Cosmin Popan, doctor în spițe INTERVIU

Ar fi mai multe momente de evocat. Nestemate sau blestemate împreună. Profesionale sau nu deopotrivă. Am ales doar unul, din categoria: „așa s-a călit oțelul”, vorba tovarășilor.

Era undeva pe la începutul perioadei în care am lucrat împreună la Cotidianul (cca. 2005, A.D.). El făcea front comun cu un al treilea coleg, Ionuț, zis și Dulămiță. Ne trăgeam de șireturi ori de câte ori se ivea prilejul. Un fel de surmenaj à trois, taxând de fiecare dată poziția celui afară din joc, pretextele fiind tot felul de nepotriviri inter-generaționale: ba că muzica aia e mai bună ca ailaltă, ba că titlul unui articol e prea nu știu cum sau deloc așa, ba că lacunele în materie de compatibilitate cromatică între ciorapi și încălțări sunt ușor impardonabile. Și altele asemenea.

Ei doi, lupi tineri. Eu, în fragedă grizonare. Printre multele subiecte cu ironia-n coadă era și rezistența prin cultură. Prin cultura beției. Ei, că sunt mai breji. Eu, că mai comand o navetă după ce îi îmbăt criță. Așa că într-o noapte de sâmbătă ne-am luat portofelele și am descins să dăm piept cu provocarea. În Barfly. În Barflyul vechi. Și ne-am pus pe consumat cu inima deschisă. Spre dimineața, după ce soarele mijise binișor, am luat-o toți trei, destul de șifonați, spre casele noastre. Pe trei cărări: unul a adormit în taxi, spre deliciul șoferului, celălalt în autobuzul gol, spre deliciul nimănui, iar al treilea s-a rătăcit căutând preț de mai bine de o oră domiciliul aflat la doi pași de birtul ce ne găzduise noaptea. Cam ca în Misiunea Capricorn 1, dacă știți filmul.

După ceva ani de presă, am rămas prieteni. O amiciție cu respect constant și coduri uneori mai greu descifrabile din afară. Prin urmare, ne știm suficient de bine pentru ca interviul de mai jos să poată părea inutil sau nepotrivit. Și, totuși, nu e. Așa l-am intuit după ce i-am rumegat rostul și așa spun și acum după ce e gata.

N-am să îi fac portretul, în răspunsurile pe care le dă este exact el. A plecat de vreun an în Anglia ca să studieze bicilizmul cu toate supapele și spițele socio-tehnologice pe care le implică. De ce a ales Albionul, cum e acolo, and so on, and so on, într-o discuție online care ne-a luat, ca buni ardeleni, vreo două luni.

Așadar, doamnelor și domnilor, un interviu cu unul dintre cei mai faini jurnaliști tineri pe care mi-a fost dat să îi citesc ever: Cosmin Popan.

De ce ai ales Anglia?

Am ales din două motive. Unul personal, altul profesional. Fratele meu era deja mutat de jumătate de an aici și am vrut să vin undeva mai aproape de el. Apoi, profesional, am ales Anglia pentru că citisem o carte în timp ce-mi făceam încă masterul în România, Cycling and Society îi zice. Era prima încercare academică de a scrie despre biciclete și altfel decât o fac inginerii sau planneri. Și acolo am dat peste un capitol despre frica de bicicletă, scris de sociologul Dave Horton, care e din Lancaster. Am aplicat la Lancaster University pentru că au un centru foarte bine văzut: CeMoRe, care a lansat un trend academic, mobility studies, destul de în vogă în ultimul deceniu. Explic mai jos ce și cum. Ideea e oarecum că la momentul respectiv sociologiile biciclistice păreau să se petrecă în Anglia și mi-am zis că nu e loc mai bun decât ăsta pentru mine.

Ce studiezi, de fapt?

