Luminița Petrescu: Când duminica pică vineri INTERVIU

Pe Luminiţa Petrescu (foto), fost consilier al preşedintelui Constantinescu şi preşedintă a Fundaţiei pentru Pluralism, am cunoscut-o în 2003, când am plecat în Statele Unite ca bursier German Marshall Fund. Puţin mai târziu, a plecat şi ea, tot printr-o organizaţie americană, în Algeria şi Maroc, pentru a îi învăţa pe africani cum e cu democraţia. După şase ani de stat prin deşert, s-a decis să revină în Herăstrău. Şi am stat de vorbă. Era prin 2010

*

În discuţia telefonică de dinainte acestui interviu mi-ai spus că nu vrei să vorbim despre politică. De ce?

Hai să o spunem pe ai’ dreaptă: nu mă mai interesează viaţa publică din România. De mult timp.

De când?

De când am plecat în Algeria, de pe la sfârşitul lui 2003.

Ai plecat pentru că nu te mai interesa sau acest dezinteres s-a născut după ce ai ajuns acolo?

Nu, nu. După 2000 m-am întors la Fundaţie (Fundaţia pentru Pluralism – n.m.) şi noi am continuat să facem şcolile pentru tinerii lideri politici, dar când eşti în sistem sunt şi avantaje şi dezavantaje sau, mă rog, dezavantajele pot fi transformate în avantaje, ca să spun aşa. În primul rând ştii cum funcţionează sistemul. Idealismul politic este foarte bun, dar trebuie să fii cu picioarele pe pământ şi capul pe umeri ca să vezi lucrurile aşa cum sunt, să le iei ca atare şi să faci ceva. Or, după nişte ani buni petrecuţi cu tineri din toate partidele, pentru că nu am fost partizani, senzaţia mea, repet, senzaţia mea personală, nu vorbesc de Fundaţie, a fost că sunt ca veveriţa aia care se învârte pe rotiţă în gol. Şi că oamenii vin cu idei foarte bune, că au entuziasm, că vor să înveţe şi că vor să schimbe ceva în sistem. În momentul în care, însă, intră în sistem, se produce schimbarea, dar nu în sensul în care au dorit ei. Sunt înghiţiţi într-un fel. Şi am început uşor, uşor să mă implic mai puţin pentru că aveam un mesaj amar, iar oamenii aceia nu aveau nevoie de un mesaj amar…

Adică ai început să gândeşti pozitiv…

Da. Există un timp pentru toate, cum se spune în Biblie. Un timp pentru semănat, un timp pentru cules. Un timp de iubit, un timp de urât. Zece ani mi-au fost suficienţi. Vreau altceva. Şi am avut şansa, să spunem, să mă aleagă Algeria.

Cum a apărut această oportunitate?

Se întâmpla în 2003. Mi-aduc aminte că mă întorceam de la Washington în ziua în care Bush declara război Irakului. Eram pe aeroport şi l-am văzut pe Bush la televizor. Imediat după declaraţia sa primesc un telefon din America, de la o organizaţie care căuta oameni din România. Cineva acolo a avut ideea să spună că situaţia din Irak era foarte asemănătoare cu cea de la noi de dinainte de 1989. Că era dictatură la noi, dictatură la ei; represiune la ei, represiune la noi ş.am.d. Americanii erau convinşi că războiul se va termina repede şi că apoi vor democratiza uşor Irakul. Ei, am fost întrebată dacă vreau să mă implic în programele de acolo. Şi asta mi-a dat idei. Am vrut să plec în Irak.

Nişte oameni mai înţelepţi decât mine, însă, şi cu viziune, mi-ai spus: „Nu. Nu pleca!”.

Îngerii aceştia păzitori aveau paşaport românesc sau erau din altă ţară?

E vorba de o doamnă din Azerbaidjan. La televiziuni se arătau imaginile acelea cu statuia lui Sadam dată jos si trasă cu tancul. Mi s-a părut o chestie uşor stranie, mi se părea totul prea simplu. Prea nu exista o rezistenţă pe faţă. Pentru finii cunoscători acesta era un semn. Şi mi s-a spus, mai bine nu te duce. Din toate punctele de vedere, dar mai ales din punct de vedere al siguranţei personale. Dar dacă vrei să pleci, mi s-a spus, să vedem ce oferte există. Aşa s-a ivit la NDI un post de director de programe in Algeria. Şi am aplicat pentru postul respectiv.

