Alice în țara oglinzilor
Astăzi și mâine, cehii își votează președintele. Pentru prima oară în istoria lor post-comunistă, până acum Parlamentul fiind cel care numea șeful statului.
Am primit din țara bravului Svejk un text simpatic despre povestea acestor alegeri. Mi l-a trimis un vechi amic scriitor, Attila Pató: un ardelean rătăcit cândva prin Ungaria pentru ca apoi, cedând unei simpatice cehoaice, să se stabilească în Hradec Králové, un oraș cu parfum central-european sadea, la cca. 120 de km est de Praga.
Textul face portretul eclecticului grupuleț al candidaților și oferă multe pilde de reflecție pentru cei interesați de animalele politice de la București. Vă invit să îl citiți.
„Un japonez, un austriac, un evreu, un comunist și un avatar își dau întâlnire…”. Nu, nu e un banc, e vorba despre alegerile prezidențiale din Cehia.
Copiii au venit cu poanta asta de la școală încă din prima zi în care s-au dat publicității numele candidaților care au reușit să strângă cele 50 de mii de semnături necesare pentru a intra în competiția pentru funcția de președinte. Opinia publică a început imediat să se intereseze de candidați și de campanie. E prima oară când președintele Cehie este ales direct, prin vot democratic, și nu prin intrigile partidelor politice. În tot cazul, campania face concurență oricărei ediții Megastar.
De ar fi doar acest argument și tot ar merita să cunoașteți candidații, fiecare obținând, în felul lui, un succes relativ mare. Apoi, chiar dacă nu totdeauna se adeverește zicala „precum poporul, așa și președintele”, actualii candidați ilustrează bine trăsăturile societății cehe și putem liniștiți spune că pe cât de complex e poporul, pe atât de sofisticați sunt și candidații.
Noutatea momentului o constituie faptul că, spre deosebire de toate alegerile de până acum, în cehi s-a trezit spiritul competiției politice. N-am mai trăit așa ceva. Timp de două-trei săptămâni am putut, în sfârșit!, face politică cu ei. Mare lucru! Chiar dacă s-au rezumat la a discuta îndeosebi stilul, trecutul sau caracterul moral al candidaților, este, totuși, un pas înainte, are legătură cu politica.
Bineînțeles, disputele au fost provocate și de decepția generală generată de criza ultimilor ani, de scăderea optimismului naiv din perioada de relativ avânt economic din deceniul trecut și de scandalurile de corupție. Și cum se întâmplă de regulă în situațiile critice, cehii îi caută disperați pe cei răspunzători, căutări pe parcursul cărora mai scot la iveală și câte un conflict social sau etnic. Comme d’habitude, ar spune Jean.
După creionarea fundalului să revenim la oile noastre: candidații și portretelor lor. Imaginea de ansamblu a fost una cel puțin amuzantă. Analiza la sânge a unor detalii ale boemului tablou al prezidențiabililor cehi este, însă, mai mult decât educativă. Să stăruim puțin și să analizăm mai profund profilurile cu pricina.
De dragul efectului, voi începe cu perdanții. Cei din urmă vor fi cei dintâi!
„Fišerová“. Pe numele ei întreg: Táňa Fišerová. A atras atenția opiniei publice când la finele unei emisiuni din campanie le-a cerut susținătorilor să scrie pe o fițuică ce consideră ei că e cel mai important lucru în viață pentru ei, după care i-a rugat să arunce bilețelul în șemineul la care s-au încâlzit pe gerul din ianuarie… Nu e rea, transmite ceva prietenos, o anumită căldură și comunică bine cu publicul. Dar oare e de ajuns? O colegă drăguță de-a mea spune că da, a votat-o pentru că în dezbaterea televizată, actrița, aflată la o vârstă venerabilă, a arătat că e inteligentă, empatică și încearcă să reprezinte spiritul civic în „sălbatica” lume a politicii cehești. Pe undeva i-a și reușit: a srâns 3.23 % din voturi.
„Franz“. A reprezentat același spirit civic, dar mult mai energic și cu un soi de rafinament artistic. Vladimir Franz e compozitor și profesor la Academia de Muzică. Cu corpul și fața complet tatuate, Franz a avut un efect ușor grotesc, chiar dacă mulți, printre care și o parteneră de discuții a mea, au recunoscut că a spus lucruri extrem de pertinente. A constituit opțiune electorală și pentru un amic care a terminat filosofia și cu care am cântărit variantele la câteva halbe de bere. Când s-a tras linia, Franz a obținut un rezultat ceva mai bun decât Fišerová: 6,84 %.
