Croitoreasă de lux pe Ada Kaleh INTERVIU

Născută la finele anilor 1920, este printre puținii martori în viață ai înfloririi și distrugerii insulei Ada-Kaleh de-a lungul secolului al XX-lea. Talentată și conștiinciosă, a învățat croitorie de lux la Orşova și a lucrat la Fabrica de Confecții de pe Ada-Kaleh. Se căsătorește cu Mehmet Eyup, viitorul președinte al Consiliului Popular al insulei, și au împreună doi băieți.

Vestea evacuării populaţiei de pe Ada-Kaleh şi iminenta scufundare a insulei a mâhnit profund familia Mehmet. Au refuzat ferm propunerile de strămutare pe insula pustie Șimian sau în Turnu Severin și au optat pentru Constanța, loc în care puteau avea acces la un lăcaș de cult musulman.

Şocul dislocării a fost accentuat de modul în care au fost tratați la sosirea în oraşul de pe malul mării: cele mai multe dintre promisiunile autorităților s-au dovedit mincinoase, iar atitudinea noilor lor concetățeni vis-a-vis de turcii din insulă a fost mai mult decât rezervată.

Fosta croitoreasă de lux a fost nevoită să lucreze ani de zile în alimentația publică, inclusiv ca debarasator la autoservirile pentru turişti din Mamaia. Astăzi, Neriman Tasin Mehmet, acum văduvă, își duce zilele alături de un motan leneș, rugându-şi fiul să-i promită că îi va îndeplini o ultimă dorință: aceea de a fi înmormântată cu fotografia insulei pe piept, ca o icoană a unei vieţi fericite.

Un interviu realizat, în 2011, de Magda Andreescu și publicat în elegantul volum Adakale-li. Patria din buzunarul de la piept, apărut anul trecut la Editura Martor – Muzeul Național al Țăranului Român. Mulțumim pentru permisiunea de a-l republica aici. Prima parte:

*

Câţi ani aveţi, doamna Neriman?                           

81 [de ani].

Vreţi să vă amintiţi împreună cu noi de Ada-Kaleh?

Cu ce tragedie am plecat de acolo! Mi-a părut rău de tot [plânge]! Am sărutat patru colţuri ale casei mele şi aşa am plecat! Mi-am luat rămas bun! [Am un tablou], ce să faci cu pictura? (vezi galeria foto) Nu poţi să trăieşti cu pictura! Ce viaţă am avut în insulă!

Ne povestiţi?

Mă numesc, după tată, Mehmet Tasin. Tot Mehmet – s-a întâmplat! – mă cheamă şi de la căsătorie: Mehmet Tasin Neriman. M-am născut în 1929, 6 decembrie 1929. În insula Ada-Kaleh. Fraţi n-am, surori n-am, singură la părinţi sunt!

Am făcut şcoala, cele şase clase [care] atunci erau obligatorii. Şi pe urmă m-am dus în Orşova. A închiriat mama o cameră acolo, ca să învăţ croitoria. La 22 [de ani] m-am căsătorit, am avut doi copii.

Am lucrat la fabrica de confecţii. În 1949 a luat fiinţă în insula Ada- Kaleh o fabrică de confecţie iniţiată de Gheorghe Gheorghiu-Dej. A venit în insula Ada-Kaleh. [Oamenii] au ieşit, au cerut… şi în termen de o lună de zile a trimis deja oameni pentru construirea… Clădirea aceea [în care s-a făcut] fabrica de confecţii a fost cândva şcoala gimnazium a unui particular, Marinescu. În timpu’ războiului s-au împrăştiat toate şi după război a luat fiinţă [fabrica]. În 1949 am intrat în fabrica de confecție ca şef de bandă, ca meşter. Eu şi cu un băiat, croitor, eram calificaţi în croitorie, cu diplomă. Şi am învăţat oamenii să coase la maşina de cusut. 23 – 24 de ani dacă aveam! Am intrat, am avansat, am devenit control tehnic de calitate, [apoi] ajutor de maistru. Multe posturi am făcut, am fost pe post de normator. Unde m-au pus, acolo am făcut.

