RSS

Foto: Mihai Barbu

Un „Robinson multilateral traumatizat“: Ion D. Sîrbu

Urmărit de Securitate 32 de ani neîntrerupt, anchetat, torturat, trimis în lagăre de muncă forțată, apoi, în domiciliu obligatoriu, supravegheat, interzis, persecutat, marginalizat și, în cele din urmă, izolat, rămas singur. Acestea ar fi, pe scurt, ingredientele calvarului trăit de un intelectual și un scriitor de excepție: Ion D. Sîrbu, omul a cărui viață a inspirat personajul principal din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“ de Marin Preda. Și totuși, acest „atlet al mizeriei“, cum i-a spus mentorul său, filosoful și poetul Lucian Blaga, a răzbit. Și nu oricum.

Cel mai dureros lucru pe care îl poți spune despre o societate trecută prin dictatură este că nu a opus rezistență, că nu a avut caractere. Sunt mulți care cred că România nu are astfel de pilde. Are, doar că cei care i-au creat, urmașii lor și urmașii urmașilor lor au și astăzi grjă să nu aflăm prea multe despre ei (sic!). Ion D. Sîrbu este unul dintre exemplele grăitoare: incomod, dar prea puțin cunoscut azi, un caracter cu putere de model care „a murit cu sistemul de gât“.

Foto deschidere: Mihai Barbu.

Nomen est omen: „Numele meu este Dezideriu. Toată viaţa am fost un doritor. Nu de puţine ori numele acesta – în cazărmi sau puşcării – se scria, printr-o ironie transcedentală, Derizoriu“. [2] Ion Dezideriu Sîrbu sau Gary, cum îi spuneau prietenii, s-a născut la Petrila, în Valea Jiului, pe 28 iunie 1919, în familia Ecaterinei Glaster și a minerului Ion Sîrbu, cândva, acum aproape o sută de ani, sindicalist easy-rider. „Am avut cea mai «sănătoasă» origine socială, am fost cumplit de pedepsit pentru această origine“, scria I.D. Sîrbu, în ultimul său manuscris, un interviu acordat publicistului Ion Jianu de la revista Ramuri. [1] Când a luat-o spre viață, tatăl său l-a dojenit cu o atenționare: „Te las să te faci profesor, dar dacă aud că te-ai făcut intelectual, îţi rup gâtul!“.

La Petrila. Foto: Curtea veche.

Școala primară o face la Petrila. Primii patru ani de liceu, la Petroșani (1930-1934). Din lipsă de bani, însă, tatăl său îl scoate de la liceu și intră, pentru un an, ucenic la Atelierele Centrale Petroșani (A.C.P.). E prima ciocnire frontală cu realitatea. Necopt, nepriceput, ajuns într-un mediu în care nu se regăsea defel devine subiect al hazului fără umor. Peste ani, rememorează experiența: „Într-o vară, 1937 sau 1938, nu mai țin minte, m-a chemat unul din foștii colegi de ucenicie să vin la Ateliere, se plătește bine, o muncă socială. [...] Ne soseau de la turnătoria de fontă niște forme trapezoidale (ni se mai terminau, mereu mai mari și mai grele), de trebuiau să fie curățite de praful de turnătorie ca să fie aduse la arămit. [...] Nu era voie să rămână niciun fir de praf, de nisip, altfel arama nu se lipea. [...] Directorul A.C.P. venea însoțit de un popă mic și al dracului, controlau, amenințau, ne obligau să stăm până seara târziu. Sub un șopron. Periile de sârmă se toceau repede, domnul Lampe (care semăna leit cu fostul rege Ferdinand) era o bestie, zgârcit și la perii, și la cele trei calități de șmirghel. Degetele îmi erau zdrelite, aș fi plecat, dar nu puteam; nu se mai terminau trapezele acelea, popa cel mic venea și ne înjura mărunt într-o oltenească repezită, de neînțeles; eu și noaptea (mulți ani după aceea, mai ales când făceam febră) nu visam decât acele suprafețe aspre pe care trebuia să le curățăm, să le facem lună. Nimeni nu știa la ce servesc, nici nu se interesa. Prin 1966, trebuind eu să conduc un grup de tovarăși din teatrele est-germane la Târgu Jiu, arătându-le și explicându-le cam ce este și ce vrea să fie Coloana Infinitului – deodată auzii bubuind în subconștientul meu: astea sunt trapezele mele, astea mi-au mâncat tinerețea, de ce nu ne-au spus? De ce nu ne-au explicat? Și popa ăla de ne înjura gorjenește era Brâncuși“. [3]

