Argonautul din Bonțida: Contele Bánffy

O oligarhie de loseri cocoțată în vârful unei societăți consiliate de experți sovietici nu putea fi foarte îngăduitoare tocmai cu inamicii ei cei mai de preț: aristocrații. Cum nătângii se supără direct proporțional cu stofa dușmanilor, viața familiilor nobiliare din România a devenit un calvar: deposedarea averii și a bunurilor, umilințe, prigoniri, teroare, temniță sau, răul mai mic, exilul. Jocul acesta politic cu sumă și valoare nulă început în a doua jumătate a anilor ’40 ne afectează și azi. Bunăoară, Muzeul Țăranului Român organizează Târgul Boierilor și nu invers. The winner takes it all!

Pentru a afla calitatea umană a celor două lumi, alăturați imaginile before&after ale reședințelor nobiliare din România în cele două epoci. Sau comparați conceptul arhitectural al Castelului Peleș, gândit de oameni cu simțul măsurii, care știau locul și rolul țării pe care o conduceau în lumea de atunci, cu cel al Palatului Poporului, o monstruozitate. Ori pur și simplu alăturați prestanța regelui Mihai cu cea a lui Ion Iliescu, modelele non plus ultra ale celor două universuri politice, produsele lor premium.

Nici istoriografia comunistă nu a fost mai prietenoasă cu aristocrații. Generații la rând am crescut cu imaginea țăranului asuprit, cu botnița pe figură, care lucrează din greu pământul boierului exploatator. Or fi fost și derapaje, dar de aici până la diaboliza întreaga aristocrație e ceva de mers. Apropo de „câinoșenia” nobililor: îmi povestea cineva, martor ocular, că pe la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, când trupele române au ajuns  în satul lui natal de pe malul Mureșului, au început să îl caute cu insistență pe contele maghiar care deținea castelul de acolo. După ce au dat de el, ca la război, au vrut să îl scurteze un pic, noroc însă cu țăranii, români în covârșitoarea lor majoritate , care l-au salvat, drept recunoștință pentru bonomia contelui față de ei.

Istoriografia tovarășilor a fost și mai a dracu’ cu aristocrații maghiari din Ardeal. Are și conștiința de clasă limitele ei. În plus, mare parte a informațiilor, atâtea câte s-au recuparat după 1989, vorbesc îndeosebi despre drame și tragedii. Puține sunt textele care prezintă partea frumoasă, pilduitoare a acestor vieți. Despre una dintre ele, cea a contelui Miklós Bánffy, am aflat recent. E povestea unei traiectorii tragice și fascinante în același timp, ideală pentru biografi, documentariști sau istorici interesați de acest univers atât de puțin cunoscut.

Contele Bánffy, ilustrat de autoportretul din imaginea de deschidere, a fost o personalitate de o complexitate rară: politician, scriitor, jurist, grafician, scenarist. S-a născut la Cluj, în 1873, și a fost ultimul proprietar al Castelului de la Bonţida. A absolvit Dreptul la Cluj şi la Budapesta. A fost, pe rând, referent onorific la autoritatea marină din Rijeka, deputat liberal, prefect al judeţului Cluj, redactor-şef al revistei Erdélyi Lapok (publicaţia Societăţii Literare Transilvane), intendent al Teatrului Naţional şi al Operei din Budapesta (sub directoratul său a avut loc premiera operelor „Prinţul cioplit din lemn” şi „Castelul prinţului Barbă-Albastră” de Béla Bartók), coordonatorul ceremoniei de încoronare a lui Carol al IV-lea (eveniment pe care a reușit să îl organizeze impecabil în mai puțin de o lună), ministru de externe al Ungariei, preşedinte al Consiliului Naţional al Artelor Plastice, preşedinte al Casei de Economii şi al Băncii de Credit din Cluj, redactor-şef al revistei clujene Erdélyi Helikon, preşedinte al Breslei Artelor Frumoase, preşedinte al Asociaţiei Naţionale pentru Teatru (cea care administra teatrul din Cluj), membru al Comisiei Monumentelor, regizor principal la Jocurile în Aer Liber din Szeged, preşedinte al Uniunii Populare Maghiare. Și multe altele, aș adăuga. Le puteți afla și pe www, în mai multe limbi ale Pământului.

