teoriei rețelelor încercăm să găsim medicamente care, bineînțeles, să ofere soluții. Medicamentul este o materie chimică care se conectează de celulele albe modificând astfel comportamentul celulelor la nivel local. Întrebarea la care vrem să găsim răspuns este: la care celule albe trebuie să se conecteze acel medicament pentru a obține efectul scontat? Hai să folosim o analogie. Dacă dimineața, când pleci la muncă, nu ți se aprinde lampa mașinii, cauzele pot fi numeroase: poate nu funcționează acumulatorul, poate s-a ars becul, poate s-a stricat întrerupătorul sau poate s-a ars siguranța. Pot fi foarte multe cauze potențiale. Cum aflăm, însă, care este cauza reală? Păi, ducem mașina la atelierul auto, omul de acolo cunoaște deja rețeaua de legături electrice a mașinii, verifică cele câteva puncte esențiale, găsește defecțiunea, piesa defectă, o schimbă și a rezolvat problema. Cu alte cuvinte, neaprinderea lămpii este o boală. Așa se întâmplă și cu organismul uman. Procedura este oarecum aceeași: avem nevoie de o hartă ca să găsim zonele sau locurile în care avem defecțiunea. Și avem nevoie de piese de schimb. Paradoxul este că medicul are o calificare mult mai mare decât mecanicul auto. Acesta, însă, va rezolva în mod garantat problema. Medicul nu poate garanta acest lucru.

Bine, vorbim și de o altă complexitate.

Exact, numai că medicul nu deține acele instrumente pe care le deține mecanicul auto. Nu are hartă, nu are piese de schimb, nu are un desen care să îi facă viața mai ușoară. Noi încercăm împreună cu microbiologii, cu geneticienii, să cartografiem organismul, să aflăm cine cu cine relaționează și, apoi, să înțelegem comportamentul rețelelor formate de respectivele relaționări și să vedem în ce puncte trebuie să intervenim pentru a rezolva problemele. Mai exact, pentru care celule albe să producem medicamente, ce funcții trebuie sau nu blocate pentru a vindeca o boală. La urma urmei, încercăm să găsim soluțiile pe care biologii au recunoscut că nu le pot afla.

Cum ai ajuns să aplici teoria ta la Hollywood? Despre ce a fost, de fapt, vorba?

Totul a plecat de undeva de la numărul Bacon, prin analogie cu așa-numitul număr Erdős, dat după numele carismaticului matematician maghiar Paul Erdős. Esența acestui număr este următoarea: dacă cineva a scris un articol împreună cu Erdős, are numărul lui Erdős 1; dacă cineva a scris un articol cu cineva care a scris un articol împreună cu Erdős, are numărul lui Erdős 2 ș.a.m.d. Ideea e să vezi la câte mâini ești, la nivel de publicații, de Erdős. Cu cât sunt mai aproape, cu atât sunt mai mândrii matematicienii, pentru că între ei se dă această „luptă”. Eu, de exemplu, am numărul lui Erdős 4. Nu sunt matematician, dar și fizicienii au legături cu Erdős.

Analogia de care aminteam a apărut la începutul anilor 1990, la Hollywood, și se lega de numele cunoscutului actor Kevin Bacon. În mod similar, dacă cineva a jucat într-un film cu Kevin Bacon, are numărul Bacon 1; dacă a jucat cu cineva care a jucat într-un film cu Kevin Bacon, are numărul Bacon 2 ș.a.m.d. Până la urmă, de ce am jucat tot acest joc și cu Erdős, și cu Bacon? Pentru că atât lumea științifică cât și cea de la Hollywood constituie sisteme cu foarte multe inter-relaționări, care pot fi ușor documentate pentru că oamenii sunt foarte apropiați între ei. De asemenea, ele pot fi și cartografiate ușor, toate publicațiile și filmele fiind publice. Putem descrie astfel rețele profesionale în cadrul rețelelor sociale. E o componentă practică. Eu, de exemplu, mă număr printre puținii cercetători care au un număr Bacon mai mic decât numărul Erdős. Numărul meu Erdős este 4, cum spuneam, pe când numărul meu Bacon este 1, asta pentru că apar într-un documentar în care apare și Kevin Bacon.

Netwar sau drumul spre Saddam Hussein

Te-ai ocupat și de probleme de spionaj. Cum abordezi acest univers, deloc public?