Dar nici Algeria nu e tocmai Canaan…

Da, aşa e. Dar am stabilit de comun acord cu viitorii mei colegii de la biroul din Alger să merg şi să fac un training acolo, să văd cum e acolo. Informaţii aveam, dar voiam să văd cu ochii mei care e situaţia acolo. Securitatea era mult mai bună decât în 2000, 2001 sau 2002, dar încă mai existau restricţii, în special pentru străini.

Adică?

De exemplu, eu, ca angajat al unei organizaţii americane, nu aveam voie să merg cu mijloacele de transport în comun sau cu taxiurile algeriene.

Pentru că erai la organizaţie americană sau pentru că erai cetăţean străin?

N-aş putea spune pentru că nu erau foarte multe organizaţii străine acolo, în 2003. Două sau trei organizaţii de democratizare străine. Legislaţia algeriană nu avea şi nu cred că are nici acum reglementări privind înregistrarea ONG-urilor străine. Au doar pentru organizaţiile algeriene. Eram acceptaţi, dar noi nu aveam un statut legal.

Dar recunosc că am mers şi cu autobuzul şi cu taxiul…

Ce ţi se putea întâmpla?

Absolut nimic, adică mergi pe răspunderea ta, asta e ideea. Şi aveam experienţa călătoriilor cu autobuzul din Bucureşti, şcoală grea… Dacă se întâmplă un accident, că se conduce foarte dinamic, asta e, răspunderea e a ta. În tot Algerul nu am văzut mai mult de trei stopuri cu lumini. La trecerea de pietoni trebuie să faci semn maşinilor să oprească, altfel poţi sta mult şi bine.

Aşa…

Am ajuns la Alger şi am ţinut seminarul. A durat două zile. Problema e că a fost în franceză şi aflasem abia cu două zile înainte. Eu vorbeam franceza, era a doua limbă după limba română, dar nu mai vorbisem de mult şi era foarte amuzant că îmi veneau în minte cuvinte englezeşti. Dar pe oameni i-am simţit foarte apropiaţi. Era clar că îmi place subiectul: campanii de advocacy şi campanii de sensibilizare. Şi atunci era foarte proaspătă campania „Salvaţi Sighişoara”. Era prima campanie de răsunet internaţional prin care s-a reuşit blocarea unei hotărâri a Guvernului. O campanie paşnică.

Avantajul meu în Algeria a fost acela că aveam experienţă cu organizaţiile străine. Ştiam cum priveşte o organiţaţie locală o organizaţie internaţională, care uneori nu îşi dă seama, dar e percepută ca şi cum vine să dea lecţii. Nimeni nu vrea să primească lecţii. E o chestiune foarte delicată. Nu ştiu cât au învăţat ei de la mine, dar eu am învăţat foarte multe lucruri de la ei.

Asta a fost în octombrie 2003 şi în 2 ianuarie 2004 eram deja la birou. Am început să lucrez, până în august 2006 şi acum (…) Contractele se reînnoiesc anual.

Cât ţi-ai propus să stai acolo?

Cât aş vrea să stau acolo?!… Ştii, visul meu este ca atunci când voi fi eu bătrână şi pensionară să am o mică şcoală într-un sat din Sahara, în deşert…

Când sau cum ţi-a venit ideea? De ce te atrage deşertul?

Eu am descoperit deşertul după ce am ajuns în Algeria. Ştiu că e un clişeu, dar în cazul meu cred că e altceva. Nu poţi să spui nici că e frumos, nici că nu e frumos. E altceva. Nu mai ai repere. Cum să spun, îţi rupe rutina. M-am gândit foarte mult la lucrul acesta, ce e acolo diferit. În momentul în care ai repere, ai control. În momentul în care nu ai repere, controlul e mai puţin vizibil.

De ce vrei ai mai puţin control?

Acolo nu controlezi nimic.

Deci e mai greu să anticipezi.

Din când în când e bine pur şi simplu să laşi lucrurile să curgă, să se facă. Spaţiul acela îţi dă ceva aparte. Relaxare e puţin spus. Îţi dă pace…

Bun, dar ce te faci, ca să îl preiau pe Mircea Eliade, când te doare măseaua?

