La o tacla cu oceanograful Liviu Giosan

O echipă interdisciplinară de cercetători români, americani, pakistanezi, indieni și britanici a dezlegat o enigmă, am putea spune, veche de când lumea: dispariția civilizației Induse, cea mai mare civilizație urbană din Antichitate (aproximativ 10% din populația globului din acea vreme), alături de Mesopotamia și Egipt. Cercetarea a găsit răspuns, printre altele, și la lungile dispute despre destinul râului sacru din mitologia Indusă: Sarasvati.

Preț de aproape zece ani, echipa condusă de Liviu Giosan, cercetător la prestigioasa Woods Hole Oceanographic Institution, a acoperit o arie de aproape un million de kilometric pătrați, o zonă care cuprinde Pakistanul, nord-vestul Indiei și estul Afganistanului de azi. Rezultatele cercetării au fost publicate la finele lunii trecute și au fost preluate, pe larg, de publicații de prestigiu din mai multe țări. Printre ele, New York Times și livescience.com. Concluzia care a liniștit dezbaterile în comunitatea științifică: dispariția civilizației induse (sau harappeene) a fost cauzată de schimbările climatice naturale.

Pe Liviu îl cunosc de când am coordonat modulul ”Tineri savanți” din cadrul proiectului Generația Așteptată. De atunci, ne-am mai intersectat de câteva ori on-line sau prin magicele ascunzișuri ale Deltei. L-am căutat și l-am rugat să îmi accorde un interviu. Mi-a răspuns cu o generozitate cât un ocean. Vorbim despre alchimia acestei cercetări, despre știința și cercetarea românească, dar și despre politică. Așa cum e ea.

Cum ajunge un bucovinean oceanolog?

Când ai două pasiuni și nu te poți decide, atunci ajungi ca mine: și bucovinean, și oceanolog. Dragostea pentru munte m-a atras spre geologie încă de când mă jucam „la stânci”, pe coasta de deal din fața casei. Apoi, cele mai fericite clipe ale copilăriei mele, care nu au fost puține, au fost „la mare”, trăite vară de vară lângă niște părinți tineri și plini de viață. Tot privind întinsul și valurile nu se poate să nu te ia un dor de ducă, să te apuce boala întrebărilor. Păcat că noi, românii, nu am avut ieșire la ocean, cu siguranță am fi avut mai mult curaj în a ne căuta un destin.

De ce ai ales să studiezi în Statele Unite? Sunt cei mai buni în domeniu sau au fost și alte motive pentru care ai ales să te stabilești acolo?

Nu prea a fost o alegere. Talentul meu la limbi străine a cam lipsit. După 12 ani de franceză, cu greu pot să spun allons enfants… și nici asta cu mare putere de convingere. De rusă, nu mai vorbesc; o uram cu pasiune – limba barbarilor care ne-au invadat țara.

După Piața Universității, când am decis că nu pot trăi sub un regim criminal, mi-am spus: ”Engleză sau nimic!”. Mi-a luat șase luni să o învăț. Disperarea cred că a ajutat, deși, cred că a fost și o afinitate către pragmatismul și eficacitatea acestei limbi față de înzorzonarea francezei și a surorilor ei de gintă latină.

Prima universitate care m-a acceptat a fost în Statele Unite. Ar fi fost la fel de bine și dacă mă acceptau în Australia, Noua Zeelandă sau Canada. Nu aplicasem nicăieri în Europa unde se învață în engleză, era prea aproape de minerii lui Iliescu și „elitele” care l-au girat ani de zile. Dar dacă a ales altcineva pentru mine, acolo sus, a ales bine. America este cât se poate de potrivită stilului meu no non-sense.

Cum e văzută comunitatea științifică românească peste Ocean?

De pe malurile americane ale Atlanticului această comunitate de care vorbești tu este inexistentă, din păcate. Există figuri singulare, izolate, dar despre o comunitate este greu de vorbit cât timp noi facem știință la nivelul unei țări africane.

Spune-mi, totuși, două figuri științifice românești care te pasionează.

Având în vedere răspunsul la întrebarea anterioară, sper să nu mi-o iei în nume de rău dacă o să vorbesc despre iluștrii noștri morți, moldovenii „mei” Antipa și Racoviță. Ei sunt idolii, dar descoperiți târziu și fragmentar, pentru că românul, născut poet, nu prea cinstește știința. Mă refer la „elite”, bineînțeles: critici literari, filosofi, scriitori de cartier, academicieni galonați la Cucuieții din Deal.

De ce anume A&R? Simplu: spre deosebire de majoritatea literaților români contemporani lor, glorificați acasă, dar necunoscuți în afară, atât Antipa, cât și Racoviță erau egalii colegilor lor occidentali. Studiile lor dădeau tonul în lume. Asta, una la mână. Doi: erau niște vizionari și aveau o acuitate a ideilor demnă de admirație chiar și acum, după un secol. Cine le scrie biografia în țară? Sper că o face cineva la atâtea teze de doctorat plagiate. Poate că cineva, totuși, se îndură să facă și ceva muncă de documentare pe bune, cu transpirație și cu folosirea creierului. Să reconstruiești, să analizezi viața și opera marilor oameni de știință români ai trecutului poate fi mai stimulativ decât să scrii a nu știu câta teză despre Eminescu. Nu că nu mi-ar place Marele E, mai ales că e și el moldovean de-al „meu”, dar să avem rezon… Cât bine nu am face să ne amintim prin exemplul celor dinainte cum se face știința adevarată.