În ’64 sau în ’65 am primit vestea de la partid – partidu’ din Turnu Severin – că insula Ada-Kaleh se va desfiinţa. Toată lumea era disperată. Ce să facem, unde să cerem? Ne-au cerut ei să ne mutăm în insula Şimian. Noi n-am vrut, că nu era asigurat acolo. La insula Ada-Kaleh erau cetăţile alea, era asigurat, nu ne era frică! Da’ acolo, [dacă] inundă, ne-am dus de suflet toată populaţia! Pe urmă au cerut la Schela, şi unii au vrut, alţii nu. Cei care au vrut s-au mutat acolo.

Noi n-am vrut pentru că începuseră în ultimu’ an să ne batjocorească pe noi, cei de la fabrică. „Când o să veniţi voi de la insulă la Turnu Severin, o să vedeţi pe dracu’ ghem! O să vedeţi voi ce o să păţiţi!” Noi, care eram mai dezgheţaţi, cu ochii deschişi, n-am mai vrut! Ce le-am făcut? Datorită nouă, insulei Ada-Kaleh, s-a comasat în Turnu Severin! Datorită nouă au ei fabrică de confecţie acolo! Şi am fost persecutaţi! Pentru că erau foarte mulţi cărora nu le conveneau procedurile comuniste, erau cu gura mare şi le ziceau, ştiţi? Şi de acolo pornea scandalu’!

[Unii] au cerut imigrarea în Istanbul, unde şi-au găsit fiecare un loc de muncă. În Piatra-Neamţ, în Timişoara, în Sibiu, în Turnu Severin au rămas. Bucureştiu’, Constanţa, Tulcea, Hârşova. Uite-aşa ne-a împrăştiat, ca potârnichea!

În ’68 am terminat cu strămutarea, de-a binelea [oftează]. În ’68, cam naivi, am pornit să cerem loc de muncă, la forţele de muncă [în Constanţa]. Nu ne dădeau. Ziceau să fim mulţumiţi că avem loc, ne-a repartizat loc! „Ce dracu’ căutăm noi? De ce nu ne-am dus la Brăila?!” Acolo era fabrică de confecţii. „De ce ați venit?” Câte cuvinte grele! Până mor am să-mi amintesc de cuvintele astea grele: „Noi suntem sătui de ţigani, mai venirăţi şi voi pe capu’ nostru, aicea!” Aşa ne-au tratat.

Şi înainte de a pleca, când ne-am înscris noi la insulă, ne-au promis că nu se vor diminua încadrările noastre, salariile noastre. Că în raport cu salariile o să ne dea loc de muncă, n-o să plătim lumina, n-o să plătim chiria pe unde suntem, nimic! Toate au fost nişte minciuni, promisiuni! De atunci m-am scârbit de ei!

În fine, am venit aici, a trebuit să intru [în servici]. Unde să mă duc? Am intrat la I.T.C. [Întreprinderea de Transport Constanţa – n.a.], pentru că atuncea era o lege că în trei luni de zile trebuie să te încadrezi ca să-ți meargă continuitatea în câmpu’ muncii, la cartea de muncă. Am intrat câteva luni acolo, până am găsit [ceva] la Mamaia [cu] salariu’ meu cu care am plecat de-acolo. Am intrat trei luni la o cofetărie, la tabăra „Turist”. Şi aveam nişte cercei frumoşi, orientali. Cine îi vedea admira cerceii ăia! Şi unu’ din cercei avea un defect, mereu se sucea, mereu trebuia să-l îndrept. Era acolo o cucoană tare afurisită, aşa. Eu am crezut că cucoana aia suceşte, îndreaptă cercelu’. Când colo, mă pomenesc cu ei la ea în mână! Cum i-a luat? Că se deschideau aşa de greu! Dacă [era] expertă la furat, a ştiut ce să facă! „Hai să-l văd şi pe ăsta!” M-am pomenit [că-mi ia] ambii cercei din ureche. „Ce faci, doamnă?” „Să-i pun să mă lăfuiesc [lăfăiesc sau răsfăț – n.a.]!” M-am certat cu ea. Cu chin, cu vai, mi-a dat cerceii! Aşa hoţi experţi erau…

Şapte ani am plâns după localitatea mea! La noi nu era aşa hoţie, noi lăsam uşile deschise şi plecam. Putea să intre din uşă, să intre până la şifonier, nu lipsea nimic la noi. N-am fost aşa, experţi, ca să ne ferim de hoţi! Fiecare a avut încredere în celălalt.

