Izabela

Izabela a crescut în Brezoi, un orășel de doar șase mii de suflete din codrii Carpaților Meridionali, într-o zonă cunoscută cândva pentru exploatarea aurului. La cei 26 de ani ai ei, a trăit cât alţii într-o viaţă.

Foto&Video: Mircea Reştea

Are aprope opt clase și un frate cu doi ani mai mare, stabilit de mai mulți ani în Spania. „A plecat pentru că nu avea din ce trăi. Mamei i-a fost greu să-l crească și a fost crescut de bunici. Apoi, când a împlinit 16 ani, l-a luat cu el un unchi de-al nostru, frate de-al mamei, care lucra deja în Spania.”

Părinții Izabelei au divorțat când ea avea 13 ani. Tatăl a plecat, iar mama ei s-a recăsătorit, moment din care nu s-a mai îngrijit de ea. În schimb, s-a apucat de băut, „inițiată” de noul ei tovarăș de viață.

Situația în famile a devenit tot mai tensionată, cu scandaluri și violențe aproape zilnice.

„Mama n-a putut să mă țină la școală, dar nici n-a prea avut chef să mă ajute.” Așa că Izabela s-a grăbit să găsească o ieșire: „M-am căsătorit la 16 ani, mai mult din cauza situației în care mă aflam. L-am găsit pe tatăl fetelor mele, eram mici, ne-am iubit și ne-am căsătorit. El avea 18 ani.”

Împreună au două fetițe. După patru ani de căsnicie, însă, au divorțat: „Mă bătea frecvent, mă chinuia și umbla cu alte fete. A făcut de două ori și pușcărie, pentru ultraj împotriva bunelor moravuri. Am suferit mult…”

La prima condamnare, fata lor cea mare avea șase ani, era în clasa zero. Izabela l-a așteptat pe soțul ei până ce a ieșit din închisoare. Mai spera că relația lor se va îndrepta. A urmat apoi o a doua condamnare. Ea îl vizita în penitenciar, dar în viața lui apăruse și o altă femeie. „Mi-a spus că după ce iese, va divorța, pentru cealaltă femeie, că e cu ea de vreo doi-trei ani, se cunosc de mult timp… Dacă el a ales așa, mi-am luat fetițele amândouă și m-am întors la mama.”

Mama Izabelei devenise o consumatoare și mai pătimașă de spirtoase, alături de noul ei soț, „un bărbat violent, care bea mult și cu care nu mă puteam înțelege defel. Când se îmbătau, ne dădeau afară din casă. Uneori mai dormeam pe la prieteni, dar n-am mai putut rezista…”

Situația devenise insuportabilă și Izabela a trebuit să plece. Fetița cea mică a luat-o cu ea, iar pe cea mare a lăsat-o la soțul ei. „Am ales să ducă fetița mare la el, că se eliberase. Am zis să o duc la el ca să-și termine fata clasa a II-a. Intra în clasa a doua când s-a eliberat el. N-aveam cum să o țină la școală.” I-a spus lui: „Ți-o dau pe aia mare și o iau eu pe aia mică, că încă nu e la școală, și îmi caut un servici undeva.”

Izabela a plecat apoi în Spania, la fratele ei, unde a lucrat ca sezonieră, „la cireșe, lângă Barcelona.”

Cât timp a fost plecată în Spania, fata cea mică a rămas la bunica alcoolică. Izabela n-a găsit însă de lucru decât pentru două luni. A trebuit să se întorcă, deși ar fi vrut să rămână acolo. „Nu știam nici limba, n-am putut găsi nimic de lucru. Aș fi vrut, aș fi luat și fetițele cu mine, dar nu s-a putut, nici măcar în agricultură…”

S-a întors în România și pentru că urma procesul de divorț, încheiat abia în 2014, de Paști. „Procesul a durat mai mult pentru că nu mă puteam prezenta la înfățișări, nu aveam bani cu ce să merg la proces, care era în alt oraș. […] El oricum era arestat, și când mi-a spus că vrea să divorțeze, nu am vrut să înaintez eu dosarul pentru proces, să nu îi mai fac probleme în plus, cu alt dosar. Acum iar e arestat…”

Procesul de divorţ se încheiase, dar problemele Izabelei continuau. Reîncepuseră scandalurile cu tatăl ei vitreg, care voia din nou să îi scoată din casă. „Din nou scandal, din nou violențe. A fost foarte greu… Voiam să mă înscriu la o școală, să învăț și eu o meserie, dar soțul fiind la închisoare… nu am avut unde să las fetițele. Fata cea mare e acum în îngrijirea mamei lui, fosta soacră, și a femeii care îi va fi, probabil, viitoare soție, pentru că ea stă deja acolo.”

Când o suna, fetița îi spunea: „Mami vreau la tine, că pe tati l-au arestat, nu mai vreau aici…”

Era disperată. Lipsită de experiență, nu știa încotro să o apuce, ce să facă. Ar fi luat-o și pe cealaltă fetiță la ea, dar îi e foarte greu, pentru că nu avea bani cu ce să le țină pe amândouă.

Cu fata cea mare vorbeşte la telefon zi de zi, dar nu s-au mai văzut de la ultima înfățișare la proces, de anul trecut. Femeia cu care trăiește acum soțul ei i-a spus Izabelei să-și ia fata de acolo, că el e închis și nu se știe câți ani o să îi dea, că are încadrarea între trei și patru ani și ea nu o poate ține…

„Fata se cam plânge, că vrea la mama… Vă dați seama cum se simte și ea, fără mamă, fără tată…”

Toate acestea se întâmplau cu puțin înainte ca Izabela, împreună cu fata cea mică, să se fi mutat la un centru de asistență socială din Craiova, patronat de Mitropolia Olteniei: Centrul Vasiliada.