Unde e situat Woods Hole Oceanographic Institution, ca prestigiu și ca valoare, între institutele de cercetare marină din lume?

Sunt două mari institute de oceanografie în Statele Unite: Woods Hole, pe Cape Cod, lângă Boston, și Scripps, în sudul Californiei. E greu să spui care dintre ele este cel mai bun din lume, deși eu nu am nici un dubiu ce este Woods Hole Treabă bună se face și la Southampton, în Anglia, iar în Germania, la Kiel și la Bremen. În aceste locuri, descoperirile se succed cu o viteză amețitoare. Woods Hole are trei nave de mari dimensiuni și una de mare viteză, dar de mici dimensiuni, pentru cercetări costiere. Una dintre navele mari este nava mamă a submarinului Alvin. În afară de cercetare fundamentală, unde dă tonul la nivel mondial, Woods Hole se implică și în proiecte umanitare sau de interes public. Aici a fost descoperit Titanicul (Bob Ballard era cercetător la Woods Hole), cum aici au fost descoperite și ecosistemele de mare adâncă din jurul emanațiilor vulcanice care nu depind de energia solară. La extrema cealaltă este ajutorul dat companiei Air France: minisubmarinele automate de la Woods Hole au descoperit, anul trecut, după îndelungi și grele eforturi, epava avionului căzut în Atlantic în 2009 zburând de la Rio de Janeiro spre Paris.Woods Hole în parteneriat cu MIT (Massachusetts Institute of Technology) au cel mai prestigios program doctoral de oceanografie din lume. Studenții sunt înregistrați la MIT, unde iau cursuri, dar tezele, munca de teren, cea de laborator și alte cursuri (printre care și cel la care predau și eu – Geologia Marină) le fac la noi, pe malul Atlanticului.

Cum s-a născut ideea proiectului vostru cu civilizația Văii Indusului?

S-a născut dintr-o obsesie din copilărie, cu India lui Mircea Eliade, obsesie pe care o avem mulți din generația noastră. Când la Woods Hole fiind, mi-a apărut în față prima ocazie să lucrez în Asia de Sud, am marșat. E drept, cu ezitări, pentru că era vorba de un proiect în Pakistan, la doar un an după atentatele din New York și Washington. Odată ajuns acolo, nu poți să nu fii fascinat de amestecul de istorie, mit și realitate contemporană. Totul a venit de la sine, chiar dacă interesul meu inițial era unul strict geologic, adică să înțeleg legătura dintre climat, eroziune și tectonică în Himalaya și formarea deltelor gigant din Asia. Nimeni nu poate trece indiferent pe lânga un oraș cu 5000 de ani vechime. Te marchează profund când îți dai seama, bunăoară, că acei oameni trăiau mai bine decât mulți dintre țăranii români sub comunism. Și te apuci și citești. Mai întâi un articol care te trimte la alte zece. Apoi o carte și încă una, până când nu visezi altceva decât India străveche. Adevărul e că am avut și niște colaboratori excepționali, pentru că puțin se mai poate face astăzi de unul singur. Atât de mult s-au dezvoltat științele individuale încât mintea unui om cu greu mai poate cuprinde mai mult de o ramură sau două.

Cât ați stat în Asia? A durat mai mult decât v-ați propus?

Am fost finanțați să lucrăm în Pakistan în 2002, de către National Science Foundation, agenția de finanțare americană, și o primă expediție a fost în 2003. Au urmat altele, anuale, până în 2008. Ne pregăteam pentru ele cu câte două-trei luni înainte și stăteam în Pakistan câteva săptămâni de fiecare dată. A fost exact cât puteam duce.Temperaturile ridicate de peste 40 de grade cât e ziua de lungă, distanțele mari de parcurs pe drumuri de țară aglomerate, cu oameni, animale și camioane supraîncărcate, care nu circulau decât pe mijlocul drumului, necesitatea de a fi întotdeuana însoțiți de pază, toate acestea făceau ca ritmul muncii noastre să fie unul de melc. În alte condiții, proiectul ar fi durat mai puțin.

Ultima mea ieșire acolo a fost o lungă serie de ghinioane, încununată până la urmă cu cel mai mare succes: compania cu care am zburat mi-a pierdut bagajele și cum nu mai aveam timp să aștept după ele, mi-am cumpărat haine locale – pijamaua pe care o poartă cei din zonă ca să suporte căldurile, pe nume shalwar-kameez, adică niște ițari cu cămeșoi. Cu barba crescută lungă și bronzat, eram greu de deosebit de localnici. Am decis atunci să scap de poliție, care ne îngreuna prea mult transportul pentru că la fiecare graniță de regiune trebuia să așteptam pentru o nouă echipă de polițiști, care nu întotdeauna erau punctuali. Deh, aveau și ei necazurile lor, care sunt sigur că erau multe. Toți au fost însă niște profesioniști și niște oameni de treabă, curioși și, cei mai mulți dintre ei, săritori, gata cu orice ajutor pe care-l puteau oferi. Am profitat de conjunctură pentru că așteptarea pentru una dintre echipe s-a prelungit prea mult, așa că am evadat. În doar două zile, am putut face o muncă ce ne-ar fi luat altfel două săptămâni. Întorși însă în Lahore, oraș vechi, cu o superbă istorie și arhitectură din Punjabul pakistanez, unde Kippling și-a petrecut o parte din timpul său în India, am aflat că taman în acea zi și chiar în apropierea cartierului unde eram cazat a avut loc un atentat asupra echipei de cricket din Sri Lanka. Deși mai trecusem prin greutăți mari în expedițiile de dinainte, asta a pus capac la toate și, de atunci, nu m-am mai aventurat în Pakistan. Păcat, într-o altă lume, mai puțin fanatizată de religii, ar fi o țară de vizitat.