Scapă de formele geometrice: din milă și dragoste, directorul liceului al cărui elev a fost patru ani, doctor Enea Giurchescu, împreună cu alți profesori îl scot pe tânărul I.D. Sîrbu de la Ateliere, îl pun să dea admitere și este primit la internat, cu bursă. Își completa bugetul lucrând în vacanțe și ținând meditații colegilor corigenți, mulți dintre ei ajunși mai târziu directori, doctori și chiar miniștri. Este și perioada în care se apucă de sport: „Eram campion la pentatlon, extremă dreaptă în echipa de fotbal Jiul (B), înotam brasse și crawl, călăream, am brevetul de pilot pentru zborul fără motor. [...] Spun aceste lucruri fiindcă am nepoți care termină licee de fizică și matematică, dar sunt incapabili să fugă 500 de metri sau să sară un gard de un metru. Sportul și munca fizică în vacanțe mi-au dat doza de încredere, cinste și umor autoironic fără de care nu m-aș fi putut descurca“. [1] Viața sportivă și munca pe brânci l-au ajutat pe I.D. Sîrbu să absolve, cu notă maximă, după cum el însuși spunea, „examenele de foame, frig și bătaie în timpul anilor lungi de pension și reeducare“. [3]

Aproape de eșafod

În 1939, își dă bacalaureatul la Deva. Urmează stagiul militar, așa că între 1939 și 1940 este elev sergent, absolvent al Școlii de Ofițeri de Rezervă de Artilerie din Craiova. După absolvire, este repartizat la un regiment în Sibiu. Pentru a-și continua studiile, optează pentru Universitatea din Cluj, care, din cauza războiului, fusese mutată la Sibiu. Vrea să se înscrie la Drept, dar o întâlnire întâmplătoare cu Lucian Blaga îl determină să aleagă Literele și Filosofia.

Între 1941 și 1944 este concentrat, cu intermitențe, pe front. În 1941 ia parte la cucerirea Odessei, iar anul următor este detașat înspre Crimeea. În mai 1942, întors acasă cu o permisie, joacă în piesa Heidelbergul de altădată, variantă a Scrisorii pierdute, în regia profesorului său Liviu Rusu. Este momentul în care viitorul dramaturg e iremediabil cucerit de teatru. Remobilizat în toamna lui 1942, participă la dramaticele lupte de la Stalingrad. În primăvara lui 1943, I.D. Sîrbu cade prizonier, dar îl salvează condiția fizică: evadează și parcurge două mii de kilometri pentru a ieși din încercuirea armatei sovietice. Momentul are tragicomicul său: „În 1942, am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au organizat o ședință de doliu, evocându-mă. Fetele au plâns. Peste opt luni am apărut la Sibiu, viu, rănit și cu un tifos exantematic bine înfipt în ficații mei. Dar vesel și… optimist. Doi colegi, prieteni buni, când m-au zărit în carne și oase, au exclamat dezamăgiți: «Vai, trăiești? Te-am sărbătorit atât de frumos…»“. [1]

Din septembrie până în noiembrie 1943 îl găsim pe eroul nostru în zona Huedinului, iar în primăvara lui 1944 pleacă să apere Iașiul. Pentru că știa rusa, după 23 august este trimis la Gura-Răului, ca interpret pe lângă generalul sovietic Iliuștin.

