Coliba unchiului Vasile

Vasile trăiește de mai bine de patru ani în același loc, un perimetru de vreo 40 de metri pătrați, sub cerul liber, într-un cartier de blocuri din Reşiţa. Un ghetto în versiune demo: mult beton, tomberoane, saci cu deșeuri și un „Kaufland”, cum îi spune el, în care Vasile adună tot felul de acareturi primite de la oamenii din cartier, aranjate după logică curat fuzzy.

Foto&Video: Mircea Reştea

Primul contrast îl dă păduricea care prejmuiește cartierul și care îi mai oxigenează lui Vasile viața. Al doilea, pedanteria sa în regatul insalubru.

Ziua își omoară timpul trebăluind sau stând la un taifas și o bere cu lumea pe care o întâmpină când vine sau pleacă de acasă. Sau jucând o tablă cu „vecinii” mai apropiați.

Vasile trăiește într-un cort amplasat sub o colibă care îți lasă mereu impresia că acum dă să cadă, o instalație mai instabilă chiar decât situația sa. Alături de el, pe caniculă ori ger, doi tovarăși nelipsiți, cu nume de vedete: cățeaua Lory și cățelul CRBL. Două ființe la fel de prietenoase ca stăpânul lor.

Tot spațiul îmi aduce aminte de eclecticul hambar MI5, din San Francisco, al nu mai puțin eclecticilor eroi Mythbusters, Adam&Jamie. Are de toate, de la ace de gămălie, la bicicletă și mobilier.

E noapte. Cartierul doarme. Îl întreb ce face dacă, Doamne ferește!, are nevoie de asistență medicală. „M-a ferit Dumnezeu până acum, nu am avut niciodată nevoie”, îmi răspunde alintându-l pe CRBL.

Doarme, în medie, cam 4-5 ore pe zi. Dimineața îl trezesc câinii, dar nu iese din cort, stă până încep să se anime aleile cartierului. Se duce apoi să își ia apă de la izvorul din pădurice, se spală (vara are o găleată specială, iarna, la Centrala de Termoficare, care e „perete în perete” cu coliba sa), se bărbierește și își cumpără cafeaua matinală de la bufetul de la colț. Și începe ziua.

A dezvoltat cu regatul său o relație specială, aproape de dependență: nu o poate părăsi nici ziua, nici noaptea şi se îndepărtează doar cât să nu-l piardă din ochi.

Trăiește în primul rând din ce primește de la oameni. Plus peturile și dozele de aluminiu aduse de ei la tomberon şi pe care Vasile le strânge meticulos în saci și le vinde apoi unei firme italiene de colectare a deșeurilor. Italienii vin, cântăresc marfa și îi plătesc lui Vasile, pe loc, 36 de lei la kilogramul de deșeu.

Vara, când lumea e mai însetată, afacerea merge mai bine, se strâng mai multe peturi. Le adună, le sortează după cele mai europene norme și le presează manual, bucată cu bucată. De o vreme, lumea s-a învățat cu el: vine cu deșeurile deja selectate, pe sortimente.

Îl întreb de strânge și hârtie. „Nu, nu mă ocup de cartoane, nu am unde să le depozitez. Dacă vine o ploaie și mi le udă, nu mi le mai ia nici dracu’. Așa că m-am specializat doar pe doze de plastic și de aluminiu.”

E pedant și ordonat, iar pe oameni nu îi lasă să arunce gunoiul pe jos. Mai vin uneori alți oameni fără adăpost și caută prin tomberon. Îi tolerează, în măsura în care aceștia respectă curățenia și regula jocului: „libertatea lui se întinde până la libertatea mea”.

Am ajuns la el prin directorul unei bănci. Faima sa locală e completată de multă compasiune și o solidaritate socială aparte: toți îl ajută și pare a fi deja unul de-al lor. Cele peste 1500 de zile trăite acolo de Vasile sunt mai mult decât pilda confirmării: îi știe pe toți și, evident, îl știu toți.

Vasile s-a născut în 1961, la Dognecea, o mică așezare din Caraș. A crescut cu părinții până la 13 ani, când, forțați de sărăcie, ai lui l-au dat la o casă de copii, în Eșelnița, tot în zonă.

Au fost trei frați, o soră a lui murind la 27 de ani.

A făcut școala profesională, profil „construcții”. Așa că după 4 martie 1977, când cu cutremurul care a zguduit zdravăn România, l-au dus, împreună cu colegii săi de profesională, la Craiova, una dintre oraşele afectate de prăpăd. Când a ajuns printre ruine avea 15 ani. De acolo l-au dus apoi undeva lângă Ploiești, tot în construcții. „Au spus că ne duc în tabără, dar când am ajuns acolo am fost puși să lucrăm la o școală de handicapați, de copii cu probleme.” Există însă și cealaltă față a medaliei: an de an, vara, chiar îi duceau în tabără, la Marea Neagră.

Când a terminat profesionala, Vasile avea 18 ani. S-a întors la ai lui, în Dognecea, și s-a angajat la o întreprindere minieră. Erau anii de glorie ai lui Kempes și Betega, așa că i-a urmat: s-a înscris în echipa locală de fotbal, una dintre participantele la inconfundabilele şi pasionantele campionate județene ale României lui Ceaușescu.