Am început apoi să am colaborări în India. În 2006 am navigat în jurul Indiei cu nava de foraj Resolution, aflată în căutarea de hidrați de gaz, eu fiind invitat, împreună cu un coleg, să le lucrăm carotele și să îi învățăm sedimentologie pe studenții indieni care făceau parte din echipaj. Am profitat de asta ca să îmi fac prieteni buni și să încerc să le învăț cultura și obiceiurile.

Când ți-a fost cel mai greu? Ce șocuri culturale ai avut?

A fost o lungă serie de aventuri, una mai tragică sau mai comică decât cealaltă. Depinde de unghiul din care privești (o să scriu odată despre ele). Una dintre cele mai haioase, dar și mai dureroase întâmplări a implicat o criză de rinichi. O piatră rebelă (se spune că eliminarea unei pietre este durerea care se apropie cel mai mult de naștere și că bărbații care o încearcă își dublează respectul față de mame și soții) îmi provocase o durere acută tocmai când eram în mijlocul deșertului pakistanez. Cel mai apropiat spital, chipurile, de campanie, era o colibă unde bolnavii așteptau gemând pe tărgi, afară în soarele torid. Odată ajuns înăuntru, transportat de Peter, colegul meu de suferință în Pakistan, pereții colibei îmi păreau stropiți cu sânge de sus până jos (mai târziu mi-am dat seama că erau urmele unor scuipături de bethel nut, care schimba saliva în culoarea sângelui, dar nici acum nu sunt sigur de adevăr…). Bonomul doctor care ne-a întâmpinat a vrut să-mi dea un calmant intravenos, dar se folosea de un ac nesterilizat. Pe jumătate delirând, dar speriat de moarte, l-am apucat de umeri pe Peter și i-am spus că dacă nu mă scoate din acea colibă infernală până să mă atingă doctorul cu acul, îl voi urmari cu sabia deasupra capului până la capătul Pământului… M-a scos, și pe drumul accidentat până la spitalul ultramodern Aga Khan din Karachi, am eliminat și piatra, și proasta dispoziție. Măcar dacă aș fi putut bea și o bere, dar în Karachi și în Pakistan, în general, doar câteva locuri selecte sau obscure, depinde de punctul de vedere al fiecăruia, au asemenea licori divine/diabolice. Spitalul, am aflat cu necaz, nu era unul dintre ele…

Ce prietenii ai legat acolo?

Prietenii…Peter cel vorbăreț și productiv. Nu ai nevoie de radio sau de muzică dacă îl ai în preajmă: are știri de ultimă oră, bancuri consistente, muzică non stop și toate vin din gura sa neastâmpărată. Doarece nu are un buton cu care să-l oprești din când în când, trebuie să cauți refugii, dar asta nu se întâmplă prea des, pentru că veselia lui continuă îți lipsește. Apoi, Ștefan și Felipe, corsarii mei de Delta Dunării, prieteni buni la munca grea, dar și la imaginat cum ar trebui să arate știința în România. Cu multă lume am lucrat și pe mulți am ajutat în România, dar marea lor majoritate s-au dovedit doar șerpișori pe care-i încălzești la sân și aștepți oricând să te muște. Din aceia care au fost învățați acasă că meseria se fură și care habar nu au că o colaborare e un joc cu miză pozitiva. O fi mizeria morală în care ne bălăcim de o sută de ani de vină… Eu am învățat în America opusul acestei filosofii păguboase, că tu, de fapt, trăiești mai mult prin cei pe care îi înveți și îi ajuți decât prin ce faci cu mâinile tale.

A mai fost și Dorian, visătorul cu care am călătorit cu mașina timpului înapoi cu 5000 de ani. Și mulți alții: polițistul din Pakistan care era mai înverșunat decât mine să colecteze rocile de care aveam nevoie; Ali, colaboratorul nostru din Karachi, care m-a tratat ca pe fiul său; Anwar, tânărul geolog de la Serviciul Geologic al Pakistanului, care ne uimea cu poveștile tribului său pashtun. Și, bineînțeles, indienii: mai ales tinerii din Calcuta, Bombay și Madras cu care am lucrat pe vasul de foraj și care știau de Eliade și m-au învățat ce înseamnă să fii indian în noua și exploziva Indie. Mulți dintre ei, la sfatul meu și cu ajutorul meu, sunt acum în SUA sau Canada, la studii doctorale.

Care sunt etapele, pașii cei mai importanți ai unui astfel de proiect?

În primul rând trebuie să ai o idee – asta este partea cea mai agonizantă – pentru că ideea trebuia să fie foarte bună, dar și vandabilă, altfel nu vei fi finanțat să o explorezi. Nu numai că trebuie să ai inspirație, care nu vine decât cu o profundă cunoaștere practică a domeniului în care lucrezi, pentru că nu îți poți permite să vii cu idei răsuflate, dar trebui sa fii și bun comerciant. Când mă uit la ifosele unor „colegi” din România, care pe timpul întunecaților Ioan Dumitrache și Anton Anton (personaje din cartea neagră a trecutului recent al României), au primit granturi imense pe niște idei de doi bani, cu pretenții de a reinventa pâinea mucegăită, mă iau cu mâinile de cap. Asemenea escroci ar zbura în secunda doi din orice sistem normal. Ori noi, continuăm să aruncăm bani pe fereastră pe sute de institute fantomă, universități de paie și o Academie plină de savanți calpi, în loc să finanțăm doar ultra-selectiv cercetarea românească de cea mai înaltă calitate. Un academician mă întreba contrariat de ce mai studiez eu Delta Dunării, pentru că eu nu mai sunt român. Pesemne că avea un sfat adânc de transmis către noua generație: dă-te la o parte, ca să continui să stau eu!