E un doctorat în sociologie. Interesul meu mai specific ține de mobility studies, care e un domeniu interesat de un ansamblu mai larg de așa-numite mobilități. Ele vor să facă oarecum un pas înainte față de sociologia văzută ca știință statică, cea care a servit în ultimele decenii la crearea statelor-națiune și care spune că societatea și populația sunt limitate de granițele statale. Mobility studies, mai pe înțelese, zic așa: pe lângă mișcarea corporală umană (pentru muncă, relaxare, familie sau migrație), mai sunt și altele precum mișcarea obiectelor, a imaginilor pe tot felul de tipuri de suporturi, dar și tot ceea ce înseamnă ‘călătoriile comunicative’, unde intră telegraful sau Twitterul. În toată povestea asta complicat de simplă eu studiez bicicleta. Și cum putem ‘să mobilizăm’ mai multă lume să se dea constant pe biciclete. Mă interesează mai precis cicloturismul ca practică de relaxare sau exercițiu fizic și modul în care acesta poate contribui (sau nu) la mai mult biciclit urban. În Anglia cel puțin, dar și în alte țări europene, bicicleta e încă o jucărie de copii, aparat de făcut mușchi sau de răcorit gânduri, iar cei mai mulți o folosesc, dacă ne uităm la statistici de tot felul, pentru relaxare sau sport. Sau, pur și simplu din necesitate. E însă un fapt acum că orașele astea ce înghit jumătate din populația globului sunt tot mai sufocate de automobil, iar bicicleta este pe buzele multor municipalități de peste tot din lume. Asta și pentru că discursurile politice sunt tot mai tare legate de concepte precum ‘eco’, ‘sustenabil’, ‘durabil’. Iar bicicleta, evident, bifează bine aproape la toate capitolele. Altfel spus, e o pită de mâncat pentru bicicletă și pentru un doctorat pe o astfel de temă. Vedem dacă putem salva și planeta pe bicicletă după aia. Eu zic că măcar o parte din ea poate fi mântuită.

Fac parte și dintr-un program de cercetare doctoral, Liveable Cities. El adună o echipă multidisciplinară de la patru universități din UK: Lancaster, Birmingham, Southampton și Londra ca să ‘inginerească’ la planuri de viitor pentru orașe mai plăcute, mai locuibile, mai egale, mai frumoase.

Ești jurnalist. De ce nu ai ales un program pe teme media sau de comunicare?

Cred că am mai rămas jurnalist, sau măcar reporter de teren. O să fac etnografie și o să fiu la fel de curios și ca sociolog cum am fost ca jurnalist. Mi-e dor de deadline-uri, dar mi le potolesc cât pot pe Portocala Mecanică (un blog colectiv de biciclete, lansat de mine și de două prietene în 2009) sau pe blog la mine.

Dacă te-ar întreba Freud: „De unde, tinere, această pasiune pentru biciclete?”, ce i-ai răspunde?

Ca toată lumea, am avut biclă atunci când eram mic, am lăsat-o când am devenit adolescent, m-am întors la ea acum vreo zece ani și de-atunci n-am mai lăsat-o. M-a înnebunit, de prin 1997 încoace, Tour de France, că îmi dădea dor de ducă mereu. Mă uitam verile, când eram acasă la țară, la Eurosport (adesea cu imagini pline de pureci, că-l prindeam cu o antenă parabolică cam meteo-sensibilă). Petreceam zilnic 4-5 ore timp de o lună uitându-mă la băieții ăia. Suna cam dubios, nu? Știu. De-acolo a început tot. Din cauza ălora nu am acum mașină și cumva tot din cauza ălora, pot spune, acum fac un doctorat.

În ce constă documentarea și fieldworkul pentru lucrare?

Fieldwork încă nu m-am apucat să fac. Mă gândesc la câteva parcuri naționale și orașe de prin UK + ceva studiu de rețele sociale dedicate bicicliștilor. Oricum, terenul va presupune pedalat după oameni și stat de vorbă cu ei și cu cei care le potențează / atenuează mobilitatea pe bicicletă. Asta pentru că prea puțin studiile de transport se uită la dimensiunea socială, preferând mai degrabă abordări inginerești, determinisme tehnologice fără prea multă atenție la fenomene sociale.

Cine ți-e coordonator de proiect?

Sunt doi, John Urry și Katerina Psarikidou. John e un profesor britanic, la vreo 70, cărunt și puțin gârbovit, cu o ironie mișto și cu un spirit al vremurilor intact. A lansat toată treaba asta cu mobility studies acum vreo zece ani. E deci o voce autoritară în domeniul ăsta, citat la tot pasul, și care se dă, în sfârșit, pe bicicletă. E șef la CeMoRe, centru ăsta de studiu al mobilității, aflat deasemenea la Lancaster, și mai și editează un jurnal academic foarte interesant, Mobilities. Și, de dată mai recentă, conduce un proiect ce studiază inovații ‘low carbon’ în China. Îmi place de el că prinde foarte bine valul și scrie despre chestii aparent frivole precum 3D printing sau car-sharing, dar care au mari șanse să devină mainstream. Katerina, grecoaică, e cercetător în cadrul Liveable Cities. E specializată în agricultură sustenabilă, sisteme alimentare.

Cine sunt granzii domeniului?

Olandezii, danezii, evident, și apoi germanii. În sociologii de biciclete aș zice că britanicii și americanii, care vin tare din urmă.