Nu și-a putut aduce și fata cea mare, pentru că ar fi însemnat ca fata să întrerupă școala. „Dacă o iau de acolo și o aduc aici, cine știe dacă mi-o mai reînscrie. Fetița riscă să piardă anul.”

De Vasiliada a aflat printr-o familie, niște prieteni ai mamei ei care au vrut să o ajute văzând-o în ce situație grea a ajuns.

„Ne vedeau cum ne certam, cum ne-au aruncat în stradă și li s-a făcut milă de noi. Mama cu bărbatul ei făceau scandal, că și mami mai bea. Și ne dădeau afară din casă. A fost teribil de greu… Mami nu lucrează, iar bărbatul cu care e stă pe pensia tatălui său. E depanator de televizoare. Era beat aproape în fiecare zi, pentru că, deși nu avea bani, de vin și țuică nu ducea lipsă.”

Izabela a sosit la Centrul din Craiova vara trecută, când i-a fost mai ușor să găsească un loc liber, să fie primită. O ajută preotul care conduce instituția.

Femeia care i-a spus de Vasiliada a lucrat cândva la Mitropolie, de acolo a aflat de centru. „Ea nu cunoștea centrul, că dacă l-ar fi cunoscut, veneam aici mai devreme și n-o duceam pe fetița cea mare la fostul soț.”

La Vasiliada e în relații bune cu toți cei de acolo. Mulți, însă, au o situație mai rea decât a ei. Stă în cameră cu fetița și cu o femeie care are trei fete deja mari. În fiecare dimineață o duce pe fata cea mică la școală, la opt și jumătate. „A pierdut un an, ar trebui să fie deja în clasa a I-a, dar am dat-o la clasa zero, mi-am zis să nu piardă literele, chestiile de bază.” La 12:30, când termină fetița orele, iese de la școală și merge la un centru after school, „unde face tot felul de activități: învață, își face temele, se joacă, desenează…” Fetiță stă acolo până al trei și jumătate, când vine mama ei și o duce acasă. Până la ora aceea, Izabela mai găsește uneori de lucru, face curățenie, mai strânge un ban.

Sunt la Vasiliada de vreo 7-8 luni. Și-au făcut deja câteva legături în oraș. Doamna care a adus-o la centru a tot trimis-o, i-a făcut rost de locuri de muncă ocazionale. „Prin ea îmi mai fac relații, că mai vine să mă viziteze, mai ajută, vine să vadă și fetița. Aș lucra orice, doar să pot câștiga un ban. Și femeie de servici, și la spălat de vase, orice… Unele firme mai sună la centru că fac angajări, dar neavând nici opt clase terminate, nu mă acceptă.”

A căutat de lucru și prin anunțurile de la ziar, „dar când aud de copil, că trebuie să o duc și să o aduc de la școală, nici nu vor să audă.” Momentan nici nu are vreo ieșire, pentru că nu e nimeni care să ducă și să aducă fetița de la școală, iar centrul cu program after school e foarte departe, schimbă două autobuze ca să ajungă acolo iar fetița nu poate veni singură.

„Am sunat odată pentru un post de vânzătoare și am întrebat dacă pot pleca să iau fetița la trei jumate, ca să o iau cu mine la muncă. Cum au auzit de fetiță, au închis telefonul.” Ar putea ține fetița la centrul after school până la ora patru, dar angajatorii nu acceptă. „Cât ar fi de greu, aș încerca să lucrez, că nimeni nu s-a născut învățat. Aș încerca, și dacă nu merge, asta e, dar nici măcar nu apuc să încerc. Vreau să lucrez pentru copii mei…”

Majoritatea celor din Centrul Vasiliada sunt oameni care au ajuns în stradă, fără adăpost. Se înțelege cu ei, dar nu îi poate trimite să le aducă copilul și, oricum, cei de la after school nu lasă copiii decât pe mâna părinților.

Înainte de a ajunge la Craiova, Izabela nu a lucrat nicăieri, pentru că lucra soțul ei, aşa că nu are nicio experiență. Soțul i-a spus să stea acasă și să se ocupe de treburile gospodăriei, nu a lăsat-o să lucreze, „de acea mi-e cam greu acum.” Nu a lăsat-o să lucreze nici când era plecat în Anglia, „unde a lucrat o vreme când erau fetele mici.”

Vara trecută a fost bonă, a avut grijă de un copil. Atunci i-a mers mai bine, a mai câștigat ceva bani. A lucrat două luni și a primit 800 de lei plus abonament pentru autobuzul cu care mergea acolo. „Atunci, însă, fetița era în vacanță, o puteam lua cu mine.” A mai avut o ofertă de la mama unei fetițe care e la gimnastică cu fetița ei. S-a dus, a lucrat, dar nu s-a descurcat, a trebuit să renunțe.

Acum își dorește să stea singură, să găsească o chirie unde să stea cu fetele, dar o chirie în Craiova e pe la 450 de lei lunar. Cei de la Vasiliada se implică, ar ajuta-o să-și găsească o chirie, dar nu are bani cu ce să plătească. Așteaptă să vadă ce va urma, să își găsească de lucru și să o poată aduce și pe fata cea mare alături de ea.

Profil realizat pentru Banca Mondială