Așadar, dacă ai ideea și ești îndrăgostit de ea, vei știi să-i convingi și pe alții că merită testată. Sau nu, că mai trebuie și noroc! Dacă obții banii, începe bâlciul. Pregătirea în cazul meu, care fac știință de teren și expediții pe ocean, ia câteva luni. Cumpărarea de materiale, de echipamente, testarea fiecăruia în parte și împreună, „antrenamentul” studenților, toate acestea iau timp. Apoi, multe dintre cutii și cufere trebuie trimise cu mult timp înainte spre locul de unde va porni expediția (de obicei pe alt continent), ca să aibă timp să treacă pe la vameșii care sunt mai peste tot corupți (deși, doar la București colegii mei americani și-au facut cruce când au făcut cunoștință cu vameșa rotundă ca o minge și învelită, la propriu, în aur!).

Apoi, vine expediția propriu-zisă, cu zile lungi în muncă și scurte în somn. Singura regulă după care mă ghidez atunci e că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Este universal aplicabilă. Capacitatea de a improviza este ceva ce nu se învață în școala, deși ar trebui.

Dacă expediția nu a fost un eșec (se întâmplă și catastrofe din astea, din cauza vremii, a urșilor, a gheții sau a lipsei acesteia, a valurilor și a multor altor cauze mai mult sau mai puțin anticipabile și mereu surprinzătoare), urmează etapa de laborator, unde materialele colectate sunt studiate uneori cu tehnici care iau ani de zile și umplu câteva teze de doctorat. Dacă ai noroc să fi avut dreptate în ideea și inspirația originală, atunci ești aproape fericit. Să nu uităm, știintele Pământului sunt în mare parte istorice – experimentele pe care le faci în laborator sub control sunt limitate. Ele sunt făcute cu mii sau milioane de ani în urmă de Mama Natură. Rolul tău e să le citești. Câteodată, însă, nu știe nimeni „alfabetul” sau „scrisul” s-a șters, iar ce credeai deja descifrat, sub raze X sau gamma, e chiar opusul ideii inițiale. Ghinion! Sau dimpotrivă…

Dacă ai noroc să iasă ceva interesant, cum ai plănuit sau cum a dat Domnul, atunci te transformi din nou în comerciant și trebuie să îi convingi pe colegii tăi care citesc un manuscris al rezultatelor că merită să fie publicat. În cazul studiului nostru procesul de peer review a durat nici mai mult, nici mai puțin de un an de zile! Aici este esența științei – rezultatele tale trebui să ajute știința să facă un pas înainte (câteodată minuscul sau, dacă ai baftă, mai maricel). Interesant este că în știință și un pas înapoi e tot un pas înainte. Este ceea ce academicii noștri făcuți pe puncte și plagiate se fac că nu înțeleg: dacă tu produci rebuturi și spui că ele sunt doar pentru piața internă, pentru că pasămite nu te interesează piața mare a științei sau cei de afară nu sunt interesați de ele ori cumva complotează ca tu, român de viță verde, să nu le publici, atunci de ce eu, ca plătitor conștiincios de taxe, să-ți sponsorizez salariul, fie el și de mizerie? Ca să te dai mare savant de renume județean? Să te faci politician la PDL sau USL sau la alti hoți si bandiți? În schimb, dacă ai norocul să îți convingi colegii, atunci ai dreptul și la cele 15 minute de faimă, faimă care poate veni imediat sau după ce ai îngrășat pământul țării, oricare ar fi acesta, cu materia ta organică… Ironic, nu? Noroc ca geologii au simțul umorului supra-dimensionat.

De la ce ipoteze ați plecat și care sunt principalele concluzii la care ați ajuns? Ați găsit ce ați căutat sau ați avut și momente neprevăzute, care v-au obligat să schimbați strategia?

Ipoteza a fost simplă și nu putea decât să vină de la geologi și geomorfologi. Căderea Văii Indusului s-a datorat mai degrabă  unei cauze extinse, care a atacat întreaga civilizație, decât unei cauze locale, pentru că aria pe care se extindea această civilizație era imensă. Așa am eliminat ipoteze precum cutremurele sau inundațiile catastrofale, care nu pot avea decât efecte locale. Așdar, cauza a fost mai degrabă una de lungă durată decât una de scurtă durată, pentru că a permis supraviețuirea la un nivel mai primitiv vreme de sute de ani, dar nu a permis revenirea la urbanism. Arheologii deja eliminaseră teoria conflictelor. Nu rămânea decât să ne uităm la cauze cu impact regional, cum este clima. Când vorbești de climă, mulți se gândesc la temperatură, dar ce importanță are că sunt 42 de grade afară față de 40? Tot mori de cald și nu-ți vine să ieși la câmp. Cheia pe care am văzut-o noi a fost cuplarea climatului la evoluția mediului fluvial care de fapt îi hrănea pe locuitorii Văii Indusului prin inundațiile anuale. La fel ca în Egiptul sau Mesopotamia antică.