[De exemplu la fabrica de confecţii.] Făceam plan şi depăşeam şi planu’. Se lucra după normă, ştiţi, câte gulere faci, câte fuste faci. În perioada aceea făceam indispensabili pentru militari. Găseau ei nod în papură! Cereau patru împunsături pe centimetru. Păi, cum să lucrezi [aşa] la producţie? Maşina de cusut merge cu 4000 de turaţii pe minut! Să mai şi numeri… Atâta mizerie făceau. Şi deosebită ură aveau pe noi că suntem în avans. La mine, că eram maistru, [dacă] avea cineva nevoie să se ducă să-şi spele rufele – că la noi uzina [electrică – n.a] mergea în timpu’ când lucrau fabricile – eu îi dădeam voie. Întrebam fetele: „Da, dăm voie, o să asiguraţi planu’ ei, cota ei?” Unii zice au da, unii nu. Îi dădeam voie. Dar mergea treaba. Eu n-am fost criticată niciodată că n-am putut să fac planu’!

Şi câteva luni au venit, au văzut ei că avem noi produsu’ pe mese. Cum făceam? Luna asta lucrez pentru luna viitoare, ştiţi? Era foarte bună metoda asta! Şi m-au verificat şi m-au găsit cu avans pentru luna viitoare. Şi mi-au mărit normele, mi-au mărit planu’, m-au sancţionat, nu mi-au dat salariu’ întreg trei luni! Că am muncit mai mult!

S-a întâmplat de am venit aici, la Constanţa. Până ne-au ajuns bagajele, pe parchet am dormit. Am întins şubele cu care am venit, am dormit aşa vreo săptămână. Au venit bagajele noastre, ne-am aranjat, şi bărbată-miu s-a dus în Turnu Severin ca să deconteze banii de vagoane [pentru transportul feroviar de la Orşova la Constanţa – n.a.]. S-a dus şi acolo bărbată-miu zice: „Puţini bani decontarea asta! Foarte puţini!” Că n-au dat cât a plătit. „E, ce mai vrei, zice ăla, banii de la A.D.A.S. au fost! Ăsta-i A.D.A.S.-u’, mic!” Când a auzit bărbată-miu că el, preşedinte de sfat [popular], n-a ştiut de problema asta! Atât de şnapani au fost, că n-au spus nici la bărbatu-meu, ca preşedinte! Vine acasă şi-mi spune: „Mă, Neriman, ştii ce-am auzit? Pe noi ne-a plătit A.D.A.S.-ul, nu ne-a plătit la suma Hidrocentralei, din [banii] ăștia care au venit!” Auzisem că uniunea de acolo, din America, a trimis pentru noi nişte bani la partid, să ne despăgubească. Ne-a plătit de la A.D.A.S. şi ne-a închis gura. „Ce să facem?” „Ce să mai facem? Taci din gură, că se urcă ăştia pe capul nostru… Ce, vrei să mă vezi după gratii?” Am tăcut din gură, n-am mai zis nimic!

Uite, Sefidin n-a fost mulţumit de suma care i-a dat-o lui. Casă mare, sănătoasă, frumoasă, elegantă a fost. S-a dus până în Bucureşti, a ştiut el unde să se ducă, şi s-a judecat cu partidele lor, cu echipa lor. Şi, când iese, unul de la uşă îi zice: „Băi, şterge-o tu frumos! Repede şterge-o! Că încă eşti cetăţean român, că de nu, te luam de mâini şi de picioare!” Săracu’ a venit într-un suflet acasă. Şi în 24 de ore a plecat la turci! Nici n-a putut să-şi ia rămas bun de la toată lumea, a plecat! S-a dus bietu’ om! N-a mai cerut niciun ban! A plecat. Aşa ne-au făcut ăştia!

Când am venit, eu ştiam că am încadrare mare pe cartea de muncă. Ştiam că suntem tehnicieni, aşa ne-au venit încadrările din Bucureşti în Severin. Credeam că am încadrarea mare. Io luam banii ăştia, dar se se ştia că mai rămâne încadrarea, te ajută la pensionare. Când am ieşit de la insula Ada-Kaleh, atuncea ni s-au dat cărţile de muncă. Atuncea am văzut, ne-a pus „muncitor calificat”! Ei mi-au luat banii mei, din Bucureşti, ca tehnician, da’ de plătit, mă plătea ca muncitor calificat!