„Sobotka“. Genul de politician echilibrat. Přemysl Sobotka e candidatul principalului partid din coaliția guvernamenală și vicepreședintele Senatului. A primit însă o lovitură grea: spre surprinderea tuturor, n-a reușit să îi depășească nici măcar pe cei doi candidați de mai sus, obținând doar 2,46 % din voturi. Putem trage și câteva concluzii. Cea mai notabilă: guvernul nu are presă. Sigur, poți guverna, dar nu-i musai să fii și popular.
Șmecheria care a încoronat retragerea scandaloasă a fostului președinte a fost amnestierea a mai bine de 7000 de oameni, o armată de găinari și de gangsteri second hand. Ceea ce însă a fost cu adevăprat scandalos este că președintele i-a eliberat și pe cei a căror procedură judiciară durează de mai bine de opt ani. Întâmplarea a fost catalogată de mulți juriști drept un eșec al statului de drept și al luptei anti-corupție. Colac peste pupăză, documentul de amnestiere care a declanșat furia națională și despre a cărei existență știau, înaintea publicării, doar trei persoane, a fost semnat și de primul ministru. Așa că eșecul nu e tocmai picat din cer.
Doar „Bobošíková“, paiața campaniei electorale și a ultimilor ani, a adunat mai puține voturi ca Sobotka. Bobošíková a atras atenția mai ales prin ieșirile ei anti-UE și decolteurile generoase. Dar despre ea, atât e și suficient.
„Rojtová“. Mulți așteptau un rezultat mult mai bun de la actuala parlamentară UE, susținută în campanie de Partidul Creștin-Popular. Zuzana Roithová, fostă directoare de spital praghez și ministru al sănătății, are o pregătire profesională solidă. În campanie a oferit alternativa pentru pârliții de creștin-democrați și numeroși simpatizanți creștini. Trebuie însă amintit că în Cehia, concepția despre lume a partidului și cea a Bisericii nu sunt într-o relație prea bună. Pe simpatizanții Rojtovei i-a motivat faptul că și sexul frumos are un reprezentant puternic și credibil. În ultima săptămână, însă, mulți și-au dat seama că nu e bine să fragmentezi prea mult electoratul. Numărul relativ mic de voturi (4,95 %), se datorează, probabil, și acestui fapt.
O surpriză și mai mare a constituit-o clasarea la mijlocul clasamentului a celor doi candidați pe care am să îi prezint mai jos, ambii cu un „dosar de cadre” cât se poate de stufos. Iată, așadar, două profiluri de politicieni importanți ai Cehiei:
Jiří Dienstbier. Înainte de toate, trebuie să știți despre el, acest fiind detaliul pentru care este în primul rând cunoscut, că tatăl lui a fost un apropiat al lui Havel. Împreună au fost și în Charta ’77, și la închisoare. În pragul bătrâneților, Dienstbier-tatăl a schimbat postul de muncitor la sala de cazane pe scaunul catifelat al Ministerului de Externe. Apreciez în mod deosebit faptul că mai tânărul Dienstbier se străduie să își găsească un rost la Social Democrați, etichetați drept urmași ai fostului partid unic. Situația este mult mai complicată, stânga din Cehia fiind foarte segmentată: o parte o formează easy rider-ii, vechii tovarăși, cealaltă, tinerii care încearcă să schimbe ceva.
Tomio Okamura. De dragul amuzamentului trebuie să vă vorbesc și de perdantul absolut: „japonezul”. A fost scos de pe lista candidaților în ultima clipă, așa că nu a mai candidat, dar a constituit pata de culoare a campaniei. Merită amintit măcar și pentru că e membru al Senatului, dar mai ales pentru că tema străinilor a fost des reluată în campanie, îndeosebi din cauza numelor mai exotice ale unor candidați. Situația s-a acutizat în turul al doilea: Schwarzenberg, care „nu a trăit cu noi“, e conte și pe deasupra și ne-ceh, a fost prezentat în opoziție cu candidații devotați poporului. Cine e, însă, prietenul devotat al poporului? Zeman…
În privința opțiunilor politice, nu e ușor să faci ordine într-o comunitate atât de amestecată și de eclectică. Tot ce putem face este să ilustrăm, cu câteva observații, preferințele ideologice ale candidaților și cele politice ale alegătorilor. De dragul nuanțelor. Or fi cehii o societate postcomunistă, dar, spre deosebire de restul țărilor central- și est-europene, tradițiile stângii sunt mult mai puternice aici, începând cu secolul 19, până la revoltele din 1968 sau mișcarea Charta ‘77, cu ale cărei valori de stânga s-a indentificat într-o oarecare măsură și fostul președinte Vaclav Havel (chiar dacă mai tâziu le-a respins, considerând conceptul prea încărcat).