Ce dileme, ce  temeri ați avut până la ”Evrika!”?

Proiectele de acest gen sunt încărcate de risc: nu colectezi rocile de care ai nevoie, te șmecherește echipa de foraj când întorci ochii pentru un minut sau nu găsești ce îți trebuie (de exemplu, esențial este să poți înțelege dimensiunea ”timp” în geologie, când a curs aici un fluviu? când a invadat dunele deșertuluit?). Această dimensiune vine de obicei prin datarea cu radiocarbon, dar pe Indus, în zona semi-deșertică, materialele organice care conțin carbonul necesar sunt foarte rare. De aceea, pe parcurs am apelat și la alte metode de datare. Mai sunt, apoi, bolile, studenții delăsători sau colaboratorii fără rușine care te pot arunca în orice moment în disperare.

Evrika! – au fost mai multe momente de acest gen. Cel mai fain pentru mine a fost când mi-am dat seama că fluviul sfânt, Sarasvati, acum dispărut, a existat cu adevărat și că uitându-mă la hartă, îl vad clar în peisajul contemplat de sute de savanți înaintea mea, dar care nu l-au înțeles. Am sărit în sus ca un nebun pentru minute întregi…

Hai să te  provoc un pic: de ce ne-ar interesa pe noi, laici în ale științei, descoperirea voastră? Cu ce ne afectează?

În primul rând, din curiozitate. Viața înseamnă numai ziua de mâine, berea cu amicii, mașina, celularul sau vacanța pe litoral. Cineva îmi spunea că Telenciclopedia era cea mai populară emisiune pe televiziunea comuniștilor, asta înainte de a fi acaparată complet de Ceaușescu. Eu în mod clar eram unul dintre copiii care o așteptau cu sufletul la gură.

În al doilea rând, e o invitație la a ne cunoaște trecutul la noi acasă, așa cum o facem și peste mări și oceane. România continuă să rămână o pată albă la toate conferințele majore la care mă duc, ca și în jurnalele lumii. Sunt arheologi și echipe interdisciplinare de români mai tineri, educați în Occident, demni de admirat, dar munca lor se pierde în umbra unor dinozauri care nu se lasă dispăruți în neantul din care au apărut.

În fine, e o invitație la meditație. De câte ori ne gândim la un timp mai lung decât viața noastră, viața copiilor, viața nepoților noștri? Timpul adânc, deep time, nu există în vocabularul nostru. Dar iată lipsa acțiunii se acumulează în timp și ne afectează ca specie. A existat și un alt Evrika!, moment pentru mine să realizez că, spre deosebire de egipteni și mesopotamieni, care au fost forțați de necesitate să inventeze și să adopte irigațiile ca să supraviețuiscă, locuitorii Văii Indusului au ținut de modul lor de viață cu dinții. Mai degrabă s-au mutat înspre zone marginale, mai umede, decât să împrumute din Mesopotamia irigațiile. Nici măcar nu era nevoie să le inventeze, căci aveau legături comerciale dezvoltate cu Mesopotamia, unde irigațiile în lungul Tigrului și a Eufratului erau minunea lumii acelei ere. În câteva sute de ani, greutățile pe Indus s-au acumulat și au uitat și cum îi cheamă: nu mai scriau, nu mai făceau artă, au regresat la un stadiu anterior. Așa și noi, tragem cu dinții de petrolul care prin definiție este o resursă finită (un studiu arăta că din șapte miliarde cât a atins populația lumii, cam patru miliarde sunt „oamenii-petrol”, care nu ar putea fi hrăniți dacă nu am avea petrol). Deoarece petrolul nu înseamnă numai mașina personală și călătoria de opt ore între New York și București, ci înseamnă, în primul rând, revoluția agriculturii care prin îngrășăminte artificale a făcut posibilă explozia populației. Cum se va reduce această populație la mai puțin de jumătate în câteva secole, cât vom mai avea petrol? Război, foamete…Se înfioară gândul! Ca atare, Valea Indusului este o oglindă în care putem să ne privim și să meditam.

Ce a lipsit cercetătorilor de până acum ca să ajungă la concluziile voastre, să descopere înaintea voastră ce ați descoperit voi? Prin ce ați făcut diferența?

Determinante au fost două aspecte: 1.apariția modelului de relief măsurat cu mare precizie și la scara globală de măsurătorile radar ale navetei spațiale și 2. dezvoltarea unor tehnici de datare sofisticate, precum radiocarbonul de mare precizie și tehnica luminiscenței. Prima ne-a dat viziunea de ansamblu la scară mare, de mii de kilometri pătrați, iar a doua ne-a permis să călătorim în timp. Asta nu se poate face decât într-o echipă multidisciplinară. Spre deosebire de înaintașii imediați, am avut și un alt mare „avantaj”: voința de a merge pe teren în condiții grele și nu doar de a filosofa din fotoliu J Dacă iluștrii noștri înaintași de la începuturi, precum marele aventurier Burton (primul occidental care a pătruns deghizat în Mecca și a vazut Kaaba, cel mai sfânt lăcaș al mahomedanilor), generalul Cunningham (devenit, apoi, șeful misiunii arheologice britanice în India) sau Sir Aurel Stein, marele explorator britanic de origine maghiară, mergeau pe teren așa cum am făcut și noi, după ei au proliferat „studiile de fotoliu”. Nu neg rolul imaginației și a meditației, dar până când aceastea nu sunt sprijinite de fapte și de date, nu sunt decât povești goale, mai mult sau mai puțin excentrice sau credibile. Arheologii, care au făcut o muncă extraordinară în Pakistan și în India, lucrau până acum cu un model de peisaj fantezist al unui german din anii ’60 ai secolului trecut, creat din fotoliul bibliotecii, unde fluvii imaginare urcau magic în susul muntelui prin câteva locuri J Studiul nostru deschide acum perspective largi pentru arheologi, care acum știu cu mult mai bine care dintre siturile ne-excavate, existente  cu miile, sunt esențial de cercetat. Atât era de înrădăcinat acest „studiu” german în rândul arheologilor, încât acesta devenise imposibil de scos din capul referenților arheologi ai studiului nostru: imaginația devenise mai puternică decât ceea ce vedeai în fața ochilor! Din fericire, întotdeauna există o lumină la capătul tunelului și asta mă aduce la ultima determinantă a succesului nostru: tenacitatea în a crede și a demonstra în mod cinstit că munca ta este de valoare.