Ar mai fi de amintit datele despre ultimii ani de viață ai săi, cei care au urmat după publicarea celei mai cunoscute opere literare semnate de el, Trilogia transilvană, tradusă în mai multe limbi, inclusiv în română, grație regretatului Marius Tabacu.

În 1943 este trimis de premierului Ungariei, István Bethlen, să discute în secret, la Bucureşti, cu Iuliu Maniu, în vederea unei înţelegeri româno-maghiare. La 13 octombrie 1944, Clujul este eliberat, însă proprietăţile lui Bánffy sunt devastate. Soldaţii SS au dat foc castelului din Bonţida. Flăcările au distrus opere de artă şi biblioteca cu cele 26 de mii de volume. Nemții au încărcat 40 de camioane cu obiecte de valoare.

În octombrie 1944, imediat după acapararea puterii de către extrema dreaptă, contele îi scrie guvernatorului Miklós Horthy: „Întrucât nu se mai poate vorbi de justiție maghiară, am onoarea să comunic Excelenţei Voastre că demisionez din calitatea de parlamentar.” În 1945, jefuit de întreaga sa avere, se întoarce pentru a doua oară în Transilvania, an în care își scrie și memoriile politice („Douăzeci şi cinci de ani”), volum publicat abia în în 1992.

În 1947 cere în repetate rânduri repatrierea sa în Ungaria, dar aprobarea o primește abia în 1949. În același an este naţionalizat palatul familiei sale, Tholdalagi-Korda, din Cluj, el retrăgându-se într-una din camere. „Mi-am pierdut toată averea şi, neavând pensie, acum, la vârsta de 77 de ani, literalmente nu am din ce trăi”, îi scria prim-ministrului de atunci, Petru Groza. În octombrie 1949, deja bolnav, contele Miklós Bánffy ajunge la Budapesta, unde moare la 5 iunie 1950. În 1976, respectându-i-se ultima dorinţă, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse spre veşnică odihnă în cavoul familiei din cimitirul Házsongárd (Hajongard) din Cluj.

Întrebarea firească care îți vine în minte citindu-i biografia este: ce rămâne din toată această poveste spumoasă? Ce definește, întâi de toate, această personalitate polivalentă?

Am scris acest text sedus de talentul estetului Miklós Bánffy. Dincolo de activitatea sa literară sau de cea administrativo-politică, în multe privințe memorabilă (Miklós Bánffy este, printre altele, și cel care i-a convins pe austrieci să accepte, după Primul Război Mondial, referendumul în urma căruia oraşul Sopron şi alte 8 sate din jur au decis să aparțină Ungariei), m-au fascinat desenele sale. S-a întâmplat în martie anul acesta, cu prilejul expoziției Fresques et Frasques organizate de Institutul Balassi din București cu caricaturile contelui. Inițiativa este parte a eforturilor de recuperare a personalității lui Miklós Bánffy, pentru că, îmi spunea la vernisaj Gergely Prőhle, secretar de stat în Ministerul de Externe al Ungariei și unul din principalii artizani ai reactualizării memoriei contelului, Bánffy a dispărut din dezbaterea publică maghiară.  „Nu există nici măcar o stradă cu numele lui. E nevoie de o recuperare a sa. Vorbim, totuși, de o personalitate imporantă a culturii maghiare: un foarte bun administrator, un extraordinar estet, un intelectual rafinat și care lucra cu precizia unui jurist. Un om care, deși politic era un conservator, a promovat evenimentele și curentele de avangardă”, îmi argumenta diplomatul maghiar. Într-adevăr, sunt rare cazurile de politicieni atât de complecși și de creativi.