În măruntaiele pământului a lucrat doi ani jumate. Într-o zi, a venit mama lui și i-a spus: „Vasile, ce rost are să lucrezi în mină? N-ai familie, n-ai copii, n-ai nimic!” Aşa că, la 25 de ani, Vasile s-a mutat la Reșița ca să își căute pereche. S-a angajat la furnal, „la cesereu” (Combinatul Siderurgic Reșița). Și s-a însurat: „Am cunoscut-o la furnal, la Reșița.”

În decembrie 1989, cuplul Ceaușescu s-a retras din activitate. Au urmat inconfortabilii ani ai tranziției. Revoluția l-a prins pe Vasile în punctul ei cel mai fierbinte: la Timișoara, pe 17 decembrie 1989. A ajuns în capitala Banatului pentru că în dimineaţa acelei zile soția lui urma să fie operată. A văzut toate ororile și a trăit toate spaimele unui astfel de moment: tancuri, împușcături, victime, morți. Pe 18 decemrbie s-a întors la Reșița.

La începutul anilor 1990, Vasile a rămas fără slujbă, dar s-a reorientat rapid. Izbucnise conflictul din Balcani și s-a impus embargo Iugoslaviei. Sârbii aveau nevoie disperată de combustibil.

Cerere și ofertă: pe Dunăre, la granița româno-sârbă, a început traficul cu benzină și motorină. „M-a chemat un patron și m-a întrebat dacă știu să înot. Știam, evident. M-am mutat la Berzeasca, pe Dunăre. Treceam cu un transport de câte o tonă, o tonă și jumătate.”

Pleca după lăsarea serii din port și o lua în aval. Lucra de unul singur, doar el și barca metalică scârțâind în liniștea nopții. Un tansport avea între 20 și 60 de bidoane. În medie, pe seară, în zonă treceau fluviul circa 20-30 de bărci.

„Venea și control, bineînțeles, dar nu puteau să îi prindă pe toți.” Când vedea că vine patrula, sărea în apă și înota cât îl țineau brațele, spre mal. Marfa rămânea de izbeliște, se deconta la „pierderi”. Când nu era forțat să facă drum întors, se alegea cu 100 de mărci germane. Bani frumoși la vreme aceea. Trecea pe malul sârbesc, preda marfa, lua banii și se întorcea. A ieșit însă din business după trei luni, ca sezonierii. Venise frigul.

S-a întors apoi la Reșița, unde avea o casă primită de la stat încă înainte de moartea Ceaușeștilor. Se angajează din nou la furnal.

În 1998, un moment tragic. Se întorceau acasă cu soția, când îi întâmpină disperați vecinii: „V-a luat foc casa!”

„Copilul era mic (acum are 18 ani). L-am luat repede din casă și am salvat ce se mai putea salva. Era o curte comună, cu mai multe familii, doar casa mea a ars. Nu știu, cred că i-a dat foc cineva. Vecinii de curte se uitau la ceva film, n-au observat focul. Au venit pompierii și au stins totul. Dar a trebuit să ne mutăm în altă parte, nu mai puteam sta acolo.”

A primit de la Primărie o altă locuință, cu două camere, într-un cămin de familiști. Undeva la marginea orașului. Vasile era deja tatăl a patru copii: două fete și doi băieți.

„După ce a murit soția, cele două fete s-au căsătorit. Băieții au plecat și am rămas singur în casă.” Băieții sunt în Austria, iar fetele în Spania. Au plecat în ultimii ani. De atunci, nu prea știe multe de ei.

„M-a certat cu nevasta și m-am mutat într-o altă casă, ca să fiu singur. Copiii n-au mai vrut să stea cu ea și tot veneau la mine. Veneau azi, veneau mâine și într-o zi m-am trezit și cu ea acolo. Ne-am împăcat. De fapt, ea vânduse căminul, ilegal, pentru că nu era în proprietatea noastră. L-a dat pe bani de nimic unui tip. A aflat Primăria și au scos-o afară de acolo. Între timp se încurcase cu unul, care însă l-a părăsit. Și a rămas în stradă, așa că a venit la mine. Acolo a și murit, pe 5 aprilie 2010. Da, că a fost chiar de Paște…”

A rămas singur în casă, într-o zonă destul de centrală. Într-o zi, cât timp era la servici, cineva i-a spart casa și i-au furat și puținul pe care-l avea. A decis să plece, să își caute alt loc, cel în care trăiește acum, şi un alt drum…

Se știa cu unii din cartier, așa a ales locul. L-au ajutat toți. „La început, am găsit aici o baracă și dormeam în ea, pe o saltea. Apoi, încet, încet, am primit un cort.” Așa a construit, pas cu pas, toată „împărăția”.

S-a obișnuit cu rutina și tabieturile sale de zi cu zi, dar nu știe până când va mai rămâne „legat de glie”. „Iarna e mai greu, dar mă acopăr cu cojoace și pături. Doar să nu vină iar tâlharii, cum am pățit odată, când m-au atacat doi și mi-au luat banii primiți în acea zi pentru deșeuri.”

Mai trec și polițiștii pe acolo, îl cunosc deja, „Vasile e băiat bun!”, nu face probleme nimănui.

Înainte de a ne despărţi, îmi spune că așteaptă sărbătorile, când vin oamenii și primește atâtea bunătățuri de nu mai ştie ce să facă cu ele. „Se strică, e prea multă și dau și eu la alții…”

Profil realizat pentru Banca Mondială