Cum ați strâns echipa?

Echipa s-a format de la sine. Peter și cu mine lucram deja în Pakistan când am venit cu ideea extinderii studiului spre civilizația Indusului și aveam deja parteneri în Pakistan. Colegii mei români lucrau deja cu mine în multiple proiecte pe care le aveam. Am adăugat un arheolog, un specialist în luminiscență și unul pe medii fluviale. Au venit apoi studenții noștrii. Pe colegii indieni i-am contactat direct după ce publicaseră un studiu de sinteză într-un jurnal indian și au fost încântați să dea o mână de ajutor.

Vorbește-mi puțin de ceilalți doi semnatari români ai studiului, Ștefan Constantinescu și Florin Filip.

Pe Ștefan și pe Felipe i-am cunoscut în Delta Dunării, la a opta minune a lumii – satul Sfântu Gheorghe   (asta este doar pe jumătate glumă, pentru că este unul dintre locurile mele favorite de pe acest Pământ). Pasiunea pentru aceast colț al lumii ne-a apropiat. I-am inclus în multe dintre proiectele mele, i-am invitat la Woods Hole, iar ei, chiar și atunci când nu am avut bani să le plătesc cele mai elementare nevoi, au venit să mă ajute din pasiunea pentru știință și natură care ne unește. Am lucrat cu ei în Pakistan, India, Spania și plănuim o ieșire în Alaska. Ștefan este în primul rând un geomorfolog bun și atent la detalii, dar și unul dintre cei mai extraordinari specialiști GIS ai țării și un om generos: multe promoții ale Geografiei bucureștene au învățat meserie de la el și, ca adept al filosofiei open-source, mulți alții au beneficiat de generozitatea sa. Iar Felipe, mai tânăr, geomorfolog și el, este un vrăjitor al muncii de teren (carotare și foraj în cele mai grele condiții), dar și plin de idei de valoare. Un om cu un spirit practic deosebit. E o plăcere să lucrezi cu ei.

Cum se redactează un astfel de studiu?

E o iluzie că un astfel de studiu se scrie la zece mâini. Se scrie la două mâini în marea lui majoritate. Fără falsă modestie, dacă nu dedici timpul și neuronii să aduci împreună mormanul de date, miile de pagini citite, într-o sinteză care să aibă sens și idei noi care să incite, nu îți convingi nici măcar echipa cu care lucrezi. Studii de acest gen au nevoie de un om sau maxim doi care să pună ideile laolaltă, nu se poate face în ședințe de comitet. Astfel, pentru lucrarea noastră, 70% din scriere a fost efortul meu, 10% Dorian, arheologul, 10% Ștefan, care a generat modele de relief până am ajuns la cel potrivit pentru figurile articolului, iar restul, corecturi din partea echipei. Prin asta nu vreau să spun că ceilalți nu contează; contează enorm, căci fără expertiza și efortul lor dedicat în teren și laborator, rezultatele ar fi fost limitate.

Responsabilitățile până la munca de sinteză sunt: generarea ideilor inițiale, originale și obținerea de fonduri (nici asta nu se face în echipa extinsă); munca de teren și de laborator (în multiple laboratoare), unde, sub coordonarea ideatică a liderilor de proiect, se colectează datele cele mai relevante; apoi, sinteza și publicarea de care am vorbit mai sus. Ce lipsește de aici sunt lungile zile și nopți în bibliotecă sau în așternut, unde ideea devine obsesie iar visurile unui somn bun sau coșmarurile unei nopți proaste aduc, câteodată, soluții neașteptate.

Presa americană, cea de specialitate, dar nu numai ea, publicații prestigioase, a scris pe larg despre proiectul vostru. Cum te simți, ești la apogeul carierei sau mai ai de urcat?

Nici vorbă… Am mai trecut prin momente din acestea. Când împreună cu un coleg de origine indiană, specialist în delte vechi, am publicat un studiu în care, practic, descopeream trei noi tipuri de delte pornind de la Delta Dunării. Acum este unul dintre cele mai citate studii despre delte, la mai puțin de 10 ani de la aparitie. Un fleac…

Apoi, studiul nostru din 2006 a demonstrat că vârsta Deltei Dunării este cu mult mai tânără decât se credea și tot acolo am arătat că școala sovietică în geologia Mării Negre, de altfel, o școală slabă și tributară servilismului impus de relațiile neofeudale din societatea sovietică, ignoră complet principiile fizice când reconstruiește nivelul trecut al Mării Negre.