În permisii, concedii medicale sau când pur și simplu fuge din armată, vine la Sibiu ca să își dea examenele. Cu fiecare prilej, Blaga îl chema la el, îi punea în față o tavă cu biscuiți și mere, se culca cu ochii închiși pe un divan și îi spunea ucenicului său: „Acum povestește, Gary, tot, tot, tot…“. [1] Așa a început povestea unei mari prietenii, bătută în cuie spre sfârșitul războiului, într-o zi în care I.D. Sîrbu…: „Fiindcă mă apărasem de bătaia cu cravașa unui plutonier (pe nume Pisică), «pentru lovirea superiorului în timp de război», mi s-au întocmit acte spre a fi judecat și împușcat. Și aș fi fost împușcat dacă nu aș fi reușit să o strig pe frumoasa mea colegă Măriuca Țenghea-Enescu. [...] I-am explicat în ce pericol sunt și am rugat-o să anunțe imediat pe Blaga și pe rectorul Hațeganu… I-a anunțat. Blaga era în relații excelente cu Comandantul Pieței din Sibiu, un colonel pe nume Paul Constant [...]. Acesta a făcut pierdut dosarul meu de la Procuratura Militară. Plutonierul Pisică a trebuit să îmi dea drumul din carceră, nu înainte, totuși, de a-mi aplica cele 25 de «trăgători» la fund, conform regulamentului. Era prima bătaie ce o primeam. Dar nu și ultima…“. [1]

Cu sora sa, Irina Sirbu. Foto: Curtea veche.

Cu sora sa, Irina Sirbu. Foto: Curtea veche.

Rebelul ostaș nu a rămas dator. În toamna anului 1944, cu acte false, în uniformă de sergent, I.D. Sîrbu pleacă într-o misiune temerară la Lugoj. „Frontul era în mișcare, norocul meu era că știam bine rusește, altfel nu aș fi scăpat să fiu prins și împușcat. Dar Blaga mă rugase, nu puteam să îl refuz. Ca într-un roman de detectivi, la Lugoj, am reușit să dau de urma unui administrator (cam hoț) al casei Blaga, din Vatra Dornei. Bătându-l un pic, l-am convins să-mi arate unde a ascuns cele cinci lăzi mari în care era tot ce putuse salva, la refugiu, familia Blaga. Am reușit să duc lăzile la gară și, călătorind zece zile, fără bani, fără hrană rece, am adus cu bine lăzile la Sibiu. Între timp, hainele mele civile fuseseră furate de la cămin.“ [1]

Blaga îl răsplătește pe I.D. Sîrbu cu 40.000 de lei, o sumă importantă încă în acei ani, din care Sîrbu își reface garderoba și îi mai rămân arginți ca să se și mute în chirie, la oraș, împreună cu colegul și prietenul său, poetul Ștefan Augustin Doinaș. Era iarna anului 1944-‘45.

Oxigen, azot și frică

În martie 1945, I.D. Sîrbu este licențiat magna cum laudae în Filosofia Culturii, cu teza: De la arhetipurile lui C.G. Jung, la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga. Ca detaliu: a fost printre primii români care au folosit termenul de „arhetip“. După război, în vara lui 1945, fiul risipitor se întoarce acasă, la Petrila, ca să studieze, să recupereze timpul pierdut și să-i ajungă din urmă pe mai norocoșii săi colegi, care, cu toții, scăpaseră și de război, și de armată.