În perioada când a fost ministru de externe, participând la Conferinţa din Genova, în 1922, Miklós Bánffy a schiţat 21 de portrete color ale celor mai importanţi politicieni europeni. Seria de portrete a apărut într-un număr limitat de exemplare sub pseudonimul Ben Myll. „Întreaga mea prezenţă acolo era, din perspectiva conferinţei, lenevie curată. Fiind un stat mic şi fără importanţă, am fost aleşi doar în una sau două comisii economice. Participam doar la şedinţele comune, dar ele erau foarte rare. Cu toate acestea era foarte incitant să-i vezi pe cei mai importanţi oameni ai Europei, ba chiar să te foloseşti de ei, în măsura posibilităţilor. Munca din spatele culiselor, unde se ciocnesc interese diferite, este şi ea interesantă”, scria Miklós Bánffy în amintirile sale politice.

Iată câteva dintre caricaturi (citatele sunt din volumul de memorii politice al contelui, „Douăzeci și cinci de ani”):

Ion I.C. Brătianu (1864-1927), de șase ori prim-ministru al României (1909, 1910-11, 1914-18, 1918-19, 1922-26, 1927).

„Mi-a creat impresia unui om calm şi onest. Nu simţeai nici urmă de şiretenie la el, mai curând semnele unui caracter autoritar, obişnuit că dorinţa sa e lege.”

David Lloyd George (1863-1945), om de stat britanic, fost prim-ministru al Marii Britanii în timpul Primului Război Mondial și în perioada care a urmat (1916–1922), reprezentant al Partidului Liberal.

„Privirea lui radiază spiritualitatea galeză. E scund, sprinten și un orator desăvârșit. E asemeni magicienilor care scot din mâneca paltonului nenumărate bile colorate, iepuri de casă și ceasuri de aur. Face ce vrea cu auditoriul. ”

Aleksandar Stamboliyski, (1879-1923), prim-ministru al Bulgariei între anii 1919-1923.

Edvard Beneš (1884-1948), om politic ceh și cel de-al doilea președinte al Cehoslovaciei.

Camille Barrère (1851-1940), ministru de externe al Franței.

„Un francez de modă veche, de teapa acelor cavaleri duri și vicleni, dornici de aventuri, care odinioară au umblat lumea. La fel e și capul lui: un nas proeminent, ascuțit și ochi reci, cenușii”

Contele Bethlen István (1874-1946), prim-ministru al Ungariei în perioada 1921-1931, iar apoi șeful comitetului Antibolșevic din Viena (ABC).

Maxim Maximovich Litvinov (1876-1951), revoluționar evreu și imporant diplomat rus.

Galeria de caricaturi ale lui Bánffy, spune criticul literar Mihály Szegedy-Maszák, are în titlu un joc de cuvinte intraductibil, Fresques et Frasques, care alătură seriozitatea picturii murale ridicolului, atrăgând atenţia asupra aspectelor hidoase şi a depravării politicii, în concordanţă cu lumea deziluzionată a istoriei transilvane.

Nu o dată, parcurgând revistele de avangardă din România anilor ’20, m-a fascinat cât de bine știau cei din epocă să mânuiască grafica, să așeze un text în pagină, să fure privirea. Nu mai spun de jocurile de cuvinte, de formulările frapante și excelent drămuite. Toate acestea, bineînțeles, în condiții tehnologice mult mai sărace decât cele de azi. Aceeași revelație am avut și văzând desenele contelui Miklós Bánffy, realizate tot în anii ’20. Ben Myll ar fi avut loc la oricare publicație de prestigiu din lume. Și atunci, și acum. The creative adult is child who survive, spune o postare pe care am citit-o azi pe Facebook. Când ne naștem, toți suntem niște aristocrați.

Bánffy Walzer by Csíki Székely Múzeum on Mixcloud