Nu am cunoscut-o într-atât încât să îmi permit să scriu un necrolog, dar aș avea, totuși, câteva rânduri de lăsat aici, acum.

Cred că cei mai mulți dintre români nici nu realizează cât de importantă a fost, ca să nu mai spun de cei cărora nici măcar nu le pasă. Cât timp nu ne cunoaștem eroii, suntem broccoli: pe la finele anilor 1980, înainte de revoluție, un amic cu intrare în mărunta societate a criminalilor, pardon, a securiștilor de rang înalt din Cluj (i se aprinseseră călcâiele după fata unuia dintre anchetatorii Doinei Cornea) îmi spunea, când venise vorba de doamna Cornea, să o uit, că „e nebună”.

Am auzit asta despre mai mulți disidenți: Paul Goma era nebun, Dorin Tudoran era nebun, Mircea Dinescu era nebun, ce să mai vorbim de László Tökés, adevărat Quasimodo (unde mai pui că episcopul era și de grai „spurcat”). Dacă țineți minte, cam asta se spunea și despre Corneliu Coposu, Ion Rațiu și alți „inadaptați” ai perioadei post-decembriste. Ce să faci, e greu să fii greco-catolic într-o țară de comuniști răspopiți, că ce altceva e o Românie care serbează, cu fast, 1 Mai, dar nu și nouă zile mai târziu?

Ultima oară cred am văzut-o pe doamna Cornea la înmormântarea Cardinalului Todea, la Blaj. De atunci am mai vorbit de vreo 2-3 ori, la telefon. SRI vă poate spune exact. Ultima dată, am sunat-o în preajma Crăciunului din 2016, să îi cer un interviu (apropo, ea a fost și în spatele ideii de a face interviul cu Prințul Nicolae): „- Nu pot, Marius, sunt bolnavă. Aștept să mor…” O spunea zâmbind, râzând chiar. Eu, pe aceeași notă morbidă, i-am răspuns: „Cu atât mai mult, doamnă Cornea, să rămână pentru posteritate…” Și râdeam amândoi…

De fapt, se scârbise, nu mai voia să apară în public. Ea, luptătoarea. Și se împăcase că nu (mai) e momentul. Aș vrea să scriu că va veni o zi în care va fi din nou momentul, în care i se vor recunoaște meritele, public, oficial, așa cum s-ar cuveni, dar pare prea devreme. Dumnezeu să o țină în Lumină!