Îndeosebi după 11 septembrie 2001, nu atât problema spionajului cât toată problematica terorismului a devenit de o importanță majoră. În fond, întrebarea care s-a pus și se pune este: cum putem lupta într-un război în care nu avem un inamic clasic, în care inamicul nu atacă cu tancuri sau nu are arme nucleare, ci este împrăștiat prin sate, prin comunități în care o parte a oamenilor îi sunt prieteni, o parte dușmani. Nu știi exact cine este the good guy și cine the bad guy. E o mare provocare pentru armata americană! Lucrurile trebuie regândite, resetate, pentru că nu mai operezi pe câmpuri de luptă, ci în comunități. De aceea, problema rețelelor a căpătat o importanță deosebită în domeniu. A apărut inclusiv conceptul de netwar, război de rețea. Așadar, este nevoie de o cunoaștere tot mai bună a rețelelor, ele trebuie descrise și cunoscute într-un fel sau altul.

Teoria rețelelor are aplicabilități diverse în acest domeniu. Se încearcă aflarea felului în care relaționează, de exemplu, diferiții actori ai războiului din Afganistan. Prin aceste studii se poate afla cine sunt prietenii și inamicii diferitelor tabere. Dacă ai harta aceasta și știi cine cu cine comunică, cine cu cine este prieten sau nu, care sunt persoanele care se mișcă în ambele tabere etc., poți afla o serie de lucruri care te ajută. De exemplu, trupele americane ajung într-un loc și întrebarea care și-o pun este cum ar putea modela atitudinea acelei comunități față de ei. Scopul nu este nici pe departe acela de a îi împușca pe toți. Din contră, ideea este să faci comunitatea respectivă mai prietenoasă. Pentru a realiza acest lucru, trebuie în primul rând să înțelegi acea comunitate. Teoria rețelelor este instrumentul pentru a atinge acest obiectiv.

Să-ți mai spun ceva: cercetările acestea au și alte componente. Bunăoară, așa a fost prins Saddam Hussein. Războiul din Irak a izbucnit în 2003. Într-un timp relativ scurt, tot anturajul său a fost prins, mai puțin el. Americanii au încercat să meargă pe linie oficială, dar și-au dat seama că așa nu vor da de el, pentru că se rupseseră toate legăturile cu Saddam pe linie oficială, cele de ierarhie guvernamentală. Așa că americanii au început o analiză de rețea. Pe baza fotografiilor, a fotografiilor de familie, a bârfelor, a zvonurilor etc., au început să cartografieze rețeaua de relații a lui Saddam. Au aflat, astfel, cu cine merge la băut, cine sunt prietenii lui ș.am.d. Din aproape în aproape, pe baza acestei cercetări de rețea, au reușit să dea de el.

Acul din carul cu fân…

Exact.

Care sunt aspectele mai delicate, de etică, de deontologie în genul acesta de cercetări? Ce neliniștește finanțatorii, opinia publică? Presa nu se scandalizează?

Ba da, cum să nu! Depinde dacă înțeleg sau nu ceea ce facem. De cele mai multe ori aici e problema. Domeniul acesta s-a dezvoltat foarte mult în ultima perioadă. Cum spuneam, putem cartografia cine cu cine comunică, cine cu cine se împrietenește ș.a.m.d. Toate aceste informații au și o componentă care ține de drepturile omului. La urma urmei, știind cine sunt prietenii tăi, știu foarte multe despre tine. Cum pot fi gestionate aceste date? În lumea științifică, îndeosebi în cea din Statele Unite, lucrurile acestea sunt tratate foarte serios. Toate cercetările în care e vorba de oameni, în care vedem cine, cui telefonează, cu cine schimbă emailuri ș.a.m.d., trebuie să treacă printr-o comisie de etică, trebuie să obținem aprobarea ei și abia după aceea putem să ne apucăm de treabă. În majoritatea cazurilor lucrăm cu date anonime.

Și rezultatele finale?