M-am scârbit de tot de ei! Cât am muncit noi acolo şi câte fete au plecat! Cei care au plecat au renunţat şi la cartea de muncă, şi la vechime, numai să plece, să scape! Şi i-au obligat să iscălească că n-au pretenţie la casele lor. Poţi să faci aşa ceva, în halu’ ăsta? Şi-au dat oamenii. „Nu mai vreau nimic, numai să îmi dai voie să plec!” Din urma noastră ei au avut o serie de beneficii. [La] asta nu s-au gândit, aşa, puţin?

Cu ce a luat mama ca despăgubire, niciun coteţ nu făceai! A dat mama, săraca, pentru transport şi a luat sufrageria asta. Atât, din banii de casă! Noi am lăsat o casă mare… am avut butelie, bucătărie am avut, mobilă! Am traversat pe Dunăre cu barca mare, cu pramul, până la port acolo jos, la linia moartă… Era o linie moartă la portu’ Orşova. Era aproape de noi.

Printre ultimii am fost… Nu mă înduram să plec! Of! Prima a plecat doamna Enghin… După ea a fost doamna Hagi, sora ei, părinţii şi bunicii ei. Un familion a plecat. În fiecare săptămână mergeam și conduceam pe [cineva]. Foc, foc! Sora lu’ mama a plecat – erau trei surori – şi mama a pus capul pe spatele sorei ei mici și a început să plângă. Că mama n-a plecat, a rămas. Frați, surori, copii, bătrâni s-au despărțit… Tragedie!

Vă spun drept, am blestemat [plânge]! De durere, de of, de focul meu am blestemat, am blestemat! Am blestemat strămutarea asta. Cine a profitat de noi ca să ne mute… Mi-am plâns… am plâns localitatea întreagă! Șapte ani am plâns după ea, am mai încetat puțin, m-am obișnuit, am văzut că nu se mai poate… Am trecut după vreo doi ani, cu trenu’, și când am ajuns la nivelu’ insulei, am început să plâng. Mă uitam la geam și plângeam. Era un țăran în tren şi ăsta zice: „Săru’ mâna, cucoană, spune-mi și mie, săru’ mâna, de ce plângi?” „Eh! Vezi locu’ ăsta, creanga aia? A fost Ada-Kaleh!” Se scufundase, da’ era o creangă care n-a apucat şi mi-am dat eu seama că acolo-i capătu’… „Ei, săru’ mâna, zice, ești de la Ada-Kaleh?” „Da!” „Plângi, zice, c-a fost frumos, săru’ mâna!”. Am trecut de-acolo cu lacrimi în ochi. E altceva când pleci şi te duci și mai vezi, te mai consolezi, te uiți. Da’ să nu mai găsești, e foarte greu! 42 de ani sunt de atunci…

Viața a fost grea [pe insulă]. Făceam trei kilometri pe jos pân’ la piaţă la Orşova, trei kilometri pe jos veneam cu greutate, cu sacoșe în spinare. Aduceai butelia peste Dunăre, era cam greu! Sfatu’ Popular mai avea grijă de noi. Aducea o dată pe săptămână carne la Alimentară. Marfă la Alimentară, o dată pe săptămână reînnoia marfa. Aducea și la Aprozar, că luase ființă un Aprozar, dar nu prea a mers, pentru că lumea avea grădini și se alimenta din grădină cu legume proaspete.

Aveam grădina așa de mare! Acolo săpam și puneam legume. Venea apa primăvara, ne inunda insula. În câteva ore se retrăgea apa de la Dunăre, dar noi aveam grădină în jos, nu se retrăgea apa așa repede. Dedesubt pământu’ era ud, se făcea mijlocu’ verii și noi încă n-aveam pusă grădina. Era ud, mlaștină era. Cei care aveau puţin mai sus se usca mai repede. Aveam și necazuri din astea!

[Copiii], după patru clase îi trimiteam la Vârciorova, îi trimiteam la gara Orșova. […] Traversai la ora şase cu barca, copiii se duceau, treceau malu’ și se duceau la Vârciorova la școală. Trei kilometri pe ger, ploaie, zăpadă… Ai mei au avut patine, da’ ăilalţi n-au avut. Pe întuneric veneau iar înapoi, traversează… N-am avut număru’ de copii și nu ne-au dat voie supliment de cadre să ni-i învețe!

A fost moscheia noastră, a fost capela ortodoxă… Am avut dispensar, am avut creșă, am avut cămin, am avut școală, am avut cafenea, secție de telefoane, brutărie, cârciumă… Două fabrici. Țigări. Erau oamenii mulțumiți, trăiau și aveau bani.