Mai târziu, în 2009, am arătat că marea reconexiune a Mării Negre cu Oceanul de acum peste 9000 de ani, probabil că nu a fost chiar așa de mare din punct de vedere al creșterii nivelului mării: vreo 5-10 metri, comparativ cu cei 50-80 de metri cât propuses tatăl teoriei Potopului lui Noe, Bill Ryan. Bill este un mentor al meu și nu s-a supărat pentru că știe că știința este un nemilos marș al noutăților, că fiii tăi în ale științei vor gândi altfel decât tine, iar fiii lor, altfel decât ei.

În fine, cu câteva luni în urmă, împreună cu studentul meu Camilo Ponton am răsturnat ceea ce se știa despre evoluția musonului indian în ultimii 10.000 de ani.

Studiul despre Indus este o treaptă și dacă voi avea sănătate, vom mai vorbi aici împreună despre misterele naturii și ale vechilor civilizații.

Ce vei face în următorii cinci ani?

Am învățat că nu e prea bine să vorbești despre asta, din mai multe puncte de vedere. Deci să lăsăm surprizele să fie surprize!

Cum vezi felul în care sunt abordate subiectele de știință în presa românească? Ce ne diferențiază sau ne desparte de presa de profil din lumea bună?

Presa trebuie să se vândă. Acesta este contextul actual. Dacă aș vrea să fie altfel? Bineînțeles, dar faptul că presa aduce la lumină, chiar și distorsionat, în unele cazuri, contribuții de valoare din țară și diaspora este de admirat. Face mai mult decât Academia Română, de exemplu, azilul dinozaurilor și cea mai retrogradă instituție românească.

Nu sunt toți dinozauri. 

Sunt și oameni de ispravă acolo și, contrariat de această stare de fapt, am întrebat pe câțiva dintre ei de ce stau în mijlocul lichelelor care fac grosul Academiei? Răspunsul a fost cât se poate de elocvent: avem nevoie de veniturile de la Academie, acum, la bătrânețe, ca să supraviețuim. Totuși, cred că este o rușine a țării să nu reformezi Academia la peste 20 de ani de la căderea comunismului, iar oamenii destoinici care au mai rămas pe acolo nu au nici o scuză dacă nu fac front comun pentru o astfel de reformă. Peștele de la cap se-mpute! Dar divaghez…

Ce vreau să văd în presa din România este o pagină săptămânală de știință în fiecare cotidian care se respectă. Am tot întrebat pe la cotidiane dacă sunt interesați să le scriu o rubrică bilunară de știință (atât cred ca aș putea să rup din timpul meu), un fel de op-ed în stil american. Nicio reacție, poate nu am întrebat pe oamenii care trebuie. După cum aminteai într-o discuție anterioară că ți-a spus un amic, sunt și eu plăcut surprins că diaspora română tânără produce la foc continuu: nu e săptămână în care revistele prestigioase de știință să nu publice câte un studiu al cărui autor principal sau co-autor este un tânăr român de la o universitate străină. Acasă, ei ar fi mâncați de invidia colegilor, universităților unde au absolvit nu le-ar păsa de ei, iar agențiile de finanțare ar prefera să arunce purcoiul de bani pe proiecte irelevante, dar făcute de cei care încă mănâncă salam cu soia… Dacă pierdem această generație și nu o convingem să lucreze cu țara, nu numaidecât în țară, căci mai sunt multe de făcut ca țara să îi merite, atunci suntem pierduți. Și când spun țară, mă refer la pseudo-elitele care au acaparat discursul și finanțele publice. Majoritatea românilor își văd de treaba și nevoile lor. Acest rău existențial ne afectează națiunea la nivel de „elite” și ne asmute unul împotriva celuilalt. Trebuie să înceteze dacă vrem să supraviețuim. Și vin vremuri grele…

Mă uit la mulți tineri politicieni vrăjiți de cântecul de sirenă al dreptei, dar cântat cu tonul fals dat de hoții și bandiții care au acaparat puterea în România după căderea lui Ceaușescu și nu o mai lasă din mână până nu sug tot ce mai e de supt… Ambalați de neoliberalism, de teoria pieții ei, acești tineri uită că aceste noțiuni nu au relevanță în lumea lui Becali, Blaga sau Pontantonescu. Bush Jr., cel mai catastrofal președinte american, este modelul lor. Halal! Se dau creștini, dar uită că una dintre cele mai importante îndemnuri ale Cărții este să-ți iubețti aproapele. Disprețuiesc teoria schimbărilor climatice, dar în același timp, uită că în Biblie scrie că omul are dominion asupra celorlate ființe și trebuie să aibă în grijă să nu le distrugă, cum o face acum, la o rată nemaîntâlnită de la dispariția dinozaurilor.