„Fiind disperat că mereu și mereu trebuie să mă întorc pe front, că pierd anii mei de studiu, m-am plâns profesorilor care țineau mai mult la mine: Blaga, Liviu Rusu și Onisifor Ghibu.“ Blaga i-a spus așa: „Gary, uite, dacă înveți nemțește bine, să poți citi fără dicționar filosofie, noi te trecem la examene!“. [1]  Zis și făcut: „Citeam 18 ore pe zi. Într-o cameră izolată, pe care mi-a găsit-o tata, lângă cimitirul din Petrila. Doar duminicile mergeam la masă, acasă, la mama, în rest mi se aducea mâncarea cu sufertașul. În această cameră am învățat ce înseamnă Sitzfleischul pentru un cărturar, ce înseamnă să nu-ți fie frică nici de imensitatea fluviului și nici de înălțimea muntelui“. [1]

În 1946, Universitatea „Regele Ferdinand“ revine la Cluj, odată cu ea și I.D. Sîrbu. Au fost ani, notează Sîrbu, în care „aerul era compus din oxigen, azot și frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen și frică. [...] Când m-am reîntors la Cluj (în Clujul visat!) [...], după acel aproape un an de studiu intensiv la Petrila, pe Lucian Blaga nu l-am putut găsi. Lumea vorbea vrute și nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că fusese arestat. Într-o seară, doamna Cornelia m-a căutat la Institutul de Istorie [...] și, foarte misterios, conducându-mă pe străzi laterale, mă introdusese (pe poarta din spate) în Clinica Medicală II (Goia). Acolo, într-o cameră ascunsă din fundul secției de balneologie, l-am zărit pe Blaga. Era palid, nebărberit (niciodată nu l-am surprins într-o postură neglijentă, era un Herr Profesor și un diplomat [...]). Tremura de frică. Garry, mi-a spus, te-am chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de uremie. Nu am uremie, dar mi s-a propus, de sus de tot, să accept să fiu președintele unui nou partid politic: PNP (Partidul Național Popular). Eu toată viața am refuzat să fac politică. Știu ce pot, știu ce nu pot. [...] L-am refuzat pe Carol II, părăsind diplomația. Am refuzat legionarii, am refuzat și pe Antonescu. Cum să accept acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să ajung să semnez afișe electorale într-un cort militar rusesc… Am refuzat! Dar sunt foarte amenințat, mi-e frică, mi-e frică să nu fiu ucis“. [1]

Student.

Student. Foto: Curtea veche.

Prezența în tranșee și prizonieratul l-au maturizat mai devreme pe I.D. Sîrbu decât pe restul colegilor săi de generație. Pe lângă studii, face și gazetărie. E incisiv, combatant și își antrenează ironia inconfundabilă de mai târziu: „De la terminarea războiului suntem copleșiți de libertăți: am putea spune chiar că ne prăbușim sub povara atâtor libertăți. Libertatea de a citi oricare dintre ziarele guvernului, libertatea de a asculta orice discurs ținut la radio, libertatea de a vota «în unanimitate» orice sindicat, [...] libertatea de a nu muri de foame, [...] libertatea de a răguși la oricare din meetingurile groziste, [...] libertatea de a uita că ai fost legionar, libertatea de a tăcea din gură…“. [1]

Intuiția e și ea de bună calitate: „Vom avea, nu peste mult, o generație de intelectuali cu mentalitate de plutonieri și cu rafinament de frizeri“. [1]

Publică în Națiunea Română (PNL) și Patria (PNȚ), dar sub pseudonim: Stentor și N. Paloș. Alegerea celui de-al doilea nume fictiv va avea, însă, urmări dramatice. Aflat pe patul morții, I.D. Sîrbu o roagă pe Maria Granciov, redactorul ultimului său roman autumn, să ajungă la familia adevăratului N. Paloș, care fusese torturat pentru a admite că articolele publicate de Sîrbu sub acest pseudonim îi aparțin, de fapt, lui. Durerea implicării unui nevinovat în anchete brutale, responsabilitatea față de destinul unui necunoscut l-au apăsat pe Sîrbu întreaga viață, scrie Clara Mareș, în Zidul de sticlă, volumul dedicat prezenței petrileanului în Arhivele Securității.