Miloš Zeman. Este câștigătorul primului tur (24,22%) și unul dintre fondatorii actualului partid Social Democrat. Prin urmare, reprezintă formațiunile de stânga. Nu a fost membru al Partidului Comunist Cehoslovac după 1970, dar chiar și așa, are anumite legături cu vechiul regim: a fost coleg cu premierul Klaus la Institutul de Prognoze de pe lângă Comitetul Central având, teoretic, responsabilități strict profesionale. În limbajul alegătorului de rând, asta înseamnă că e un membru destoinic al poporului truditor și sfâșiat de compromisuri, dar niciodată compromis politic.
Zeman locuiește de mai bine de zece ani într-o vilă de munte, nu exagerat de opulentă, unde adeseori se așează la câte o bere cu localnicii, momente în care, spune lumea, se face foarte ușor înțeles. Ceea ce a reușit și în campanie. Alegeți-mă pe mine, fiu și iubitor al poporului ceh!
Zeman a fost președintele Partidului Social Democrat și premier în perioada 1998-2002. Așadar, s-ar putea lăuda cu una dintre cele mai curate perioade de guvernare din istoria post-comunistă a Cehiei. Totuși, în campanie nu o face. De ce? Pentru că pozițiile din guvern sunt mereu asociate cu afaceri de tip sud-american. Așa că a preferat să joace cartea naționalismului: „Provin dintr-o famlie cumsecade din mica nobilime cehească și nu din degenerata aristocrație străină“.
Schwarzenberg: „Un președinte transparent”.
Karel Scwarzenberg, pe numele său de naștere, Karl Johannes Nepomuk Josef Norbert Friedrich Antonius Wratislaw Menas Fürst zu Schwarzenberg, face parte din aristocrația străină: este descendentul unei adevărate familii nobiliare ajunsă faimoasă în umbra dinastiei Habsburgilor. Strămoșii lui Scwarzenberg au avut domenii și castele în Bavaria, Austria și în sudul Cehiei. Merită știut și faptul că tatăl lui a fost ofițer în armata lui Masaryk fiind unul dintre semnatarii petiției împotriva invaziei naziste. În 1948, familia sa a emigrat în Austria, la Viena.
Karel a avut și el un rol important în susținerea opozițiie din Cehia, fiind prietenul personal al lui Havel și a altor vechi disidenți, printre care și regizorii Milos Forman și Jirzi Menzel. Practic, toți aceștia îl susțin. Toată viața lor au luptat pentru o societate viabilă, deschisă, criticând mereu „pragmatismul mic-burghez al cehilor“. E drept, Karel este un candidat destul de în vârstă și uneori parcă dă semne de oboseală, dar când situația o cere, „se trezește“ și își susține cu farmec și curaj opiniile. Are însă un cusur: face parte dintr-un guvern destul de controversat. Și chiar dacă nu poate interveni prea mult, ca ministru de externe, în chestiunea măsurilor sociale dure, totuși, mulți îi cer socoteală pentru acestea.
În fine, merită să amintesc puțin și de cea mai aprinsă dezbatere din campanie. Pe scurt: Zeman l-a provocat pe contracandidatul său întrebându-l cum se raportează la decretele Benes (cele pe baza cărora, după război, nemților și maghiarilor li s-a confiscat averea, li s-a luat cetățenia și au fost expulzați din țară). Răspunsul pe care l-a dat Scwarzenberg a avut un rol semnificativ în campanie și ar putea fi decisiv în privința rezultatului final: dacă ar trăi azi Edvard Benes, ar trebui chemat în fața Tribunalului de la Haga. Până și simpatizanții săi consideră că răspunsul a fost o gafă de proporții: un „chiabur german“ ar trebuit să fie ceva mai precaut într-o problemă atât de delicată. E incredibil, dar se pare că sunt mulți care cred că odată cu Scwarzenberg se vor întoarce în Cetatea pragheză și stafiile Imperiului Habsburgic.
O completare: Edvard Benes a fost ministru de externe între cele două războaie mondiale, iar după moartea lui Masaryk a devenit președintele Republicii, pe care a reprezentat-o la Londra, după ocupația nazistă, ca șef al Guvernului din exil. Așadar, e încă un personaj bine ancorat în mitologia națională a cehilor.
Generația tânără care a luat startul politic după 1990 a depus, cu ajutorul cercului de prieteni și de intelectuali al lui Havel, un efort deosebit ca să vindece traumele naționale și să facă lumină printre diferitele mituri fabricate pentru a liniști conștiința națională. Un demers sprijinit finaciar inclusiv de Scwarzenberg, prin sponsorizarea de reviste, filme etc. Alegerile prezidențiale de acum vorbesc și despre măsura în care mai trăiește spiritul lui Havel sau, mai exact, despre rezistența acestui spirit la „pragmatismul mic-burghez al cehilor“. Aceste două curente domină în momentul de față societatea cehă. Numai că acum, este pentru prima oară când ele se confruntă deschis și pe scena politică.