A scăpat de 140 de cartușe trase de oamenii lui Castro

Pedro Fuentes-Cid (născut în 1939) nu are nimic care să-i trădeze cei 16 ani de detenţie politică în cea mai dură dintre puşcăriile regimul castrist sau ceva din memoria încărcată de amintirile unui revoluţionar pur sânge. Are eleganţa şi bonomia unui democrat veritabil. Pedro a cunoscut gustul revoluţiei la o vârstă la care, azi, nu e recomandat să vezi scene cu violenţă nici măcar în prezenţa părinţilor sau a familiei. La 12 ani pleca rebel să cunoască trupele de guerillă care luptau împotriva generalului Batista, iar la 16 era deja revoluţionar călit.

L-am sunat, în februarie 2008, după anunţul retragerii lui Fidel Castro din viața publică, pentru a-l întreba ce va fi cu Cuba comunistă după „El lider maximo”: reformă sau revoluţie? În interviul acordat pentru Cotidianul, actualul avocat din Miami povesteşte cum a cunoscut de aproape cele mai populare „branduri” ataşate imaginii Havanei: straniul, inumanul şi impozantul Fidel Castro şi amestecul de înger şi demon care a fost Che Guevara. Alături de ei, şi pe preşedintele Cubei, urmașul și fratele lui Fidel, Raoul Castro.

Foto: Alba’s camera picures

*

Când te-a prins revoluţia?

Aveam doar 12 ani când a început lupta armată. Nici măcar nu mă maturizasem. M-am implicat de la început luptând efectiv împotriva dictaturii impuse de generalul Batista de la 16-17 ani.

În trupele de guerilla?

Da, am fost antrenaţi într-o tabără din Republica Dominicană. Planul nostru era să zburăm în Cuba împreună cu oamenii lui Fidel Castro, aflaţi în Mexic, dar nu s-a putut pentru că autorităţile mexicane au vrut să îl aresteze pe Castro şi, ca să scape, grupul lui a mers direct în Cuba. Noi am rămas să ne antrenăm mai departe în Republica Dominicană. În cele din urmă, tabăra a fost închisă şi a trebuit să mă întorc în Miami. A existat şi pentru noi un moment greu, când au vrut să mă predea autorităţilor cubaneze. Noroc cu părinţii mei care au intervenit prin ambasada de la Washington şi am scăpat.

Cine erau părinţii tăi?

Am crescut într-o familie înstărită, tatăl meu fiind mare proprietar de pământuri în estul Cubei. Moştenise de la unul din bunici plantaţii de trestie de zahăr.

Cum arăta dictatura generalului Batista?

Batista a fost un dictator, dar nici pe departe unul de teapa lui Fidel Castro. Batista era preocupat în primul rând de bani. Aşa că şi-a strâns în jur oameni potriviţi, majoritatea lor militari. Omorau oameni, îi torturau, îi băgau la puşcărie. Nu era bine deloc… Dar, repet, faţă de generalul Batista, Fidel Castro a omorât, probabil, de o sută de ori mai mulţi oameni.

A avut şi mai mult timp la dispoziţie…

Da, 49 de ani.

L-ai cunoscut?

Da, şi pe el, şi pe fratele lui, Raoul. I-am întâlnit în Miami, la bărăcile „Mişcării 26 iulie”, o mişcare condusă de Fidel împotriva generalului Batista, Erau în drum spre New York, pregăteau extinderea mişcării în Statele Unite.

Ce impresia ţi-a făcut?

Ca imagine publică era indiscutabil perceput ca un erou. Făcusese şi închisoare politică, avea toate ingredientele unui erou. Eu, însă, la vremea aceea eram foarte tânăr. Impresia mea atunci când l-am întâlnit, nu a fost una foarte bună. Îmi displăcea felul în care ne vorbea şi se comporta cu noi.

Mai exact?

