Cum s-a văzut meciul din sectorul maghiar

Așe, Feri, de foc! Asta a înțeles ardeleanul Feri când a mistuit un depozit de substanțe inflamabile citind atenționarea: A se feri de foc!, spune un banc mai vechi. Cam așa aș traduce, cu indulgență, și tămbălăul făcut de fanaticii maghiari sosiți la București.

Ieri după masă, în Gara de Nord părea că a sosit un tren scăpat de la balamuc sau deturnat de pușcăriași. Ce a urmat apoi, prin oraș, în Centrul vechi și la stadion, n-a fost decât continuarea aceleeași coreografii. Anticipabil. Cum anticipabil e mai fiecare gest public al acestor fabricanți de haos după scenarii pregătite cu o rigurozitate patologică. Și nu atât febra partidei îi mână în luptă. Pur și simplu sunt puși pe scandal. Același comporament l-au avut și în scurta oprire de la Sfântu Gheorghe, ca și pe tot parcursul călătoriei lor până la București. Tocmai de aceea, permiterea accesului lor în proximitatea „civililor”, oameni care poate n-au nicio treabă cu fotbalul și cu acest război mediatic, a fost o mare gafă. E de neimaginat ca jandarmii români să nu fi fost informați despre ce au comis ultrașii maghiari până au ajuns în București.

Presa are ultrașii ei, făcând din țânțar armăsar. Pentru că nu toți suporterii maghiari prezenți la meci au fost ultrași. La fel cum nu pe toți românii îi cheamă Romulus Mailat sau Nicolae Ceaușescu. Nu poți să stigmatizezi o societate întreagă, de parcă toți ungurii din lume ar fi fost la București, plecând de la comportamentul unu eșantion de brigadieri de extremă dreaptă, cum a făcut înainte de meci o bună parte din mass media românească. Bun, știm că multor editori/jurnaliști nu le pasă, ba din contră și ba „pe mama lor”, și că raitingul scuză mijloacele, dar joaca asta de-a naționalismul îi face să semene tot mai mult cu subiecții pe care îi pun la zid. Linșaj mediatic de doi lei, cu ațâțarea spiritelor. Dacă liniștește pe cineva: la fel au făcut și jurnaliștii de la Budapesta.

Tot pentru cei care ne intoxică informațional: nicio deosebire între ultrașii lor și ai noștri. Acest detaliu a cam lipsit din comentarii. La meci, ai lor strigau: „Țiganilor! Țiganilor!”, ai noștri: „Afară, afară cu ungurii din țară!”. În sectorul românesc apăreau bannere cu 1918, în cel unguresc fluturau steagurile Ungariei istorice. Tricourile pe care le purtau erau, de ambele părți, negre. Iar contrele au început din primul moment: imnul Ungariei a fost fluierat copios, cel al României a fost ascultat de suporterii maghiari cu spatele la teren. E drept, melomanii erau la Festivalul Enescu.

Toată această artilerie simbolică a fost condimentată cu prezența susținătorilor Noii Drepte într-unul din cele două sectoare vecine sectorului maghiar. Ca o picanterie: între organizațiile neonaziste din Europa sunt acorduri de colaborare. Neonaziștii români și cei maghiari nu au căzut încă la o înțelegere. Așa că nu e de mirare că s-au folosit de prilej și au comunicat aproape tot meciul.

În fine, scorul, golul de generic al lui Pintilii, intervențiile spectaculoase ale portarului maghiar și plusul de motivație al jucătorilor români au salvat imaginea generală a unui meci slab spre anemic. Dar ne-am răzbunat, spunea Ioan Becali după terminarea partidei. Întrebarea e: pe cine?

Un bun amic maghiar din Ardeal a postat ieri pe FaceBook că îi e sincer rușine de ceea ce au făcut suporterii maghiari în București. I-aș transmite că personaje de pozat pentru testul Szondi sunt în toate societățile moderne. Problema este că ei vin, scuipă și pleacă trântind ușa invariabil cu acceași satisfacție. Și ies învingători chiar și atunci când echipa pe care cred că o reprezintă pierde lamentabil. Pentru ei, dictonul Veni! Vedi! Vici! e imuabil. De aceea, marii perdanți ai partidei România-Ungaria sunt în primul rând maghiarii din Ardeal, pentru că ei trebuie cumva să vindece greața lăsată de dejecțiile politice ale Budapestei.