Cât privește rezultatele finale, ele vorbesc despre legitățile rețelelor, despre cum funcționează ele, nu vorbesc despre tine ca persoană. Nimeni nu știe cu cine am vorbit sau datele cui le-am cercetat. Este o chestiune tratată cât se poate de serios, dar care, în schimb, nu e nouă. Încă de la producerea bombei atomice s-a pus întrebarea: care este rolul omului de știință, ce trebuie și ce poate el să facă? Unul dintre răspunsurile extreme este să oprim toate aceste cercetări pentru că au efecte negative. Ceea ce nu doar că nu ar duce spre o evoluție, dar e și problematică. În logica asta ar trebui să oprim și cercetările despre cancer, pentru că și acestea operează cu date despre pacienți. În logica aceasta, ar trebui să blocăm și dezvoltarea FaceBook sau a celorlalte rețele sociale? Soluția este să găsești calea de aur, care spune că cercetările au efecte sociale pozitive foarte importante. Cercetările pentru crearea bombei atomice nu au dus doar la bomba atomică, ci și la proiecte de energie nucleară, cu multe alte rezultate pozitive, cum sunt tratamentele cu raze, radiologia ș.a.

Correcting people

Problema e că există o ruptură între voi, cercetătorii, și cei care nu înțeleg intimitatea și rostul acestor cercetări. Țin minte scenariile apocaliptice formulate în legătură cu experimentele făcute cu acceleratorul de particule CERN.

Hai să lămurim puțin lucrurile. Care e responsabilitatea omului de știință? Trip-ul sau paradigma în care înot eu este ca tot ceea ce cercetăm să fie veridic. Toate rezultatele noastre sunt publice, sunt publicate în revistele de specialitate. În același timp, educăm publicul despre consecințele acestor cercetări. Uite, în ultima mea carte, Bursts, am dedicat un capitol întreg efectelor negative pe care le are cercetarea mea. Este obligația noastră să comunicăm, să informăm societatea despre urmări, să le spunem oamenilor ce e pozitiv și ce e negativ în ceea ce facem. Cercetătorul nu are mijlocele de a ocoli efectele negative. Este o chestiune socială, pentru asta sunt legile, consensul social, ca să știm cum să folosim rezultatele cercetărilor noastre. Adevărul este că s-au făcut pași importanți în această direcție. În Europa, în mod deosebit, sunt legi importante care privesc protejarea informațiilor, care interzic folosirea în alte scopuri a datelor strânse de-a lungul unei cercetări. Prin urmare, avem reglementări care fac mai funcțională existența noastră. În ce mă privește, ipoteza că prin datele stânse putem controla societatea este nerealistă.

Crezi că suntem în fața unei schimbări de paradigmă în privința felului în care se raportează politicul și societatea la aceste probleme?

Politicul este foarte rămas în urmă față de societate, explicația find în primul rând una demografică: politicienii au în jur de 60-70 de ani, iar societatea este mult mai tânără. Utilizatorii tehnologiilor față de care se ridică aceste probleme de privacy sunt, în marea lor parte, tineri. Aceștia sunt în clar cu acest gen de cercetări și foarte toleranți față de ele sau față de efectele lor. Politicienii, în schimb, sunt complet cu capul în nori, nu înțeleg deloc ce facem noi și aduc legi care de multe ori au consecințe negative pentru țările respective. Să îți dau un exemplu. Germania, unde toată problema confidențialității era unitară, a îngrădit foarte mult, în anii 1980-90, cercetările de genetică. Drept urmare, institutele companiilor farmaceutice nemțești s-au mutat în Statele Unite, unde legislația era mai permisivă. Efectele economice le puteți intui. Același lucru s-a întâmplat și în privința tehnologiei. Germania a adus niște legi privitoare la protecția datelor personale care, practic, au omorât inovația. De aceea spun că trebuie găsită o cale optimă, să știm ce îngrădim, care sunt efectele sociale negative, dar să nu blocăm inovația.

Cine formează în acest caz avangarda, care sunt statele mai permisive?

Statele Unite, mai orientate spre business. Până la urmă, care e problema fundamentală aici? De ce anume ne temem? Între Europa și Statele Unite avem o contradicție fundamentală. Legile europene spun că datele strânse de o firmă nu pot fi folosite decât exclusiv în scopul pentru care au fost strânse și în niciun caz în interes de afaceri. Ele nu pot fi distribuite nici măcar în interiorul firmei respective. De exemplu, la o companie de telefonie, datele nu pot fi transmise departamentului de marketing. În schimb, firma este obligată să dea aceste informații guvernului, în cazul în care acesta le cere. Și nu doar atât, firmele sunt obligate să păstreze aceste date timp de șase luni sau un an. Legile americane, în schimb, spun că firmele pot face în principiu orice cu datele obținute, cât timp nu lezează persoanele implicate. În acest caz se mizează pe etică: dacă o firmă încalcă regula își va pierde credibilitatea față de clienți, de aceea, trebuie să fie atenți. De asemenea, legile americane interzic firmelor livrarea către guvern a oricăror date pe care le dețin. Abordările sunt, după cum vezi, diametral opuse. De asta spun că nu este evident de cine ne temem, teama aceasta nu este unitară. E clar că americanii se tem de guvern, pe când europenii de firme.