De ce ei și nu alții?

Păi olandezii și danezii au știut să se opună la timp deplasării cu automobilul pe distanțe scurte în orașe. Au profitat de criza petrolului din anii 70 și s-au reorientat. Restul abia acum ce redescoperă bicicleta. Sisteme de bike sharing sunt și în Londra, Paris, New York, dar procentul de biciclit e la doar 2-3 procente, față de 20-30, cât e prin Amsterdam și Copenhaga.

Care e traseul pe care ți-ar plăcea să îl faci cu țoagla în România? Dar în lume?

În România m-aș duce pe la deal și munte, că e fain cu urcuș și coborâș. O tură prin nord mi-ar plăcea, că mi-i și dor de casă (Sălaj). De la Cluj la Baia Mare, ar fi o treabă. În lume m-aș duce peste tot pe bicicletă, dacă aș putea. La vară vreau în sudul Franței, cu rulota, cu gagica și cu biclele pe capotă. Sudul Franței că e cald și bine, nu ca la noi la Lancaster.

Ce perioadă a anului ai alege?

Oricare, numa să nu plouă ca porcu, să ningă sau să fie sub zero.

Te-ai apucat să scrii un blog. Unii ar spune că e târziu. Dușmanii, că e prea târziu. Ce le poți spune? Cât e pasiune și cât promovare, brand personal în decizia asta?

E și branding, recunosc, e și exercițiu bun de scris. Mi-e bun la networking, cred. 50% pasiune, 50% promovare.

Ce putem citi acolo?

Scriu despre lucrurile pe care le studiez în perioada asta. Dar încerc să nu o fac în limbaj prea prețios.

Zi-mi puțin de facultate.

Facultatea e pe un deal, în afara orășelului de 50.000 de locuitori. Are două universități, Cumbria University și Lancaster University. Liniștit, ca un sanatoriu. Plouă aproape zilnic, primăvara-toamna-iarna, are baruri puține și care se închid devreme. Mare parte din lume lucrează la universitate, așa că toată lumea ajunge în scurt timp să se cunoască cu ‘virtual’ toată lumea. Au castel impunător, cu clopot, dealuri pline de oi ce pasc și marea aproape. Idilic. Se zice că trei ani de doctorat pot fi foarte productivi aici.

Șocuri culturale?

Stânga și dreapta în trafic. Că mi se cere buletinu când îmi cumpăr bere, dar poate că aici sunt și eu, tânărul, de vină. Mâncarea pre-gătită pe care o văd peste tot la supermarketuri. Faptul că tot ce cumperi e ambalat în plastic. Altele nu prea, cred că am devenit un civilizat de-al lor. A, poate și faptul că, deși Lancaster e considerat un oraș bike friendy, beneficiind de ceva investiții substanțiale în biciclit acum câțiva ani, tot un oraș al mașinilor e, în cea mai mare parte.

Ce nu ți-a plăcut/nu îți place la englezi?

Că nu poți da jos de pe torenți chestii fără să te temi că poate te caută băieții. Și că netul merge mai prost decât în România. Asta cu plăcut/neplăcut la englezi e dificilă. Cred că englezii sunt ok în general, deși e povestea asta cu românii și bulgarii, de pe urma căreia eu nu am avut de suferit. Glumesc că sunt un ‘vânător de beneficii’ și lumea nu fuge de mine. Nu-mi place mai degrabă că nu mai am vreme de legat prietenii ca cele din București, asta mai necesită investiții cam serioase, iar lumea e aici cu burta pe carte, nu pe beri și pierdut vremea foarte mult. Încerc să nu mă plâng de lucruri, e o activitate păguboasă. Prefer să rezolv problemele eu însumi, atât cât îmi stă în putere.

Cu ce te-a cucerit, în schimb, Anglia?

Cel mai tare cred că îmi place că nu te întrerup în mijlocul propoziției să-ți spună că știu deja continuarea la ce vrei sa zici. Și că, în general, știu mai bine decât tine ce vrei să zici.

Dă un sfat ministrului educației din România (te rog, fără obscenități!) 🙂

Să introducă cursuri obligatorii de dat pe bicicletă la clasele primare. Ar fi o chestie inovatoare, pe care o fac foarte puține organisme similare în lume.

Câți colegi ai? Câți sunt din Est?

Doctoranzi în sociologie sunt câțiva zeci. Grupul e foarte eterogen, majoritatea străini, majoritatea asiatici. Români mai știu unul, alți est-europeni ar fi un ungur, 2-3 turci, o poloneză, greci, ciprioți.

Care sunt punctele tari ale sistemului lor de învățământ?

