O zi de august la ora prânzului și vreo 40ºC afară. Stau pe terasa tihnită a unui restaurant cu clienți puțini și îmi savurez tacticos cafeaua pe ritmurile resuscitate ale unei piese de Britney Spears. Pe fundal, în surdină, răzbate vocea muezinului care cheamă credincioșii la rugăciune. Brusc, dinspre trotuarul care mărginește terasa, la nici zece metri de mine, aud rafalele unei puști-mitralieră. Zgomot infernal, fum, spaimă. Se trage!
Rămânem o ţară a paradoxurilor. Una în care e mai greu să ridici o statuie Elisabetei Rizea decât poeţilor de curte ai lui Ceuşescu sau în care torţionarii au pensii mai mari ca victimele lor. O ţară în care confuzia modelelor dăinuie şi un erou precum Liviu Babeş este aproape uitat.
S-a născut în Iran, a trăit ca polonez și a murit scoțian. O traiectorie nu tocmai comună. Nu ajunsese încă la maturitate când străbătuse deja o bună parte a Orientului Mijlociu: Iran, Irak, Siria, Palestina, Egipt. De acolo, peste Mediterană, a ajuns în Italia, unde i-a ajutat pe camarazii săi polonezi în crâncenele lupte de la Monte Casino, din cel de Al Doilea Război Mondial. S-a remarcat și prin stilul de viață: îi plăceau țigările, vinul și berea, pe care le consuma cu o naturalețe perfect umană.
Dintre orașele de provincie ale patriei noastre (Ungaria – n.m) — lucru recunoscut de întreaga țară —, niciuna nu oferă semne atât de evidente ale progresului în toate domeniile ca Timișoara. Acest oraș se dezvoltă cu o viteză aproape americană. În alte locuri, e nevoie de decenii ca să se realizeze ceea ce la Timișoara se face în câțiva ani.
Ca în cazul oricărei figuri istorice controversate, posteritatea i-a conturat și regelui Carol al II-lea un profil mixt, cu bune și rele. În pachetul de „fapte bune” intră și contribuția sa decisivă la participarea României la primul Campionat Mondial din istoria fotbalului (Uruguay, 1930). Iubitor de sport, Hotărârea sa a însemnat istorie nu doar prin premiera participării noaste la un turneu final, ci și prin pasiunea insuflată românilor pentru fotbal. Pentru acel fotbal.
Numele lui înseamnă, în mai multe limbi balcanice, pelerin. Dar nu unul oarecare, ci unul drept-credincios, care a văzut Mecca.