The Lord of the Links

Subtitlul cărții tale Linked- How everything is connected to everything else -, mi-a amintit de un filmuleț despre Amazing grace, al cărui mesaj este că toți suntem conectați unul de altul, peste tot găsim conexiuni. Rețelele guvernează lumea, spui. Rețelele sunt guvernate de Laszló Barabási, sugerează cei de la Popular Science și nu numai. Ești un fel de Lord of the Links. Ultima oară am citit despre un caz similar în Biblie… Spune-mi, de ce cunoașterea rețelelor dă atâta putere și cum ne va ajuta această putere? Putem vorbi de un alt Second God?

Întrebarea este dacă putem găsi conexiuni între rețele, dacă le putem lega. Articolul din PopSci vorbea despre o cercetare a noastră la care am lucrat de doi ani și în care încercam să aflăm dacă rețelele pot fi controloate. Există modele matematice care arată că, da, în anumite condiții rețelele pot fi controlate. Demonstrarea practică a acestui lucru se mai lasă așteptată, dar, în fond, matematic există această posibilitate. Până vom ajunge (dacă vom ajunge) la aplicabilitate practică, va mai dura câțiva ani. Procesul are obstacolele sale științifice. Ceea ce contează este că rețelele din societate sau din organism sunt, cum spuneam, rețele care se autoguvernează. Esența cercetării noastre este că aceste rețele nu au un sistem central și, de fapt, sunt rezistente la o construcție centralizată. Teoretic pot spune că nu putem construi o rețea centralizată. E foarte costisitor și nu merită. De aceea au toate rețelele sociale succes. Și au succes mai ales acelea în care nodurile de rețea „merită” să aparțină rețelei respective. FaceBook are succes pentru că fiecare utilizator consideră că merită să afișeze cine îi sunt prietenii sau alte informații, iar prietenii, la rândul lor, funcționează după aceeași logică. Prin urmare, nu FaceBook strânge informații despre noi, ci noi, utilizatorii, oferim aceste informații de bună voie. Tot așa, Internetul are succes pentru că este util, poți căuta înformații, poți descărca lucruri, poți comunica etc. El funcționează ca o rețea pentru că noi vrem și este important pentru noi să creăm legături. Ceea ce trebuie reținut este că aceste rețele se autoguvernează și se autogenerează, fiind foarte greu să le controlezi de la un centru. Nu este imposibil, pot fi influențate, dar este foarte, foarte greu.

Putem vorbi de un design al rețelelor? Există, din punct de vedere al funcționalității, rețele frumoase și rețele urâte?

Interesant este că rețele foarte diferite, precum cele genetice sau sociale, converg spre o arhitectură asemănătoare. De exemplu, dacă ne uităm la casele din jurul nostru, aparent sunt foarte diferite. Dacă însă le dăm jos tencuiala, culorile etc., vom vedea că au structuri arhitecturale foarte asemănătoare. Așa e pe undeva și cu rețelele: felul în care se formează ele vorbește despre felul în care arată. De aceea seamănă între ele și sunt predictibile.

O întrebare mai sucită: gândesc rețelele?

Ți-aș răspunde în felul următor: rețelele nu gândesc, dar numai cu ajutorul lor putem gândi. Fără ele nu se poate. Din acest motiv este și creierul nostru o rețea. Orice formă de gândire sau de inteligență care apare în lume se bazează pe rețele. Esența gândirii este să dezvoltăm anumite concepții prin strângerea unor rețele foarte diferite. În spatele computerului este o rețea, în spatele cip-ului este o rețea, în spatele creierului este o rețea. Garantez că orice sistem capabil de gândire se bazează pe o rețea.

Cum au fost primite ideile tale? A existat o primire diferită în Statele Unite față de Europa Occidentală sau Asia?

La orice schimbare de paradigmă sunt trei tipuri de reacții: 1. cei care spun că e fantastic, 2. cei care spun că e o prostie și 3. cei care spun că e irelevant. Schimbarea de paradigmă depinde așadar de raportul dintre aceste trei părți și de cum se schimbă acest raport, în funcție de câți sunt într-o tabără sau alta.