În 1947, I.D. Sîrbu absolvă, cu media 9,95, Seminarul Pedagogic Universitar și devine, la 28 de ani, cel mai tânăr conferențiar al României: e angajat la Conservatorul din Cluj. Ca dascăl, e cuceritor, iubit de studenți, Profesorul prin excelență. Cu o biografie perfectă pentru epoca ce se năștea (fiu de miner, simpatizant de stânga, luptător în prima linie a frontului, vorbitor de rusă și interpret al unui general sovietic), Sîrbu primește și un post de asistent la Facultatea de Filosofie din Cluj. În același an, Blaga depune un raport prin care Sîrbu, absolvent al anului II de Doctorat, să fie admis ca doctor, cu teza: Funcția epistemologică a metaforei. Cererea se aprobă, dar, din mândrie, I.D Sîrbu nu s-a dus să finalizeze formele de doctorat: „Eram stupid de mândru pe atunci, nu voiam un titlu «pe puncte»“.

Odă lăptarului meu

Teroarea sovietică începe să se aștearnă peste țară. În ianuarie 1946, Viața Românească îl atacă dur pe Lucian Blaga, iar mercenarii sistemului se dezlănțuie împotriva filosofului clujean. I.D. Sîrbu, împreună cu alți colegi, este convocat în Aula facultății, la o ședință solemnă a tuturor cadrelor universitare, chipurile, pentru a trasa sarcini în vederea aniversării a 100 de ani de la Revoluția din 1848. Directorul politic de atunci al Universității, Pavel Apostol, după ce a obținut angajamentele profesorilor care erau adunați într-o altă sală, se adresează celor circa 40 de asistenți, conferențiari și șefi de lucrări.

Scena e redată de I.D. Sîrbu în interviul acordat revistei Ramuri: „Și începu cu cei de la Filosofie. Lui Ovidiu Drimba i-a trasat sarcina să scrie un articol contra profesorului Speranția. Mitul Speranția. Drimba a aceptat și a și scris acest aricol. [...] După Drimba a urmat conferențiarul Dumitru Isaac, pe care, după cedarea Bucovinei, D.D. Roșca l-a adus de la Cernăuți, numindu-l la Catedra lui de Istoria Filosofiei. Lui Isaac i s-a cerut să scrie un articol defăimător despre… D.D. Roșca. Isaac a acceptat, dar de scris nu știu să fi scris acest articol. Știu atât că a fost numit mai târziu în locul lui D.D., căruia i s-a oferit un curs de pedagogie pentru pionieri. Și mai știu că D.D. a refuzat să-i mai întindă mâna.

Am urmat eu. «Dumneata, tovarășe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui Lucian Blaga. Un articol tare, dărâmător…» Am încercat să scap prin tangentă. «Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziții, dar…» Iar el mi-a replicat: «Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îți cerem un articol prin care să-l demaști, să-l compromiți ca om, ca bărbat, ca cetățean…» «Cum?»,  am întrebat eu fierbând. «De pildă, poți să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă…» Mă apropiam de explozie și el vedea asta. Mă bâlbâiam: «Cum să fac așa ceva? Blaga mă iubește, Blaga m-a ajutat, îi datorez enorm…». Îmi sări în ajutor: «Te înțeleg. Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Și el are fete».

După aceste cuvinte, am țipat: «Refuz! Refuz categoric!» și am ieșit din bancă. «Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă!», strigă bietul inchizitor. «Poate că nu este marxistă, am strigat și eu, dar este în orice caz morală!» Și am ieșit trântind foarte tare ușa“. [1]

Cum a reacționat Blaga? În acei ani, filosoful avea obiceiul de a pleca spre casă, de la Bibliotecă, împreună cu I.D. Sîrbu, care povestește despre aceste plimbări: „Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, ca un înțelept oriental. Când avea, ronțăia boabe de cafea prăjită (acesta a fost singurul «viciu» pe care i l-am descoperit). Pe parcursul acestui drum, prin centrul Clujului, eu îi număram poeții tineri, universitarii tineri, criticii tineri (și mai vârstnici), care, văzându-l de departe, treceau discret pe celălalt trotuar. [Din frică, din jenă, din minus respect – nu are importanță. Blaga zâmbea amar, dar vesel. «Toți acești începători, îmi spunea, când se vor coace, vor simți nevoia să se laude că mi-au fost contemporani.» «Nu cred, îi răspundeam, există pete de conștiință ce nu se pot șterge!» «Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să își scrie neapărat memoriile sale de trandafir»...]” [1]