Am avut aproape 1000 de metri pătrați, aproape… Livadă. Eu am lăsat curtea acolo plină, căzute pere micuțe, așa, galbene, frumoase, gustoase. Ca plapuma erau pe jos, n-aveai unde să pui picioru’! Am luat câteva în sacoșa mea, până în Constanța am mâncat din ele. Una e să ai casă în curte și alta e să intri într-un coteț! Ce n-aș da să am o căsuță, să am tot așa o bucată de pământ, să pun livadă cu toate fructele mele ce-am avut… Până nu mor aș vrea să am o pară să mănânc din ea! N-am găsit! Nicăieri în toată România nu s-au găsit perele alea ale noastre! Care mai de care a luat altoi să altoiască, când am plecat!

Am lăsat ușile deschise până la refuz, să fie deschis norocul nostru. Că așa mi-am spus: „M-am născut în tine, am crescut, m-am măritat, am adus copii pe lume tot în tine!” Am avut un câine, n-a vrut să vină, s-a ascuns. Totuşi s-a dus mama, a tras de el și l-a luat, am venit cu câinele aici. Cici îl chema. Nu era voie să-l ții la bloc, l-am dat la o casă de aici; într-o lună de zile a murit, săracu’!

Ne-au luat fericirea noastră, ne-au luat sănătatea noastră. Când am venit aici, care mai de care din bătrâni a murit mai repede. Au murit pe rând, așa, în scurt timp… I-am spus tatei atunci: „Tată, tu ce faci, unde rămâi? Vii cu noi?” Zice: „Unde sunteți voi, acolo sunt și eu! Dar gândiți-vă, zice, acolo e clima sărată! O să ne priască nouă acolo?” „A, zic, tată, și tu vii cu prostii din astea?” N-am dat importanță. Şi când am venit, vai de mine! În primu’ rând mama: durere de picioare, durere de brâu, durere de încheietură. Noi am fost la climă dulce! De atuncea și până în ziua de astăzi eu sufăr de reumatism. […]

Înţelegem că insula era deosebită. Dar era o comunitate amestecată!

Eram turci, dacă erau 50 de suflete de altă nație. Au fost maghiari, au fost nemți, români, sârbi… Românește, turcește, cinci limbi cunoștea tata, era navigator. Ne descurcam, ne obișnuisem, așa era. Nu știam traiul de-afară.

Dar sărbătorile cum erau?

Înainte se duceau cu colindele. Cum e la dumneavoastră cu colinda, şi la noi există colinda. O creangă mare, frumoasă, agățate de la fiecare batiste, fulare, mănuși, căciulițe, cine poate pune pentru acel care colinda. Spunea, bătea în tobă și făcea urare: cutare să fie așa, cutare nu știu ce… Şi dacă-i plăcea de urare, îi dădea bani.

De bairamuri, bogătașii tăiau „kurban”19: dichiseau berbecul, puneau paiete, chestii, cântau, făceau rugăciune pentru el și-l duceau la tăiat. Așa cum era se tăia. Împărțeau la săraci, mâncau și în casă. Singurul lucru cu care nu sunt de acord cu religia asta, să tai animalu’ pentru bucuria mea! Nu sunt de acord cu așa ceva! Sunt credincioasă, da’ să tai animalu’ pentru plăcerea mea, nu!

La nunți, noaptea după douăsprezece, spre dimineață, se aprindeau făcliile. Atuncea erau încă făclii. Cu făcliile se duceau la casa fetei, luau fata, o aduceau la băiat, cu făclii. Frumos, muzică, dairele, chestii… Au murit, toți au murit cei care știau să cânte! La băiat, bun venit, masă mare… Masă mare se dădea! Normal ar fi trebuit să ție o săptămână, dar cu fabricile noastre, cu munca noastră, nu prea se ținea o săptămână. Făceai mai puțin. La un moment dat a ajuns la 24 de ore!