Cum a fost în cazul tău?

A existat o rezistență îndeosebi în comunitățile științifice care cercetaseră deja rețele. Bunăoară, în sociologie. De acolo au venit, probabil, cele mai vehemente critici. Biologii au spus, inițial, că ideile acestea sunt irelevante. În ultimii zece ani, însă, aceste luări de poziție au dispărut. Ca să mă fac înțeles: aici nu e vorba de o teorie panaceu, care găsește soluții sau explică absolut orice. Teoria mea are limitele ei și știm și noi, eu cu colegii mei, că mai avem multe întrebări la care trebuie să răspundem. Diferențe, deci, sunt nu atât între regiuni cât mai degrabă între domenii. Cei mai receptivi la teoria rețelelor au fost fizicienii și specialiștii din IT. De câțiva ani, însă, și biologii sunt incredibil de activi. În momentul de față ei reprezintă vârful cercetării în domeniu. Sociologii au o problemă pentru că întreg domeniul științelor sociale, grație informaticii, este în transformare. Sociologii nu erau pregătiți, de aceea i-am luat prin surprindere. Nu erau pregătiți să cunoască societatea nu prin intervievarea indivizilor, ci prin analiza datelor privitoare la, să spunem, 700 de milioane de subiecți. Pentru o astfel de abordare sociologii pur și simplu nu aveau metodologia necesară. Aceasta a fost problema cu care s-au confruntat ei inițial, reacția lor fiind una de sistem imunitar, ca să spun așa, dar care nu mai există, pentru că și ei văd importanța cercetărilor noastre. Rezultate mai slabe sunt în rândul economiștilor, sfera aceasta fiind mai lentă. De exemplu, scrierea unui studiu în economie poate dura 3-4 ani, în timp ce în biologie perioada aceasta poate fi de doar trei luni. Dar importanța teoriei rețelelor este recunoscută deja și printre economiști, și ei sunt conștienți că ea va deveni tot mai importantă. În fine, diferențele de receptare ale teoriei rețelelor depind de cât de activ este un domeniu științific sau altul.

Să te provoc un pic. Devenim tot mai dependenți de rețele, dar nu ți se pare că e aici un paradox, că deși suntem tot mai conectați, rămânem, totuși, mai solitari? Nu ai senzația că un segment important al acestor rețele sociale îl formează milioane de Robinson Crusoe?

Societatea a fost mereu în schimbare. Urbanizarea a fost unul din factorii care a schimbat radical societatea, relațiile sociale. Industrializarea a adus schimbări majore în relațiile umane. Este adevărat că ritmul schimbării este acum ceva mai mare și comunicarea electronică schimbă caracterul comunicării, dar procesul acesta are la fel de multe efecte pozitive ca și cele potențial negative. Vin și întreb: suntem predispuși să considerăm o schimbare a comportamentului uman drept efect negativ? Nu tot timpul e așa. Sigur, putem spune că e o problemă că stăm prea mult lângă calculator, dar nu știu dacă e chiar așa. E discutabil.

Nuanțez cu un exemplu: acum ceva ani, un american a stat în casă și s-a uitat vreo zece zile non-stop la filme (pe vremea lui Ceaușescu, dacă ții minte, în epoca apariției video playerelor, făceam și noi ședințe din acestea maraton). La un moment dat, omul a ieșit să își cumpere ceva de-ale gurii, țigări etc. Numai că, fiind noapte, a fost atacat de doi bandiți care au vrut să îi ia banii. Prima reacție a americanului nostru a fost să caute telecomanda, credea că e o scenă de film, era încă în trip-ul cinefil… Pe undeva, într-un scenariu mai conservator, așa îi putem vedea pe mulți contemporani ai noștri. E ca un soi de al doilea păcat originar, ca să reiau exemplu cu Biblia. Mai mult, un profesor de psihologie socială ne spunea pe la sfârșitul anilor 1990 că inclusiv moartea va fi mult mai confortabilă pe Internet…

Asta, dacă se va mai putea muri vreodată pe Internet…  Întrebarea e importantă. Putem condamna noile tehnologii pentru că ne alienează și ne schimbă stilul de viață. Dar, uite, FaceBook e un exemplu contrar foarte bun: poți relaționa, îți descoperi prieteni de care altfel nu ai putea da, comunici cu ei ș.a.m.d. De exemplu, mama mea poate urmări activitatea mea, comunicăm zi de zi, știe ce s-a întâmplat cu mine în ultima jumătate de an, nu mai trebuie să îi povestesc toate lucrurile acestea ș.a.m.d.