Era o senzaţie foarte stranie, oarecum contradictorie, între imaginea sa publică şi ce simţeam eu atunci, aşa tânăr, văzându-l. Îmi lăsa impresia că nu e o fiinţă umană, că e ceva cu totul diferit de ce credeam eu că înseamnă să fii om. Asta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o atunci. Fratele său, Raoul, era mult mai uman. Când l-am întâlnit, Fidel a vrut să mă numească printre conducătorii „Mişcării 26 iulie”, să mă ocup de organizaţie, de studenţi, de strângerea de fonduri. Vroia să îl ajut, dar i-am spus că nu e tocmai treaba pe care vreau să o fac, că nu îmi place. A insistat, totuşi, să mă ocup de partea aceasta. Era extraordinar de impozant. M-am dus la Raoul şi i-am spus ce vrea fratele lui şi că nu vreau să fac această muncă. Raoul s-a dus, a vorbit cu Fidel şi aşa am continuat să lupt până la sfârşitul revoluţiei. În tabere de antrenament, în misiuni în Cuba etc. Revoluţia sa terminat pe 1 ianuarie 1959.

Unde erai în acea zi?

La Madrid.

Şi când ai ajuns în Cuba?

Mai târziu, spre sfârşitul verii.

Ce s-a întâmplat mai departe?

Am fost cooptat în structurile de putere. Am acceptat crezând că lucrurile vor merge în direcţia bună, a unei democraţii veritabile, dar în scurt timp mi-am dat seama că nu ne putem aştepta la nimic bun din partea lui Fidel. Vroia şi îi plăcea prea mult puterea. Pentru aceasta, a cerut ajutorul comuniştilor. Avea nevoie de aliaţi puternici… La acea vreme, lucram în Ministerul Afacerilor Externe. Era perioada în care încercau să organizeze Miliţia şi structurile de care aveau nevoie ca să îşi asigure puterea. Mulţi erau trimişi în China, în URSS, pentru a învăţa acolo. Le-am spus atunci că nu sunt şi nici nu voi fi vreodată comunist. Ne-am dat seama că revoluţia a dus, de fapt, la o altă dictatură, mai rea chiar decât cea pe care am înlăturat-o. Nu puteai face însă nimic ca să deturnezi noul curs al evenimentelor, pentru a salva ţara de comunism. Aşa că am început să luptăm împotriva noului regim, inclusiv cu trupe de guerillă.

Care a fost momentul critic al acestei perioade?

La un moment dat transportam nişte arme dintr-un loc în altul. Ne-au văzut trupele de securitate, ne-au urmărit şi au tras în maşina în care eram, mai bine de 140 de cartuşe…

Îmi aduce aminte de scena sfârşitului lui Bonnie şi Clyde…

Da, numai că noi am avut atunci un noroc incredibil. Am scăpat cu viaţă. Se întâmpla undeva într-o localitate de la malul oceanului. Ne-au urmărit cu două maşini şi, trăgând asupra noastră, am pierdut controlul maşinii şi am intrat într-un zid. M-au scos din maşină, dar din cauza ciocnirii îmi pierdusem conştiinţa. Când mi-am revenit, eram pe o podea cu mai mulţi oameni în jurul meu care ţineau pistolul îndreptat asupra mea. Ne-au luat şi ne-au dus la comandamentul trupelor de securitate din Havana. De acolo, la fortăreţa „La Cabania”, locul în care erau adunaţi deţinuţii politici. Procurorii au cerut pedeapsa capitală, dar „am scăpat” cu o condamnare de 30 de ani.

L-ai cunoscut şi pe Che Guevara?

Da, în timpul revoluţiei. Mai exact la pe la sfârşitul lui 1959, începutul lui 1960. La vremea aceea eram implicat în organizarea unei grupări de tineret numite „Juventud Revelde”. Che Guevara era un fel de naş al lor, fondatorul grupului. Grupul număra la un moment dat mii de susţinători. Din păcate, mai târziu i-au schimbat numele şi ideologia. Aşa s-a născut Organizaţia Tineretului Comunist în Cuba.

Cum l-ai caracteriza? Înger și demon?

Era, şi el, un tip foarte popular. Şi în rândul oamenilor simpli, şi în rândul celor care conduceau revoluţia. În ce mă priveşte, a fost extrem de drăguţ cu noi şi ne ajuta. Ne întâlneam în casa lui. Ţin minte că, la un moment dat, întors dintr-o călătorie, critica mobilizarea de trupe împotriva americanilor. Se revoltase că banii cheltuiţi puteau fi folosiţi în scopuri mai utile. Era extrem de nervos, de parcă nu îi venea să creadă. Atunci ne-am dat seama de punctul slab al personalităţii lui şi că e pierdut pentru cauza revoluţiei. Şi nu ne-am înşelat. La puţin timp i-a trimis o scrisoarea lui Fidel Castro în care îl anunţa că pleacă să lupte într-o altă ţară şi că renunţă la toate funcţiile pe care le deţine.