Există remedii homeopatice, există presopunctură, există şi medicamentele de toată ziua (am şansa să nu mai iau), dar totdeauna ai şi o trusă medicală cu tine pentru o problemă.

Încercam o comparaţie. Eliade spune undeva că e mişto să fii călugăr budist, dar când te doare măseaua, tot la farmacie occidentală dai fuga.

Ok, atunci am să spun că în lumea aceea nu prea e cum să te doară măseaua, că nu prea mănînci dulciuri…Mănânci curmale şi bei apă. Zahăr mai puţin.

Ok, 1-1…  Spune-mi, Algeria de acum seamănă cu România anilor ’90?

Da şi nu, pentru că natura umană e aceeaşi peste tot. Eu am descoperit mai multe lucruri care ne apropie decât care ne despart, pe noi şi pe algerieni.

În afară de tine şi de ambasador, mai sunt români pe acolo?

A, asta e o poveste foarte interesantă. Când am ajuns acolo, colega mea americancă mi-a spus că ar fi bine să trec şi e la ambasada României din Alger, să vorbesc cu ei. Şi ne-am dus la Ambasada României. Oamenii sunt cumsecade. Culmea e că stăteam exact pe strada în care e ambasada. În mod cu totul întâmplător, nu am ştiut când am ales casa că e pe aceaaşi stradă. Şi domnul cu care am vorbit era foarte entuziast, pentru că nu e foarte multă lume din România acolo. Ştiam, însă, că din generaţia părinţilor mei erau foarte mulţi care lucraseră în Algeria, care au predat acolo. La fel, mulţi studenţi algerieni au studiat în România, deci, exsitau nişte legături. Treaba e că îmi spunea domnul de la ambasadă că venind şi eu cu Ilinca eram 16 români în Alger. Erau familii mixte, mulţi dintre studenţii algerieni care au venit în România se pare că s-au căsătorit cu românce înainte de 1989, dar, din păcate, în perioada neagră a Algeriei, după 1999, mulţi au plecat, s-au întors în România, pentru că situaţia era extrem de încordată, de neagră dacă vrei. Sunt poveşti de groază despre ce s-a întâmplat atunci.

Cât a durat perioada asta de teroare?

Ei îi spun „deceniul negru”. Din 1999 până cel puţin în 2002.

Ce s-a întâmplat, de fapt?

Ei au avut alegeri, dacă nu mă înşel, în 1999. Şi a ieşit un partid islamist. Rezultatul se pare că nu a fost validat, ca să mă exprim frumos. Aşa că au organizat alte alegeri şi a ieşit Frontul de Eliberare Naţională. Ei, partidul islamist, care a considerat că s-au furat alegerile, a fost foarte nemulţumit şi a început represiunea. A fost extrem de dur, adică oameni care povestesc cum ieşeau din casă şi vedeau capul vecinului pus pe gard sau o mamă care mergea cu autobuzul, fiica ei cobora să meargă la liceu şi a văzut-o când a coborât din autobuz, a călcat pe trotuar şi i-au luat gâtul… Sunt traume care lasă urme. E un popor care a suferit foarte mult.

Ce s-a ales cu acest partid?

Cred că multă vreme a fost în ilegalitate. Acum s-au creat alte partide islamiste, în Parlament. Oameni onorabili, unii sunt în organizaţiile neguvernamentale cu care am lucrat. Lucrurile, cred eu, merg spre normalitate, dar la viteză mai mică…

Îs ardeleni.

Da! Ştii care e cuvântul cheie în Algeria? „Patiente!”, „Aveţi răbdare”! Când vrei ceva, ţi se spune „Aveţi răbdare!”. După aia am aflat eu că răbdarea e de la Dumnezeu şi graba de la diavol. Însă doi ani jumătate asta am auzit: „Aveţi răbdare cinci minute!”. De ce cinci minute, nu ştiu, nici nu contează. Ideea e că trebuie să ai răbdare, trebuie să ai foarte, foarte multă răbdare în toate domenile. La internet cafe uneori ca să îţi deschizi casuţa de email îţi ia o jumătate de oră. În momentul în care ai de organizat o conferinţă, un eveniment, trebuie să ştii că atunci când în altă parte ai la dispoziţie două ore, acolo îţi trebuie şase ore. Ş.a.m.d.