Că îți oferă acces nelimitat la resurse, biblioteci virtuale și fizice pline de lucruri folositoare. Iar dacă nu sunt la raft și le dai un motiv bun să existe acolo, le comandă ca să aibă și alții acces la ele. Că verifică ca lumea și oarecum în real-time tentativele de plagiat. Că la școală faci cursuri de craft skills, care te învață cum să abordezi un doctorat și viața după doctorat. Că profii coordonatori stau de capul tău pentru că de performanța ta depind calificările pe care le primesc. Pentru că au sala de gimnastică, bazin de înot și piste de biciclete care leagă campusul de oraș.

Dă-mi cinci taguri pentru cum vezi tu România de acolo.

E cam înzăpezită și greu de urmărit de departe. Sincer să fiu, nu prea văd România, de fapt, de aici, decât prin feedul de Facebook + 2-3 site-uri de-acasă pe care le mai accesez. Simona Halep e printre puținele vești bune dinspre țară.

Care e interpretarea ta despre toată ciondăneala asta între români și englezi legată de imigranții noștri?

Depinde ce alegi să consumi ca informație. Poți citi tabloidele gen Daily Mail sau The Sun și să te indignezi sau poți să citești The Guardian care se exuberează tâmp la cât de ‘europeni’ sunt românii. E artificială toată ciondăneala, ca la un meci de fotbal România-Ungaria.

Când ți dor de casă ce faci?

Ascult muzici de bună și proastă calitate de-acasă (de la Puya și manele la Dumitru Fărcaș, Maria Tănase, în funcție de stări și forme de ebrietate). Mai mânc câte un chorizo spaniol, că e cu gust de porc. Vorbesc cu prietenii pe Facebook, însă evit cât pot discuții despre politică. Vin acasă când am timp și bani. De cele mai multe ori mi-e dor de oamenii de acasă, nu de ideea de casă propriu-zis.

Cum îți omori timpul liber?

Alerg de câteva ori pe săptămână, în parcul de peste drum. Ies la ture cu bicicleta în weekend. Ies în cele 2-3 baruri care îmi plac, cu oameni care reușesc să vorbească și altceva decât despre ce fac ei la doctorat și despre ce bârfe mai circulă prin departament. Încerc, în general, să mă educ și să fiu eficient ca să scot la capăt doctoratul.

Ce citești în afară de ce-i musai?

Citesc regulat Wired, ca să ies din rutina gândirii academice. Literaturi ciclistice (acum, de exemplu, citesc A Bike Snob Abroad, o carte a unui biciclist și blogger american care e foarte ironic față de tot ce înseamnă ideea de bike culture), la fel, ca să mă scoată din gândirea unilaterală. The Guardian, BBC, Atlantic Cities.

Consumi mai mult print ca acasă?

Da, că am de citit destul de mult și de subliniat, notat pe margini, lucruri pe care nu le pot face pe monitor. Și, în general, încerc să-mi fac bibliotecă personală, să cumpăr mai ales cu titlurile importante de care am nevoie.

Televiziune, radio?

Nu am TV, la fel cum nu am avut în ultimii ani nici în România. Ascult Radio 6 BBC dimineața, la cafea, că au muzică bună, așa, classic pop/rock. Muzică și filme consum contra-cost, pe stream (Netflix, Spotify), că e mai greu cu download-ul la englezi. Nu vreau să îmi taie conexiunea la net.

Te-ai fript vreodată cu engleza?

În general, nu. Mai ales pentru că la școală nu se pocește foarte tare engleza. Am fost o vreme frustrat că nu aveam cu cine să vorbesc, să-mi exersez treaba asta. Citeam și scriam toată ziua și când deschideam gura ieșeau numai anomalii. Între timp m-am mai cizelat.

Ce plănuiești să faci după ce termini?

O să mă mut la Londra în maxim un an, pentru că e și prietena mea deja acolo. Deși nu-mi place ideea de metropolă, o vreme o să fiu pe-acolo, pentru că cele mai multe oportunități, cel puțin în Anglia, acolo sunt. Mai am încă doi ani și ceva de doctorat, încă mi se pare devreme să spun ce va urma după.

Unde te vezi peste zece ani?

Probabil nu în zona academică. Advocacy, consultanță, undeva în zona asta.

Dacă Wired, National Geographic sau L’Equipe ți-ar face mâine o ofertă, ai accepta?

Part-time și pe bani, da. Dacă Wired deschide o rubrică de sustainable mobilities, oricând aș băga 🙂

Zi-mi ce întrebare am uitat?

Nu cred c-ai uitat nimic 🙂