A vrut să rămână „curat”?

Da. Pentru foarte mulţi aşa a şi rămas, o personalitate foarte puternică, un model. Putea fi o persoană foarte agreabilă, dar şi una foarte arogantă, uneori chiar crudă. De exemplu, el a condus închisoarea „La Cabania”, în care au fost împuşcaţi mii de cubanezi. Numai cât am stat eu acolo, timp de un an, aşteptând procesul, au fost cel puţin două sute de execuţii în curtea închisorii. Auzeam totul, comenzile, focurile de armă, oameni împuşcaţi în cap, urletele lor, cum strigau „Cuba liberă!” Che Guevara era şeful acestei fortăreţe… În nici un caz nu putem spune că a fost un înger.

Ce simţi când vezi că e și azi admirat de atâția tineri?

Tinerii sunt nişte rebeli, văd altfel viaţa. Ei văd probabil în Che un om care şi-a sacrificat viaţa pentru o cauză. Sunt însă foarte mulţi care au făcut acelaşi lucru mult mai bine, dar nu îi ştie nimeni. Asta e istoria…

Cât ai stat la închisoare?

Cum spuneam, au cerut să fim condamnaţi la moarte. Norocul meu şi al colegilor mei a fost că au existat presiuni externe la nivel înalt, din partea unor preşedinţi sud-americani, din Venezuela, din Costa Rica, din Puerto Rico. Asta, pentru ca liderul organizaţiei noastre era un scoial-democrat. El a mobilizat multă lume din mişcarea social-democrată a celei perioade pentru a ne scăpa de pedeapsa capitală. Ştiu că au existat presiuni inclusiv din partea preşedintelui Braziliei, pe atunci, prieten cu Fidel Castro. Până la urmă au decis să nu ne împuşte.

Anul trecut ai fost în România, cunoşti condiţiile de detenţie din închisorilor politice ale Europei de Est. Prin ce diferă ele de cele din Cuba?

Diferenţa dintre gulagul rusesc şi cel cubanez era una singură: în Rusia era insuportabil de frig, în timp ce în Cuba era insuportabil de cald.

Grozav…

Da, era acelaşi lucru, însă, la temperaturi diferite. Tortură, crime, muncă forţată, cariere de piatră ş.a.m.d. Noi eram în cea mai dură închisoare politică din Cuba. Eram acolo în jur de 6 000 de deţinuţi. Foarte mulţi dintre ei au fost omorâţi.

Cum ai supravieuit, ce te-a salvat acolo?

Eu am intrat la închisoare pe când aveam 22 de ani. Eram foarte tânăr şi foarte convins de ideile pentru care luptam. Asta m-a salvat. Când suferi, te ajută foarte mult convingerile, ideile în care crezi şi pentru care lupţi. Înduri pentru că ştii că ţelul tău e unul nobil, crezi în el şi cel care te ţine acolo e inamicul tău. M-au ajutat apoi foarte mult şi colegii, faptul că învăţam de la ei, că ne ajutam unii pe alţii.

Când ai scăpat?

În 1976, printre ultimii care au fost amnestiaţi atunci. M-au dus într-o încăprere şi mi-au spus că au găsit un agent străin în Cuba care susţine că sunt unul dintre complicii lui şi că urmează să am un nou proces. Au întors-o apoi spunându-mi că a fost doar o glumă şi că mă vor elibera, dar să nu îmi mai fac de cap, pentru că mă vor împuşca. Asta a fost… După doi ani am emigrat în Statele Unite. Au vrut să mă ţină în Cuba, să lupt pentru cauza revoluţiei, dar le-am spus că nu vreau asta, că vreau să merg în SUA, unde erau familia şi fiul meu de 18 ani, care crescuse fără să mă cunoască… La 14 frebruarie 1979, am plecat spre Miami. Aici am terminat Dreptul şi profesez ca avocat.

Ce se va întâmpla cu Cuba acum, după retragerea lui Fidel Castro?

Castro este foarte, foarte bolnav. În ultimul an şi ceva a fost supus la 14 operaţii. Mintea lui nu mai funcţiona normal nici înainte de aceste intervenţii medicale.