Bine, norocul tău pe undeva e că vii dintr-un spaţiu, dintr-o cultură în care lucrurile se întâmplă sau s-au întâmplat în această manieră. Dar cum se comportă un american într-o astfel de societate? Albeşte? Pleacă de acolo?

Nu, depinde de mai multe lucruri. În general, oamenii care merg la post acolo nu sunt paraşutaţi. Organizaţia cu care am lucrat au avut programe în Algeria, dar nu aveau un birou. Erau oameni care veneau de două ori pe an, ştiau ce se întâmplă. Te loveai de la bun început de lucruri care nu erau tocmai ca la tine în ţară. Ceea ce mi s-a părut extraordinar legat de acest „patiente”, e că am avut o organizaţie parteneră şi cineva de la ei m-a întrebat dacă nu pot lucra cu ei ca să facem un training pentru managementul timpului. Mi-am spus că nu e adevarat, ciocnirea între „Do it now” sau „Time is money” şi acest „Avez patiente cinq minutes” e destul de puternică. Lucrurile se schimbă, dar, cum să spun, e important să nu vii cu modele sau idei preconcepute, că ei ar trebui să facă aşa sau altcumva. Nu cred în replicarea oarbă a unui model. Trebuie cunoscută cultura locală, trebuie mers la firul ierbii şi văzut cum se fac lucrurile la ei.

Îmi aduc aminte de o campanie prin email. A venit o expertă din străinătate şi încerca să le înveţe pe algerience cum să îşi folosească emailul şi internetul pentru a face campanie. Asta, într-o ţară în care numărul de computere e foarte mic, sub 10% din populaţie are un computer acasă. E, însă, o cultură orală, oamenii vorbesc mult. Aeam probleme când trebuia să scriem un plan. Şi mereu îmi spuneau că au în cap planul. Şi la un moment dat i-am întrebat ce fac dacă li se întâmplă ceva… Campania prin email merge bine în Statele Unite, Canada, probabil şi în România acum, dar algerienii vorbesc foarte mult prin mobil, prin urmare, e mai bine să faci campanii prin sms. Plus că le plac chestiile astea, sms-urile.

Am o anecdotă, foarte amuzantă, apropo de cunoaşterea la firul ierbii. Într-una din călătoriile mele în sud, în Sahara, care nu făceau parte din fişa postului (mă duceam în deşert pur şi simplu pentru că îmi plăcea), ne-am oprit într-o seara lângă nişte dune, la o oază şi aveau şi ei hram, nişte sfinţi. Nu ştiu dacă se spune hram, dar acesta e echivalentul în limba romnână. Deci se face o slujbă, cu imam, şi după slujbă oamenii te invită, dacă eşti pe uliţă, în satul respectiv, chiar dacă nu te cunosc, şi îţi dau de mâncare. Ceea ce mi se întâmplă mie cu ani în urmă în satele din Apuseni, când mă duceam acolo ca geolog, de Sfânta Maria. Cam acelaşi lucru se întâmpla acolo, într-un sătuc din deşert. Iar seara încep dansurile tuaregilor. Dansează doar bărbaţii, iar femeile şi copii stau în spate, nu le e permis să stea foarte aproape. Eu am vrut să merg să văd dansul. Eram cu trei colegi arabi. Eu vorbesc foarte puţin limba lor, cunosc doar cuvinte de bază, iar ei vorbeau franceză puţin mai bine decât înţeleg eu arabă. Şi i-am întrebat dacă merg să vadă dansurile şi mi-au spus că da. I-am rugat să ma aştepte, să îmi iau sacul de dormit că vin şi eu. Când am ieşit, nu mai era nimeni la maşină, deşi nu am zăbovit decât câteva minute. Ei, nu m-am lăsat, mi-am luat o sticlă de apă şi am luat-o printre palmieri, şanţuri de irigaţie etc., strigându-i pe nume. Ştiam că pot să ajung în satul acela, dar nu mai ştiam să mă întorc. Aveam un plan B: să mă culc acolo, că a doua zi tot mă găseau ei. Aşa s-a şi întâmplat. A doua zi dimineaţă, şeful expediţiei, al caravanei, mă întreabă: „Ce s-a întâmplat?” I-am povestit, iar el mă întreabă foarte serios: „Tu le-ai spus de trei ori că vrei să mergi cu ei? Ca să te înţeleagă, pentru că nu sunt atenţi, pentru că le stă capul în altă parte. De la soare, de la căldură, nu ştiu. 🙂 După care am observat, discutând cu oameni obişnuiţi, că şi ei mă întrebau: „Dar ai înţeles?” Şi repetau: „Dar ai înţeles?”  Şi le spuneam, „Da, nu trebuie să îmi repetaţi de atâtea ori, am înţeles”. Deci chestia asta a fost de ţinut minte. Aşa mi-am dat seama că e alt tipar. Ei repetă, aşa e aici, repetă de trei ori, aşa e formatul…Cu alte cuvinte, dacă se duc în campanie şi spun doar o dată mesajul, iar ceilalţi de trei ori, probabil că adversarii lor vor avea câştig de cauză. Aşa că am luat decizia că e cazul ca noi să ne adaptăm. Aici este frumuseţea: nu poţi veni cu o haină pe care o tragi până intră pe un format, ci din ce ştii tu trebuie să o croieşti în aşa fel încât să se potrivească. Altfel o să ţi se pună, da, e foarte interesant, dar la noi lucrurile merg altfel. În fiecare ţară e altceva. Cum să spun, frumuseţea şi talentul e să ştii cum să (te) adaptezi şi să le dai exemple care să le fie folositoare.