De ce le-a fost teamă… n-au scăpat: pe 28 decembrie 1949, la avizierul Facultății de Filosofie a apărut o notă că următorii sunt destituiți din posturile lor: Lucian Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu și asistentul acestuia, Ion D. Sîrbu. După trei luni de șomaj, Sîrbu a găsit un post de profesor la Baia de Arieș. A stat acolo până în septembrie 1950. Se întoarce la Cluj și este numit profesor de psihologie, istorie, română la diferite licee din afara orașului.

Despre cum o ducea atunci, I.D. Sîrbu scria: „Eu îmi vindeam la talcioc cărțile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare rusești din care să-mi pot face un palton. [...] Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În timpul acestei perioade cumplite (devenisem donator de sânge voluntar, primeam pentru 200 de grame de sânge 50 de lei și 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (Despre chiaburi, CEC, Odă lăptarului meu), încasa între 3.000 și 5.000 de lei“. [1]

Vornicu și vor, nu vor, Nicu

După moartea lui Stalin (martie 1953), Blaga își îndeamnă discipolii să plece din Cluj, atmosfera în oraș devenind irespirabilă. Sîrbu îi ascultă din nou sfatul și în 1955 primește un post de secretar de redacție la Revista de pedagogie. Anul următor apare revista Teatrul. Doinaș e redactor. Sîrbu e invitat să colaboreze. Scrie cronică dramatică, este apreciat și în toamnă este numit și el redactor.

La arestare. Foto: Curtea veche.

La arestare. Foto: Curtea veche.

În numărul din septembrie al revistei, publică un articol care dezlănțuie un atac de presă împotriva sa. Devine „dușman al poporului“ și începe ceea ce scriitorul numea „războiul de uzură“ cu ființa sa. „Era o revanșă stalinistă față de libertățile de dinainte de evenimentele din Ungaria. Doinaș e arestat în primăvară, eu îl apăr în proces. În toamnă, 17 septembrie 1957, sunt și eu arestat.“ [2]

Doinaș este arestat pentru o discuție purtată, cu colegul său de redacție Marcel Petrișor, despre evenimentele din Ungaria, din toamna lui 1956. Doinaș mărturisise organelor de anchetă că de faţă la acea discuţie fusese şi I.D. Sîrbu. Acesta, fiind chemat ca martor la proces, în loc să-şi incrimineze prietenul, cum ar fi dorit anchetatorii, i-a luat apărarea poetului.

În urma refuzului de a colabora cu organele Securității, a fost condamnat, printr-o sentință din 14 februarie 1958, la un an de închisoare corecțională pentru „omisiune de denunţ“. „Apoi mi s-au mai dat trei, apoi mi s-au mai dat șapte. Am făcut șase“, scrie Sîrbu într-o scrisoare adresată lui Ion Vartic, în martie 1985. [2]

În cei șase ani de detenție politică, I.D. Sîrbu a trecut prin închisorile de la București, Jilava și Gherla și prin lagărele de muncă forțată Salcia, Giurgeni și Periprava.

