Despre criză, altfel

Ieri noapte am văzut “Bonnie and Clyde”, pe TCM. The Motion Picture Guide sintetiza foarte bine în, 1985, producţia hollywoodiană din 1967: “Deşi puţine scene din acest film de mare forţă reprezintă fapte autentice, Bonnie şi Clyde constituie un jalon, care, în plus, a reuşit să fixeze pentru eternitate pe firmament trei stele : Warren Beatty şi Faye Dunaway, precum şi inventivul lor regizor – Arthur Penn. Pentru răuvoitori filmul a însemnat violenţa sub formă artistică. Este povestea celor mai frumoşi bandiţi de la începutul anilor ’30. Epoca este minunat captată în costume şi recuzită, în clădiri şi maşini, în muzica acelor vremi, imaginea este splendidă, dar acţiunea este mai tot timpul inventată. Mulţi dintre suporterii vehemenţi ai filmului susţin că Bonnie şi Clyde reprezintă mai mult decât pare, simbolizând alienarea şi dezumanizarea americanilor.”

Filmul a avut un succes uriaş. Nu că America ar fi dus lipsa de mafioţi celebri, dar povestea unui Romeo & Juliete against the system e cam imbatabilă. Subiectul are toate ingredientele unei poveşti de succes: gangsteri, dragoste, bani, crimă, suspans ş.a.m.d. De aceea, aura celor două personaje a inspirat mereu: Georgie Fame, Oliver Stone, Tori Amos, Die toten Hosen sau Beyonce sunt doar câteva exemple.

Am vrut să văd filmul din mai multe motive. Mai întâi, pentru că nu îl mai văzusem de foarte mulţi ani şi ţineam minte că mi-a plăcut. Apoi, pentru că situaţia de atunci este oarecum asemănătoare cu cea de acum, şi mă gândeam că nu strică puţină istorie cu iz de deja vu. Mai exact, Bonnie şi Clyde au devenit faimoşi în cea mai neagră perioadă a crizei economice din Statele Unite, descrisă de E. R. Milner în The Lives and Times of Bonnie&Clyde: cozile la pâine erau uriaşe, cantinele sociale pline până la refuz, numărul sinuciderilor, tot mai mare și mai bine de o treime dintre fermierii americani s-au văzut constrânşi să îşi părăsească pământurile. Nu cobesc, dar parte din istoria asta s-ar putea repeta. 

În fine, un alt motiv pentru care n-am schimbat postul, a fost acela că, acum şase ani, tot în martie, am avut şansa să îl întâlnesc şi să stau la poveşti cu unul dintre cei mai importanţi cunoscători ai legendarului cuplu: John Neal Phillips, autorul volumului Running with Bonnie and Clyde. The Ten Fast Years of Ralph Fults, despre care sora lui Clyde, Marie Barrow, spunea că e cea mai bună carte scrisă vreodată despre fratele ei. Scopul şi durata întâlnirii? O discuţie la Astoria din Dallas, despre viaţa neromanţată şi mai puţin mediatizată a celor doi bandiți amorezaţi. N-am să povestesc savuroasă lecţie de demitizare a lui J.N. Phillips (apropo, îmi vin în minte filmele lui Sergiu Nicolaescu…), dar dacă, totuşi, e cineva curios să afle care a fost, de fapt, adevărata poveste a lui Clyde Chesnut Barrow şi Bonnie Elizabeth Parker, poate citi aici.