Cu banii cum stau?

Binoşor, acum. Spre deosebire de noi, ei au fost influenţaţi de organizaţii franţuzeşti. Din câte ţin minte, la noi, în anii 90, au intrat printre primii americanii şi într-un fel am fost avantajaţi. În momentul în care ţi se dă un grant pentru un proiect, trebuie să dai seamă de tot ce ai făcut, inclusiv un raport financiar.

Şi la francezi nu e aşa?

Nu chiar. De exemplu, a trecut ceva timp până au aceptat că un director de program poate să fie plătit şi că nu e nici o vină să primeşti bani, e o meserie ca oricare alta. Ei se bazează foarte mult pe voluntariat. Dar sunt medici, profesori universitari, psihologi etc. care şi-au format o asociaţie şi lucrează după orele de program şi în weekend. Benevol. Uşor, uşor au început să aibă ideea de structură, de program, de organizare, de organizare a unor evenimente. Le-a plăcut foarte mult modul în care făceam trainingurile, modelul american, interactiv, toată lumea vorbeşte, comunică, interacţionează. Nu agrează nici ei modelul în care vine un expert şi ţine o prelegere la care toată lumea asistă în linişte, fără să poată interveni. Ţin minte că la un moment dat cineva a spus că nu credea că democraţia poate fi amuzantă. Fără falsă modestie, mi-au spus că cu Lumi „Democracy can be fun” J. Ei, acum nu ştiu dacă e un compliment sau nu, dar cred că anumite lucruri le înveţi, le internalizezi, mai degrabă implicându-te decât citind nişte lucrurii seci. Or, marea mea provocare în Algeria a fost cum pot să pun în viaţa de zi cu zi toate principiile democraţiei.

Sau alt exemplu de diferenţă culturală. Printre prietenii jurnalişti e şi un domn pe care îl respect foarte mult şi m-am împrietenit cu fiica lui. M-au adoptat oarecum. În perioada neagră foarte mulţi jurnalişti de aici erau pe lista neagră, au fost ucişi, hărţuiţi, mulţi au plecat din Algeria ca să scape. El este unul dintre aceşti jurnalişti. E o minte foarte deschisă, dar – apropo de libertatea de expresie – fiica lui nu are voie să plece singură în oraş.

Aşa îi spune tatăl său.

Exact.

E o cutumă sau sunt ricuri?

Nu, e o chestiune de tradiţie. Nu poate ieşi decât însoţită de cneva, de fratele mai mare etc. E valabil numai pentru fete. O fată de familie bună nu iese în oraş după şase seara, domnule Cosmeanu!

Câţi ani are?