Din această lungă călătorie în noapte, cum o numea Sîrbu, aș alege o singură întâmplare, edificatoare, despre un anume Tudor Vornicu, apreciat realizator în cei mai negri ani din istoria TVR. „Tov. Căpitan Enoiu – şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: «Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat. El îţi va explica situaţia». Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu. Foarte calm, măsurat, dozându-şi hipnotic vorbele şi privirea, mi-a explicat că, dacă nu renunţ la încăpăţânarea mea, organele vor fi nevoite să-mi «rupă şira spinării». Iar dacă refuz, absolut tot ce am scris va fi dat la topit. Tot ce a spus el s-a îndeplinit întocmai. Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit în holul Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a TV). El m-a recunoscut. «Eşti Sîrbu?», mi-a zis. Am făcut semn că da. «Cum – s-a mirat el – trăieşti?» Şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor“. [4]

Cel mai hulit dintre pământeni

Când iese din închisoare, în 1963, are 44 de ani și 48 de kg. Se întoarce la Petrila. În 1961, muriseră ambele persoane dragi lui, din „conul sacru“ al inimii sale: tatăl, respectiv Lucian Blaga. Moartea tatălui său a mai adăugat un moment de negru în dosarul relației sale cu regimul: „Tatăl meu a fost președinte de sindicat social-democrat din 1922 până în 1938. Era miner. Pe tata l-a ținut Securitatea lipit de closet cu mâinile ridicate ca să caute cartea Frunze care ard, în care acțiunea se petrecea în 1951, și au tăiat cu cuțitul strujacul… ca să caute manuscrisul. Tata a fost un om foarte naiv și a murit în doi ani de supărare, după ce am fost arestat. În ziua înmormântării, în 6 august… 3.000 de oameni pe străzi și doi popi, și cel catolic, și cel ortodox, se îndreptau spre el când era pe catafalc și cineva a dat foc casei și tata a ars. Casa a ars. Cineva a dat foc ca să desființeze manifestația, căci tata a fost un om iubit acolo. Cinci mineri foști subalterni de-ai lui au intrat, au scos sicriul, care era negru, și cu arsuri grave au fost internați. [...] După chestia asta, sora mea a primit o amendă de 28.000 de lei ca neglijență la incendii. Și Securitatea a dat foc casei ca să spargă o înmormântare care devenea o demonstrație. Abia acum cinci luni (în aprilie 1976 – n.n. RL) am lichidat cu sora mea această datorie“. [1]

Familia Sirbu in anii razboiului. Foto: Curtea veche.

Familia Sirbu in anii razboiului. Foto: Curtea veche.

Studiile, limbile pe care le vorbea (germana, maghiara, engleza, italiana, franceza și rusa) nu i-au fost de folos: s-a angajat vagonetar la mina strămoșilor săi din Petrila. Probabil că era decanul de vârstă al vagonetarilor patriei. În februarie 1964, însă, este numit secretar literar (titulatura oficială fiind cea de „șef de producție“) la Teatrul din Petroşani. Apoi, peste o jumătate de an, este transferat ca secretar literar la Teatrul din Craiova, unde va sta, cu domiciliu obligatoriu, până la sfârșitul vieții. De ce la Craiova? Nimeni nu știa, nu înțelegea motivul, doar Securitatea. „Acolo, vrei, nu vrei, va trebui să fii cuminte“, i s-a spus cu cinismul din dotare.

Ajuns în Bănie, I.D. Sîrbu se simțea „ca un Robinson nătâng, multilateral traumatizat“, având impresia că a fost „mutat într-o altă țară, în mijlocul altui popor“. La Craiova, vorba lui nenea Iancu, nu se vine, de acolo se fuge. Din toamna lui 1957, când a fost arestat, până în cea a lui 1989, când a murit, Securitatea l-a urmărit fără întrerupere. 32 de ani. Acest „atlet al mizeriei“, cum îi spunea Blaga, a trecut prin anchete, torturi, lagăre de muncă, supravegheri, presiuni, interdicţii, ca să ajungă, în cele din urmă, conform planului Securității, marginalizat și izolat. „Pentru că pe uşa mea scrie lepros“, obișnuia să spună fostul vagonetar. „Dintre toate pușcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi cea mai cumplită și cea mai absurdă. Fiindcă e pe viață. Am dreptul la pachet și vorbitor, la plimbare, dar nimeni nu îmi trimite pachet, nimeni nu mă cere la vorbitor, chiar și la plimbare merg singur, singur, singur.“ [...] „Mi se asigură toate condițiile de a putea să mor înainte de a muri.“ [4]