Se mâncau mâncăruri tradiționale. Dacă-i vară, se mâncau ardei umpluți, carne cu praz, iahnie… Da’ ce mâncare cu praz! Se mânca pilaf sârbesc cu carne, ghiveci. Se mânca „paceam”… se făceau foi numai cu ouă, foi așa, rotunde, nu groase, cum se face la plăcintă! Puțin mai gros, cât muchea de cuțit. Şi tai în romburi așa cum vrei și le prăjești ca pe gogoși și le pui pe tavă tapetată. Şi ai pregătit un sos, un sos de ciulama. Aveai făcut un sos de făină din ăsta, de la zeama de la carnea de oaie. Şi puneai peste un rând de foi, iară un rând sau două; dacă sunt subțiri pui două rânduri. Între ele, peste ciulamaua aia, firimituri de carne. Până se ajungea de se făcea de două degete, mai mult. Se tăia romburi ca la budinci, şi ce gustoasă era! Şi mâncare de sezon: dacă-i sezon de legumerie, umplutură. Umpleam dovleac, umpleam praz, umpleam ardei, puneam varză, ciorbe. Ciorbe îndulcite. Se făceau ciorbe, borș din ăsta de pește, dar se acrea cu oțet. Dres cu ouă și acrit cu oțet. Făceam pește la cuptor și deasupra turnam iaurt cu ouă, usturoi și pătrunjel verde. Repede, băgat la cuptor, se încheagă.

Sunt bărbați bătrâni din ăștia care vin să facă petrecerea, trebuie asigurat mezelâcu’ lor. Trebe’ să aibă și mezelâc și să gătească cineva! Se face petrecere și trebuie să le dai și mâncare! Femeile găteau.

Veneau și femei la petrecere?

La început nu erau, era rușine! Femeile făceau separat. Tot la casa fetei sau la casa băiatului, dar în altă cameră. Nu se împreunau femeile cu bărbații! Pe-ormă s-a modernizat, și femei, și bărbați la un loc. Cine voia, de bunăvoie, de dragostea miresei, de dragostea mirelui, cine vrea, cântau. Bărbații la bărbați, femeile la femei. Nu era la noi să plătești așa ceva.

Obiceiurile erau că se duceau și cereau fata. Și duceai un inel sau ceva cadou. Pe urmă stabileau când este logodna. Se anunţă logodna în plin, în toată localitatea: „La cutare zi, la cutare oră, se prezintă logodna cutare, nu știu ce, pune inelul din partea cui și așa mai departe, s-au logodit.” Când este de cununie, tot așa, seara „kana gecese” se spune: se pune manichiura aia neagră20. Toate degetele se făceau cu negru la fată. Cununa pe fată, punea un lighean cu apă călduță, la degetul mare câte o lumânare așa, aprinsă, și preoteasa – cineva care ştia să citească Coranul – citea. Punea cartea pe capu’ fetei şi-i citea, acoperită așa, până ce trebuia să ardă lumânarea. Dacă se stinge devreme, nu prea e bine, dacă trece peste aia, e foarte bine.

Preoteasa noastră principală era Hidaet. Pe urmă a îmbătrânit, n-a mai putut să stea mereu în picioare să citească, obosea… Când termina, ștergea picioarele, se îmbrăca, punea ciorapii, se ducea și pupa mâna la fiecare în parte. Și pupa mâna și la copiii mici. Copiii mici sunt buni de „berechet”, adică de venit, de bogăție… Spor. La noi se spune că ce se roagă copiii mici e bun rugat! Ceea ce roagă copiii, asta-i luat în evidență, Dumnezeu ascultă.

Când eram la şcoală, am făcut o rugăciune de ploaie. Să plouă. Sunt unele obiceiuri pentru asta. Se duc numai copiii și niște bătrâni care au trecut de termenul lor, știți, bătrâni și copii. Mai curaţi… Și dezbracă bărbaţii hainele pe dos, și trebuia să fie și o persoană, așa, cu handicap mintal dacă se poate, [cineva] care nu judecă normal… Am avut pe cineva, [o femeie]. A venit cu fetița în brațe. Şi în timpul rugăciunii, un băiat mai mare a furat fetiţa din brațele lu’ mamă-sa și a aruncat-o în Dunăre. Mama s-a speriat: blestema, țipa. E bine când se sperie, când înjură, aşa trebuie. Şi tot băiatu’ ăla s-a dus, a luat copilu’ şi l-a scos afară. Noi am continuat rugăciunea. Nici n-am terminat rugăciunea complet, că s-au întunecat norii, s-au încărcat norii cu o ploaie de n-am putut să ajung la mătușa mea în casă! O ploaie torențială. A reuşit. Și mâinile așa le țineam, că noi când facem rugăciune ținem mâinile așa ca rugăciunea noastră să meargă în sus. Și a plouat. Dar era încă credință în oameni atuncea, nu era comunismu’.