24. Cu ani în urmă exista şi la noi norma asta, ca după căderea serii… Amuzant a fost că proprietarul casei în care locuiam îmi atrăgea atenţia că vin prea târziu acasă, dar nu aveam ce face, trebuia să îmi fac cumpărăturile, aşa că i-am spus că la mine, deşi sunt dintr-o familie bună, regula nu se aplică, asta e.

Ce v-a şocat cel mai mult acolo?

Cum să spun, ca şi în România, şi acolo sunt mai multe Algerii, nu e una singură.

Două sau mai multe?

Sunt mai multe. Cum să spun, dacă mergi doar în capitală şi locuieşti doar în capitală, pierzi foarte mult. Sudul este total diferit. În primul rând că în sud nu prea vezi femei cu faţa acoperită. Amuzant e că acolo bărbaţii îşi acopperă faţa, tuaregii. În nord, însă, da, vezi şi femei cu faţa acoperită, dar sunt amestecate, şi femei cu văl, şi domnişoare în blue jeans sau domnişoare în blugi şi haine mulate, dar cu văl. Este un amestec. Sigur, ca străin, ca femeie străină ai parte de un tratament special. Să zicem că eşti mai avantajată decât femeile de acolo. Îmi aduc aminte, că unul dintre momentele delicate a fost într-o zi de joi, când era zi liberă. La ei ziua liberă e vinerea, au liber de joi de la prânz până sâmbătă dimineaţa.

De ce?

Pentru că ziua sfântă e vinerea. Sunt foarte puţine ţări în această situaţie. Şi e foarte greu pentru cineva care s-a obişnuit că cel puţin duminica e liberă să aibă ziua liberă vineri. Aşa că, într-o vineri am mers prin librării, prin centru etc. Şi obosisem. Era o zi frumoasă şi în Alger sunt multe terase. Pe terase, în 2005, în centru, era numai bărbaţi. Un fel de Bulevard Magheru al lor. Numai domni. Mi-au trebuit câteva minute să mă aşez şi să beau o cafea şi un suc de portocale. Nu făceam nimic ilegal. Chelnerii, la fle, numai bărbaţi. A venit chelnerul, mi-a adus sucul de portocale, fără probleme, însă, după ce am comandat au trimis o doamnă care a preluat comanda. E cu totul altceva să fii femeie acolo sau în România.

Sunt femei în Parlament?

Da, sunt. Nu foarte multe, dar sunt. Sigur, că pe hârtie au aceleaşi drepturi, dar în practică… Dar situaţia nu e numai în Algeria aşa…

Ok, hai să vorbim de femei J Sunt româncele mai curajoase sau mai eficiente decât românii? Doinea Cornea, Monica Lovinescu, Hertha Müller, Monica Macovei chiar. Ca să dau doar câteva exemple.

Nu vreau să emit judecăţi din puţul gândirii, dar am impresia că femeile fac mai multă treabă cu mai puţine vorbe, adică nu îşi fac atâta reclamă. Cariera lor pare mult mai lină, mai curată, comparativ cu bărbaţii. Da, haideţi să luăm România din ziare şi să vedem în câte scandaluri sunt implicate femei şi în câte sunt implicaţi bărbaţi. În organizaţiile nonguvernamentale din România sunt mult mai multe femei decât bărbaţi. În Algeria la fel. Ne întrebam cu colegele mele, de ce? Probabil că prin natura noastră avem mai multă compasiune, încercăm să îl înţelegem pe celălalt, ne punem în situaţia lui.

Sunteţi mai de stânga?

Acum să ştii că nu mai mi-e foarte clar ce e cu stânga şi ce e cu dreapta la noi. Eu am fost consilierul preşedintelui Constantinescu, dar încep să mă consider de stânga văzând ce se întâmplă. Eu cred că femeilor le pasă mai mult de ceilalţi şi se implică mai mult. Spun asta din ce am cunoscut, am văzut, am simţit.

Atunci am să îţi spun că din ce „am cunoscut, am văzut şi am simţit”, eu cred că lucrurile în România ar merge mai bine dacă am avea un procent mai mare de femei în viaţa publică. Aş putea chiar paria.

Şi eu cred că lucrurile ar merge mai bine. Şi femeile, în marea lor majoritate, nu vorbesc în gol. Ştiţi cum e, cea mai mare formă de comunicare este acţiunea. Până la urmă despre asta este vorba.