De unde primiţi informaţii despre ce se întâmplă cu Fidel Castro? Cât de credibile sunt ele?

Primim foarte multe veşti din Cuba, aici, în Miami. Cuba e la doi paşi de noi şi foarte multă lume călătoreşte încolo şi încoace. Sunt apoi agenţi ai serviciilor secrete cubaneze care vin aici. Vorbim cu unii dintre ei şi aflăm noutăţi. Ştiam că se va retrage înainte de a se fi făcut anunţul oficial. În fine, se ştie că nu mai e în toate facultăţile lui mentale şi că a pierdut controlul. Din acest motiv a şi preluat fratele său puterea. În momentul de faţă, starea de sănătatea a lui Fidel Castro s-a deteriorat foarte mult. Creierul lui este într-o stare critică, funcţionarea lui fiind menţinută artificial. I-au pregătit deja inclusiv mausoleul unde va fi înmormântat. Nu cred că mai are mult de trăit…

Adică? E vorba de zile, săptămâni, luni?…

E foarte greu de spus. E vorba de maxim câteva luni.

Dar trăieşte?

Da.

Revin: cât de credibile sunt sursele? Ce le poţi spune celor care vor crede că sunt speculaţii?

Ne întâlnim cu o mulţime de oameni care vin din Cuba

Ok, dar cine sunt aceşti oameni?

Cuba are doar 11 milioane de locuitori. Din câte ştiu, nici în România, deşi e mai mare, nu poţi ţine mult timp un secret de genul acesta. Există o intimitate a oamenilor diferită de alte culturi; informaţia circulă mai repede iar lucrurile ajung să fie cunoscute într-un timp mai scurt. Foarte multe persoane care vin aici sunt în contact cu oameni din structurile guvernamentale sau au rude în aparatul de securitate al statului. Ei primesc informaţii, iar când vin în Miami ni le dau şi nouă. Uite, am aici un prieten foarte bun a cărei fiică a fost trimisă de guvernul cubanez, acum mai bine de zece ani, într-o misiune în altă ţară. Prietenul meu a putut în sfârşit să ia legătura cu ea, iar ea i-a povestit o serie de lucruri despre ce se întâmplă în sistem. Acesta e doar un exemplu. Mulţi cubanezi care trăiesc în Statele Unite au însă rudele în Cuba. Chiar dacă sunt comunişti, tot membri de familie rămân.

Ce veţi face cu economia?

Problema este că ţara nu produce nimic iar oamenii nu vor să lucreze, nu au nici o motivaţie. Va fi foarte greu să îi faci să lucreze, să producă. Situaţia e acum destul de sumbră: lumea stă în case sărcăcacioase, cu televizoare alb-negru, se ia des curentul (cele mai multe dintre oraşe din Cuba nu au curent electric decât jumătate din zi) ş.a.m.d.

Tabloul îmi aduce aminte de România anilor 1980.

Din ce ştiu eu, nici în cele mai negre perioade ale României, condiţiile de trai din România nu erau atât de rele cum sunt ele acum în Cuba. Singurul domeniu care mai fucnţionează e turismul. Pe unii îi salvează însă faptul că au familii în SUA şi primesc de la aceştia bani şi ajutoare. Sunt magazine speciale în care poţi plăti valută.

Va fi revoluţie sau reformă?

Sper că vor înţelege că plecarea lui Fidel Castro e un prilej de unire a naţiunii cubaneze. Comuniştii vor trebui să permită trecerea lentă la democraţie.

Se va întoarce diaspora cubaneză acasă? Te vei întoarce?

Depinde. Dacă o să văd că are sens, mă voi gândi la această variantă.

Cum veţi putea împăca cele două tabere, comuniştii şi opoziţia anti-comunistă? Te vezi aşezat la masa negocierilor cu ei?

Orice negociere va depinde exclusiv de guvern, de ce vor dori ei de fapt şi dacă ne vor deschide uşa. Dacă nu vor face schimbări majore, va fi o problemă. Sunt foarte mulţi cubanezi care vor schimbări radicale, există o presiune în acest sens. Dacă guvernul nu va lua în considerare aceasta voinţă, oamenii vor rezolva problema singuri. Situaţia e atât de disperată încât aş spune că ea trebuie schimbată în mod obligatoriu. Depinde, însă, repet, de guvern, dacă vom avea revoluţie sau reformă.