Aveaţi un sfânt mare, Miskin Baba. Mai erau și alți sfinți?

Erau, da’ numai marcați, nu erau așa, legalizat… Briceag Baba, Salcâm Dede, Erenverem Dede, vreo patru, cinci erau. Se-arată când are [cineva] dorință de vreo rugăciune, de sfânt, şi sfântu’ ăsta, Miskin Baba, e lipsă. Că ăsta se deplasează și iese la zilele festive de rugăciune, iese, noaptea umblă… A mai ieșit el așa, lumină din asta, dar din păcate nu se vedea, clipea, ardea, se stingea, ardea… Vedeam numai lumânarea mergând!

Un ziar din Orșova mi se pare că a scris [despre asta]. Un reporter care mergea din Orșova către Turnu Severin sau din Turnu Severin către Orșova, după ora opt seara, a văzut că din mijlocul insulei iese o curea, o curea care mergea tot așa cu o lumânare, cureaua curge pe lângă lumânare, până la Porţile de Fier. Pe Dunăre, deasupra. Când a ajuns la Porţile de Fier, s-a stins. Chiar reporterul acela a scris, un ziarist. Şi zice că doi copii l-ar fi văzut [pe sfânt] în vis, l-ar fi visat, și a spus că ne întâlnim peste 50 de ani tot în insulă. Da. Deocamdată sunt 42.

Botezurile cum erau pe insulă?

Botezu’… Se face într-un colț al camerei un pat frumos, dichisit cu batiste și mileuri lucrate oriental, cu clampan, cu fire de aur, cu fire de argint, făcute frumos, așa… Se făcea cel mai frumos, cu plapumă nouă, perine frumoase. Şi când venea hogea înăuntru cu toate sculele alea, băiatu’ era îmbrăcat doar în cămașă… Şi-l pune frumos în poziție şi-atunci încep să cânte rugăciunea copiii de afară… Şi când se taie aici în casă, se face semnal că a tăiat și atuncea încetează urările.

Hainele de astăzi sunt conform Istanbulului, ăla-i sistem nou! Noi eram sistem vechi, aici, care este cu fesu’ și cu lănțișor de ăla lucrat așa, lănțișor de aur care e făcut așa, prins de fes. Aveam noi de la unu’, de la altu’, fesuri mai mici, mai mari; te duceai și dacă se potrivea la cap, luai. Nu dădeai bani, se împrumuta!

La fete era altfel: le dădea numele. Venea preotul și le dădea numele la ureche, făcea slujbă… Făcea închinarea aia care te apleci jos, știi, la masă, și spunea de nouă ori la o ureche, de nouă ori la cealaltă ureche numele.

Şi la înmormântare ce obiceiuri erau?

Vine preoteasa, dacă e femeie, preot dacă e bărbat, şi citește Coranu’ la capătu’ mortului. Mortu’ se îmbracă frumos în veșminte de pat… cămașă, nu știu ce, și pe urmă… La noi se îmbăia în casă, la curtea fiecăruia. Se îmbăia și se punea în giulgiu. Făceau cămașa băgată în cap, din cap, batic triunghiular, făceau la gât tot tăiat și necusut și tot așa un bazon aici, jos. Picioarele le legau la genunchi o dată, la gleznă o dată… să nu se caște așa, să nu înghețe. Și la noi nu se pun mâinile la piept, se pun jos, așa. Îl duceau la mormânt.

Pe pământ se punea și se făcea un fel de perină: când se face groapa, se lasă un loc în care nu sapă, să fie perină. Dă banii acolo, la cimitir, la preot, să citească şapte seri Coranul… a șaptea seară se face slujbă. Se spune atuncea că a trecut tunelu’. Ştiți, este un tunel, că te duci de aici. Prima seară e foarte grea, că ești întrebat de Gabriel [îngerul Gabriel – n.a.] cine ești, al cui ești, ce ești. Îți dă drumu’, te ajută să intri în tunel și tunelu’ ăla e cel mai greu, la câte de lung! Şi în şapte zile, unde ajungi și cum ajungi. Se spune că în fiecare seară să dai ca să ajuți, să citești ca să ajuți. Dai prosop să te ștergi, dai batistă să ștergi lacrimile. Că mortu’ se desparte de ai săi, de lume. Te duci din lume pe lumea ailaltă și ștergi lacrimile. Se leagă la vârful batistei ceva ban. Și dai ceva de mâncare în seara aia pentru suflet. Cine vrea să dea în fiecare seară, să dea. Să dea apă, să dea mâncare, să dea rugăciune, ca să ajungă cât se poate de ușor, să iasă din tunel. Și în fața tunelului se spune că cine vrea îl întâmpină pe mort: rudele, strămoşii.