Cum rămâne atunci cu bărbaţii sobri şi femeile ţaţe? E  un paradox?

Da, şi cred că e inventat de bărbaţi. Între noi fie vorba…

Cum stai cu dorul de casă? Ţii legătura cu ţărişoara?

Vorbesc cu mama, cu fiica mea, pe YMessenger. Îmi mai scriu prietenii, citesc ziarele. Mă amuză să citesc despre unele persoane pe care le-am cunsocut cândva.

Într-o altă (im)postură?

Da, în alte imposturi. Mă amuzam cu amicii mei de aceste cazuri. De fapt, nu m-a întrebat nimeni dacă aş vrea să fac ceva în ţară. Acesta este un alt lucru foarte interesant, foarte puţini oameni, pot să îi număr pe degete, m-au întrebat, ce am făcut în Algeria sau cum e în Algeria.

Şi care e explicaţia ta? Erai, totuşi, o imagine puternică printre consilieri domnului Constantinescu.

Revenim la acţiune, ideea e sa faci, să laşi ceva în urma ta, nu vorbe. Dar oamenii sunt foarte ocupaţi cu propriile lor vieţi, cu propriile lor probleme şi nu mai au timp să asculte cu adevărat. Nu ştiu dacă ai observat, dacă te întâlneşti cu un prieten şi îl întrebi ce mai face, el începe să povestească. Şi povesteşte, şi povesteşte şi foarte rar e când te întreabă: „Tu ce mai faci?”. Cred că avem, aşa, un preaplin în fiecare dintre noi. Asta îmi aduce aminte de o vorbă de-a lui Einstein: „Când eram tânăr îi admiram pe oamenii de succes. Acum, la bătrâneţe, îi admir pe oamenii de valoare”. Mă întâlnesc cu o cunoştinţă şi, înafară de faptul că rămâne uimită că fiica mea face facultatea la Bucureşti şi vrea să îşi facă şi masteratul tot în Bucureşti, îmi spune, tam-nesam: „Sunt milionar!”. Chestia asta m-a blocat, nu am avut ce să-i spun. În cercul meu de prieteni nu asta e valoarea. De ce să îmi spui lucrul ăsta? Şi am mai observat un lucru de când sunt plecată, că dispar cuvinte din vocabular: Onoarea.

Bun, asta a dispărut pe 30 decembrie 1947 seara, ca să spun aşa.

Moare. La fel, sinceritatea. Aud foarte des vorbindu-se de faptul că nu poţi face compromis. Poţi, depinde cât de dispus eşti să sacrifici. Mă întrebi de ce îmi place sudul, Sahara. Cum să spun, cred că oamenii sunt mai puţin complicaţi decât sunt la noi, cred că sunt mai puţin ipocriţi. Geniul este simplu.

Dar nici nu au trăit în comunism.

Exact, sunt mai curaţi, nu ţi-i faci uşor prieteni, nu se aruncă în relaţii, nu există chestiuni de conjunctură. Dar odată ajuns prietenul cuiva, rămâi prieten pe viaţă. E ca metafora aceea cu trenul vieţii tale, unii urcă, alţii coboară, uneori te trezeşti cu compartimentul gol…

Ce crezi că ne-a blocat/blochează cel mai mult România postdecembristă?

Nu ştiu, greşeşti mult când minţi, când nu spui lucrurilor pe nume, când ai dosar de Securitate, dar spui că nu ai dosar de Securitate, când cineva te şantajează, dar nu vii să spui la oră de maximă audienţă că uitaţi, asta e situaţia, îmi pare foarte rău. Cred că asta ne face cel mai rău, că ne minţim. Trăim într-o lume smintită. Ai văzut ştirea cu copii care jucau fotbal în bloc cu o pisică? Ce poţi să spui când Nicoleta Luciu este înaintea regelui Mihai în topurile societăţii civile? Ceva nu e în regulă cu noi. Încotro ne ducem? Şi exemple sunt nenumărate. Aşa că răspunsul, în ce mă priveşte, este unul singur: Africa!

Trailer-Algeria Unknown-Travelling With The Tuareg from AABFILMS on Vimeo.