În România, catastrofa comunismului a distrus pentru o vreme ideea de stânga și toată lumea bună a devenit creștină, construindu-se de sute de ori mai multe biserici decât școli. A fi de dreapta a fost de înțeles timp de două decenii, dar hai să ne trezim la realitate! Și eu sunt creștin în felul meu și cred că exemplul cristic este cel mai bun de urmat pentru a avea pace pe Pământ, dar am și ochi și văd și mizeria în care se zbat oameni harnici pe pământul României sau plecați prin străinătățuri ca să supraviețuiască unei clase de ciocoi care conduc la București cu mână de fier și suflet de mâzgă. Mai deunăzi, un fost utecist de vază pe nume Ungureanu (de unde ies ăștia, domnule, precum gândacii?!) se răstea către români trimițându-i la muncă. Buzz off Comrade Ungureanu, așa, pe românește! Iar hoții și bandiții USL numai de stânga nu sunt. Niște lipitori înfometate să sugă bogățiile din ce în ce mai puține ale țării. Se pot lua de mână cu frații de la PDL, care au făcut același lucru. Avem nevoie de politicieni carora să le pese de țară și de oamenii ei, și asta nu va veni de la dreapta noastră de carton, gândită de pseudo-intelectualii de dreapta. Trecerea prin comunism ne-a distrus încrederea în stânga, dar ideile de stânga nu înseamnă doar comunism: ele sunt și Suedia cu surorile ei scandinave, dar și partidele social-democrate din tot Occidentul, care au adus prosperitatea în Europa și America prin programele lor de dezvoltare a infrastructurii, educației și cercetării. Acești politicieni există printre noi sau vor apare când lumea nu va mai putea suporta minciuna și alianța acestor pseudo-intelectuali cu lipitorile USL și PDL.

Punct și de la capăt. Îți propun un scenariu: elvețienii ocupă România și primești în arendă Delta Dunării. Ce strategie ai alege pentru dezvoltarea/conservarea Deltei?

Iar vrei să mă arunci în viitorul plin de necunoscut sau în lumea lui „ce ar fi dacă”? Avem în lucru un studiu care va modifica cam tot ce știm despre cum funcționează Delta Dunării și despre cum putem să o protejăm. Să așteptăm până va fi publicat.

Însă, tocmai am fost la o serie de workshopuri unde se discuta despre un institut al Deltei, finanțat, în parte, din bani europeni. La o asemenea idee extraordinară m-am gândit, și probabil că la fel au făcut-o și alții, de când am plecat din țară, la începutul anilor ’90, și am și făcut câțiva pași în această direcție cu niște amici entuziaști. Din păcate, planificarea pentru institutul preconizat este catastrofală și făcută de aceeași oameni care au mâncat miliarde până acum pentru rezultate de doi bani. C-așa-i în tenis! Ce elvețieni, domnule, când îi avem pe-ai noștri să ne scoată la liman J (sper că îți dai seama cât e de tare zicala asta în cazul Deltei!)

Cum vezi/cum se vede educația din România de acolo, de peste Marea Gârlă?

Se duce de râpă într-un ritm accelerat. Nu prea mai văd puncte tari în educația universitară. Reforma Funeriu în care mulți dintre noi am crezut, nu a fost decât încă o păcăleală din marea serie de păcăleli de după ’89. O să analizez asta într-un serial în curând. Cea mai bună soluție pentru tânăra generație este ca după liceu, și dacă nu poate așa repede, imediat dupa licență, să plece să studieze în străinătate. Dacă vom reuși să distrugem și liceele așa cum am distrus universitățile, atunci suntem total pierduți. Să nu fiu înțeles greșit, marile decizii în universități (și nu mă refer la chermezele private) sunt luate acum de imbecili, dar există tineri care fac și treabă, supraviețuind prin miracol influxului de tineri imbecili aduși în posturi de bătrânii imbecili… Tinerii nevoiți să facă universitatea în țară ar trebui să caute unul dintre ultimii entuziaști care mai sunt în țară, ca să îi învețe meserie, altfel se vor duce la facultate degeaba. Mai avem o ultimă șansă, dar nu mai avem pre mult timp. Maximum zece ani! După aceea vine potopul, tăvălugul imbecililor, era ticăloșilor. Va fi aproape imposibil să mai schimbi ceva fără să dărâmi totul înainte.

Te vei întorce vreodată? Există vreun scenariu pentru care ai reveni în România?

Sper că nu voi muri printre străini. Mi-am dorit să creez o școală de oceanografie în România. Și ca mine gândesc alte sute de români, mai buni decât mine în alte domenii ale cunoașterii, răspândiți prin toate colțurile lumii. Dar se pare că nu este nevoie de noi. E nevoie de pupincuriști și de cărători de servietă. Astea sunt meseriile care se caută!

Scenariul e simplu: o universitate care se gândește la viitorul ei în mod serios, care îmi dă mână liberă să-mi construiesc un grup de cerectare de nivel mondial – asta implică o investiție (seed money), care să plătească pentru echipament, pentru personal și pentru proiecte o perioadă de trei-patru ani. Și apoi, beneficiile pe care ei le vor obține din munca mea, din relațiile mele, din munca studenților mei se vor întoarce multiplicat. În timp vom putea vorbi de o școală solidă de oceanografie în România, unde să vină alții pentru soluții.

La fel, pentru toate domeniile științei. Oameni de calibru mondial există, dar ei fie au părăsit România, fie s-au retras ca niște pustnici în ultimele redute din universități sau institute din țară. Acum e timpul lui Mang – o ciuma venită cu ajutorul lui Iliescu și Pontantonescu! Îți dai seama că aceste partide de lipitori au ajuns la stadiul în care nu pot propune din rândurile lor pe cineva care să nu fi plagiat sau să-și fi îmbogățit în mod nejustificat CV-ul? Timpul lui Mang și ciuma lui Caragea! File de istorie românească…

Ce ai face dacă ai avea 18 ani și ai fi din nou în Bucovina?

Aș rămâne tânăr, cu părinții tineri. Aș opri timpul în loc…

„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

Văile în flori […]

Numai lângă sânu-ți geniile rele,

Care îmi descântă firul vieții mele,

Parcă dormită; […]”

Eminescu a scris aici pentru toată generația noastră de plecați prin lume. Orfanii rătăciți ai unei patrii rătăcite.