RSS

bucharest-subway-map-harta-metroului

Urâta Zaraza

Am fost rugat să scriu despre cum văd Bucureştiul de azi şi gândul mi-a zburat instantaneu, prin nu ştiu ce joacă a sinapselor, la scamatoria aceea pe care o savuram în liceu, despre cum să scrii o poezie dadaistă. Varianta Tzara. Textul suna cam aşa: „Luaţi un ziar. Luaţi nişte foarfeci. Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră. Decupaţi articolul. Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac. Scuturaţi uşor. Scoateţi apoi fiecare tăietură una după alta. Copiaţi cu conştiinciozitate în ordinea în care au ieşit din sac. Poemul o să semene cu dumneavoastră….”

Bucureştiul nu seamănă cu dumneavoastră. Aş spune chiar, că nu seamănă cu nimeni. E atât de pestriţ, încât pare lipsit de identitate. Dar tot un soi de poezie dadaistă rămâne: fără prea multe reguli, cu destul absurd şi cu contraste izbitoare.

Să le luăm pe rând.

Regulile. Când am venit în Bucureşti, în 2004, un amic de-al locului, bucureştean get beget, crescut în Piaţa Universităţii, mi-a atras atenţia: „Ai grija, e o şcoală a vieţii a naibii de grea. No rules!”. I-am ascultat sfatul, dar cu o lejeritate curat bucureşteană. După aproape cinci ani de stat în Bucureşti, pot să confirm că, da, sfătuitorul mei îşi cunoaşte concetăţenii, relaţiile umane sunt deseori diabolic de complicate. Pentu că nu poţi să anticipezi. De la circulaţia în trafic, la etica muncii sau serviciile publice. Aproape că nu există gest sau vorbă, care să nu ascundă în spate şi un mic calcul, o chichiţă, o şmecherie, CEVA. M-am prins de asta destul de târziu, pozând, evident, în naiv, credul, provincial şi câte şi mai câte. Firescul, gratuitatea sunt, aici, componente sociale premium.

Absurdul. Am să redau o singură scenă, relatată de un martor ocular, coleg de breaslă. Se opreşte tramvaiul în staţie, în Obor, la orele prânzului. Două persoane foarte în vârstă, un el şi o ea, se iau la ceartă pentru că el nu a lăsat-o să urce prima (sau ea nu l-a lăsat să coboare primul). Final ionescian: ea îl scuipă pe obrajori, cu toate sudalmele de rigoare. Nici mai mult, nici mai puţin.

Contrastele. Multe spre prea multe.

1. „Cine contează, e aici!”, auzi spunându-se destul de des despre abundenţa de specialişti care vin în Bucureşti (ajuns un fel de Vale a Jiului pentru gulere albe). Cu toate astea, nu există spaţiu urban mai prost gestionat decât Capitala.

2. Localnicii se simt mai ataşaţi de câini (numiţi „comunitari”) decât de copiii (numiţi „ai străzii”). Priviţi numai cum îi ajută şi îi drăgălăşesc pe maidanezii din jurul blocurilor şi câtă ură e în ochii unor şoferi (sau şoferiţe) când un copil le spală geamurile maşinii la semafor.

3. Locul, zice-se, e cu frică de Dumnezeu. Aparent, aşa şi e. Nu cred că există străin sosit în Capitală care să nu fi trăit şocul frecvenţei cu care localnicii îşi fac cruce: în faţa bisericilor, la troiţe, în autobuz, pe stadion, în tramvai, în taxiuri şi, în general, cam în orice situaţie care porneşte cu risc. Comunitatea pare a transmite o religiozitate atât de puternică, încât ai spune că te afli în faţa unei călugăriţe evlavioase, încheiată sfios, până la ultimul nasture. Aiurea! Sub straiele ei se ascunde vitalitatea unei vedete porno. Vizitaţi-o noaptea.

4. Bucureştiul încântă paradoxal, prin aceea că nu e ca tine, că nu te regăseşti în el. E un loc care te rupe în două: îl adori şi îl deteşti în acelaşi timp. Şi nimeni nu trăieşte drama acestui Chicago postmodern mai intens decât bucureştenii bucureşteni. Un singur exemplu: au trebuit să treacă 20 de ani de alegeri libere pentru ca primarul general să nu fie un venetic.

În fine, revenind la ideea de început, Bucureştiul e un poem dadaist mult mai palpabil. E ca şi cum un Mare Arhitect ar fi strâns bune şi rele şi le-ar fi aruncat aici grămadă, într-o anti-Arcă a lui Noe. Oameni, clădiri, animale, arome, flori şi multe altele. E locul copiilor de ţigani cerşind la geamul limuzinelor luxoase sau în parcurile de la McDonalds; al clădirilor dărăpanate care se sprijină de sedii futuriste; al unei metropole a cărei apă e proverbiala Dâmboviţă; un spaţiu care îşi spune urban, dar al cărei străzi sunt praf şi pulbere. Tot acest creuzet e atât de atractiv sociologic, încât nu poţi să nu îl deteşti ca cetăţean.

PS. Cititorii care nu cunosc Bucureştiul se vor întreba, poate, „păi bine, Monşer, chiar nu are nimic frumos locul ăsta?” Are. Întrebaţi orice bucureştean neaoş şi vă va spune, cu flerul inconfundabil, că toate lucrurile astea, puse la un loc, dau farmec.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*