Se spunea că cine se naște pe insulă trebuie înmormântat tot pe insulă?

Ehei, păi unde vrei să te duci? Acolo te-ai născut, acolo trebuie să te duci. Eu am avut primul copil, prima fetiță, înmormântată acolo [pe insulă]. Când a fost vorba de deshumări, m-am dus acolo, am dat bani, mi-a deshumat fetița. Am găsit osițele ei, costițele, uite-așa, firișoare de chibrit erau! Le-am pus într-un sac de hârtie, am  scris numele, l-am legat la gură și l-am pus la rând cu ăilalți, l-am dus la insula Șimian…

Când se naște copilu’, este o iarbă pe care o arunci în apa de baie. Nu iarbă, un fel de iederă. Iaseminul nostru are frunzulițe mici, mici, așa, și florile albastre ca panseluțele, da’ nu prea miros. Au foarte puțin miros. Cică asta e iarbă căutătoare, să fie și copilul cu noroc, căutat, nu știu ce. Aşa descânta preoteasa care îmbăia. Până la 40 de zile, preoteasa venea, îmbăia copilu’ și descânta…

La nuntă se făcea boccea?

Boccea, cadou din partea fetei către partea bărbătească și din partea bărbătească către partea femeii. Puneau ciorap, puneau cămașă, puneau pantalon, batiste dacă e nevoie, și puneau fesuri, fiecare la cine ce dă. Cumpăra partea fetii, cumpăra partea băiatului. Atenție! Înseamnă că ești de acord cu cununia, ești de acord cu băiatu’, ești de acord cu fata! Fata lua zestre: lenjerie de pat, lenjerie de așternut, făcut așa, cu dantelă… Coase cu mâna ei fata, să arate că ştie să coase, brodează, croșetează, ce poate să facă. Arată că fata e în stare să facă chestii din astea, știe să țină în mână ac, știe să ție foarfecă, deci e o fată gospodină.

Pe vremea aia era școala gimnazium, se duceau fetele la gimnazium să învețe, se învățau lucruri frumoase… Învăţau să coase la mașină de cusut, să brodeze, să pliseze, învăţau să lucreze la covor, bucătărie. Începând de la spălatu’ vaselor, începând de la spălatu’ pe jos, tot înveți. În ultimii doi ani, la ieșire, ajunge la maturitate fata. Ești învățată ce te așteaptă pe tine ca fată, ești învățată ce-ai să simți când te măriți, cum trebuie să fii cu bărbatu’, cum trebuie să nu fii cu bărbatu’, toate astea învățau la gimnazium. La noi acolo în insulă era. Patru ani avea gimnaziul. Trecea la ăsta cine voia. Da’ plăteai! La școala primară nu plăteai, dar aici plăteai. Înainte de comuniști a fost asta. V-am spus, când au venit, s-a desființat gimnaziul ăsta.

Ce să mai spun? Noi ne-am iubit între noi, ne-am ajutat unu’ pe altu’. Dar pentru că s-a dat vestea că trebuie să plecăm… a intrat zâzanie între oameni, în doi ani de zile s-a împrăștiat tot, praf s-a făcut! S-a distrus populația insulei Ada-Kaleh, s-a distrus prin moarte! Sufletu’ oamenilor s-a făcut mort. Cu ofu-n suflet! Ei, dacă așa au cerut două țări, mari puteri, să se facă hidrocentrala!

Dragostea de locul unde te-ai născut nu poate să dispară! I-am spus lui Erdinci, când oi muri, să pună fotografia de la insulă la pieptu’ meu și așa să mă înmormânteze! Așa!

Sursă:

Mihalache C., Andreescu M. (2013) Adakale-li. Patia din buzunarul de la piept. București: Martor. Volumul a fost editat în cadrul proiectului Ada Kaleh. Insula din suflet, istoria de sub ape, derulat în 2012 de Muzeul Național al Țăranului Român, cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național.