În felul său, Ion Dezideriu Sîrbu a fost unic, nepereche. Viața sa a inspirat și personajul Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, celebrul roman al lui Marin Preda, care n-a scăpat ușor: „Eu de aceea nu pot înghite romanul lui Preda «Cel mai iubit…», nu pentru că eroul principal a împrumutat datele tragicomice ale vieţii mele, ci fiindcă, după ce face puşcărie şi mină şi filosofie, acest Petrini al lui rămâne la idioata întrebare ce i se pare esenţială: mă iubeşte sau nu mă iubeşte Matilda? Jalnic! [...] Petrini (nu Petrila) era fiu de muncitor, ajunge asistent universitar pe lângă cel mai mare gânditor din Cluj, apoi e arestat,  soţia sa ajunge ministereasă, el lucrează în mină. Până şi vânătoarea de şobolani aparţine biografiei mele. Cele de mai sus ar fi ale vieţii mele valuri: sunt şi ale lui Petrini. Diferenţa ar fi următoarea: Preda pune pe Petrini să filozofeze după ureche, iar eu ştiu filosofie, şi nu din auzite. Lui Preda (încă trăia), întrebându-mă ce cred despre al său roman, i-am spus (acum îmi pare rău, era pe moarte): «Este istoria văzută prin nişte testicule triste». Şi am argumentat că despre mină, puşcărie şi filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau privitor pe gaura cheii“.

La Craiova. Foto: Curtea veche.

La Craiova. Foto: Curtea veche.

Povestea vieții lui I.D. Sîrbu se încheie trist, cu doar trei luni înainte de protestele de la Timișoara. Atmosfera orwelliană de la sfârșitul lungului și tot mai întunecatului său surghiun o redă, în stilu-i ucigător, într-o scrisoare trimisă confratelui său Horia Stanca:

Frate Horia,

Am trecut pe lângă Universitate: miroase a şobolan mort. Şapte dascăli de marxism tremură de frig şi frică. Am trecut şi pe sub arcadele Teatrului; aici, în pace şi onor, sub 50 vagoane de marmură de la Ruşchiţa, putrezeşte limba română, vie şi cultă. Merg să văd un film coreean: plâng, acest gen şi acest nivel ne aşteaptă. Mă întâlnesc cu un cărturar local, mă asigură că din cei 80 de popi ce funcţionează în Craiova mai există 2-3 «care cred sincer şi în Dumnezeu». La redacţia Ramuri când intru (la solstiţii), toţi tac şi pălesc: se comportă de parcă unul din ei – nu se ştie care – a fost de curând castrat de-a-npicioarelea fără anestezic, dar despre asta nu se vorbeşte, în Craiova e în tradiţie să depui un testicol la Primărie, în semn de gaj sau ca ostatec. Asta îţi asigură restul de bărbăţie.

Servus, Gary.

Surse:

[1] Clara Mareș (2011) Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității. București: Curtea Veche.

[2] Ion D. Sîrbu (1998) Scrisori către bunul Dumnezeu. Cluj: Biblioteca Apostrof.

[3] Ion D. Sîrbu (1994) Traversarea cortinei, corespondență cu Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Mariana Șora. Timișoara: Editura de Vest.

[4] Ion D. Sîrbu (2009) Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Craiova: Scrisul românesc.

Text publicat în România liberă.

Discussion (1)

There is one response to “Un „Robinson multilateral traumatizat“: Ion D. Sîrbu”.

  1. Valer Simion Cosma responded:

    · Reply

    Foarte bună scurta biografie. E unul dintre scriitorii mei de suflet. Păcat că ați omis să menționați un detaliu esențial în înțelegerea personalității sale: a fost membru PCR ilegalist, în anii celui de-al doilea război mondial. Pentru asta a fost trimis pe front în Rusia, cînd alți colegi erau scutiți.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*