La urma urmei, întrebarea mea ar suna așa: segmentul acesta, alienat, cum îi spui, peste 50 de ani va fi sau nu majoritar?

Dacă pot profeți ceva acum, este că peste 50 de ani Facebook-ul nu va mai exista și lucrurile vor arăta cu totul altfel. E foarte greu să anticipăm cum vor arăta ele. Nu am idee cum vor arăta ele, ritmul schimbărilor fiind foarte rapid.

Cum vezi evoluția Europei de Est și a României în viitorul apropiat? Mă gândesc la fluxurile migraționale, la perspectivele economice sau la tendințe macro- de altă natură.

Hai să îți dau o informație despre problema migrației. Revista Science a publicat recent un studiu demografic care spune că, pe baza modelelor actuale, ultimul european se va naște peste cca. 900 de ani, genetic vorbind. E o informație șocantă! Istoric este o perioadă foarte scurtă, dacă ne gândim că atât a durat istoria acestei zone până acum. Am contat cam 900 de ani și cam tot atât mai avem de trăit? Nu vorbim aici de războaie sau alți factori, ci doar de raportul dintre natalitate și mortalitate.

Cum va arăta acea civilizație?

Nu știm.

Cine vor fi noii europeni?

În cea mai mare parte a lor populații din Africa. Explicația e relativ simplă: cu cât o societate este mai dezvoltată, cu atât face mai puțini copii.

Apropo, știi de ce fac bănățenii un singur copil?

Nu.

Pentru că jumătate nu pot…

Bună asta! Problema este că țările europene sunt deja într-un soi de spirală a morții, iar popoarele din Europa de Est sunt mai prezente în acest proces decât cele occidentale. Problema nu este conștientizată de oameni. Pentru a schimba acest curs, ar fi nevoie de o politică demografică foarte activă. Nu știu însă dacă se vrea schimbarea acestui curs. Dacă da, ar trebui deja apăsat pe accelerator, ar trebui elaborate strategii în acest sens. Sau poate nu trebuie să schimbăm nimic, poate ajungem la concluzia că acesta este prețul bunăstării noastre…

Dădusem, mai sus, citatul despre tine din Wikipedia. Ce crezi că vor scrie enciclopediile despre Albert László Barabási peste 100 de ani?

Huh, grea întrebare… Mi-ar plăcea ca în anii care vin să avem o descoperire care să facă praf teoria rețelelor, să găsim ceva mai semnificativ. Aceasta este, de regulă, tendința, să descoperi lucruri noi. Însă, dacă mă uit la șansele pe care le avem pentru a descoperi așa ceva, îmi dau seama că sunt foarte mici iar enciclopediile vor aminti de mine, și peste o sută de ani, tot ca fondator al teoriei rețelelor…

*

Albert-László Barabási este profesor la Northeastern University din Statele Unite, unde coordonează Centrul pentru Cercetarea Rețelelor Complexe și colaborează cu departmentele de fizică, informatică și biologie. De asemenea, este afiliat la prestigioasa Harvard University.

Născut în Transilvania, la Cârța, într-o familie de maghiari, Barabási a studiat fizica la Universitatea din București. În 1989 emigrează în Ungaria și își dă masteratul din fizică la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. În 1994 obține doctoratul la Universitatea din Boston, iar la 32 de ani devine cel mai tânăr profesor de la Notre Dame University, Indiana.

A fost invitat să țină prelegeri la importante institute și universități din întreaga lume. În 2004, este ales membru corespondent al Academiei de Științe din Ungaria, iar în 2007, membru al Academiei Europene. Cele mai cunoscute cărţi ale sale sunt Linked: The New Science of Networks și Bursts:The Hidden Pattern Behind Everything.

Discussion (1)

There is one response to “The Lord of The Links”.

  1. [...] fizicianul Albert-László Barabási, despre ale cărui proiecte revoluționare puteți citi într-un amplu interviu pe care i l-a luat Marius Cosmeanu. ”Cum web-ul a început să se dezvolte în anii 90, s-a crezut că, cel mai probabil, avea [...]

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*