Lady Dada

Vine dintr-un oraș cu un brand mai șubred: Moreni. O așezare despre ai cărei locuitori știam, până mai ieri, doar două-trei lucruri memorabile: că scotocesc prin măruntaiele pământului după resurse de energie, că au avut o echipă de fotbal prea mare pentru un oraș  atât de mic și că l-au dat pe băiatul acela de striga în Reconstituirea: „De ce-ai dat, mă?! De ce ai dat?”

Florentina Ionescu, căci despre ea este vorba, nu îmi confirmă însă nimic din ce am imaginat eu, plecând de la aceste repere, despre spiritul morenar. Nimic din parfumul salopetelor impregnate cu țiței sau din provincialismul bleg al echipei patronate de ultimul șef al milițienilor, Tudor Postelnicu, alias „Am fost un dobitoc!” Nici măcar reținerea cu care mă obișnuiseră până atunci oamenii întâlniți prin așezările submontane ale patriei. Are un alt aer, unul extrem de urban, de cosmopolit și de ecletic, cu un nonconformism aproape anarhic. La femme revoltée. Așa că, la prima întâlnire, contrastul dintre socoteala mea și imaginea „din târg” a Florentinei a fost destul de izbitor. Îmi blurase și difuza imagine pe care mi-o construisem.

Poartă însă în ea un nestâmpăr, ceva din aura de rebel a tânărului George Mihăiță. Un amănunt de care mă agăț în speranța că mă dumiresc și alung disonanța. „În școală eram șefa de șotii neconvenționale, mi se spunea Madame Precedent. Tot liceul am avut șapte la purtare. Șapte cu felicitări! Ba pentru că invitam gașca din banii strânși pentru fondul clasei la călătorii prin alte orașe, ba pentru că l-am închis pe Marinică, maistrul școlii, în magazie, de a stat săracul acolo până a doua zi, ba pentru că nu purtam ținuta școlară regulamentară”, îmi spune.  Aflu apoi că Moreniul nu e chiar atât de prăfuit precum pare de la distanță și că, înainte de război, orășelul avea o viață intelectuală destul de animată. În plus, nu este doar un banal loc de extracție a petrolului, ci chiar primul de acest gen din țară (unii susțin chiar că locul este al treilea din lume unde au fost ridicate pompe de foraj petrolier). Așa că, odată cu englezii, olandezii, americanii și restul de aventurieri porniți în căutarea unui El Dorado, au sosit și binefacerile civilizației occidentale, printre care și jocul cu balonul rotund, cum ar spune Ilie Dobre.

Discuția o purtăm într-o cafenea din centrul Bucureștiului. Socializăm, testăm chimia. Funcționează. Nu venisem cu foarte multe întrebări, am mizat pe inspirație. Așa că o rog să îmi spună o poveste. „O poveste?! Ce poveste?”, mă întreabă surprinsă. „Una numai bună de film. Uimește-mă!”, bravez eu. „Mi s-a întâmplat, odată, o chestie chiar de film, în toată regula de film, pe care nu mi-o explic nici acum. Stăteam în gazdă la o familie, într-un orașel mic din Tunisia, satelit al capitalei, și făceam tot felul de expediții nebunești prin jur, pe la țară, pe la ei. Într-o zi, după ce am fost în capitală, am zis că nu iau trenul la întoarcere și erau vreo 13 km până în orășelul unde locuiam.  Și am luat-o pe jos, pe calea ferată, că am zis că-i mai fain așa, iar calea ferată străbătea niște câmpuri și se mai vedeau din când în când, în zare, ceva căsuțe d-alea d-ale lor, dărăpănate, și porțiuni total pustii, aride. Ei, eu trăindu-mi, savurându-mi expediția pe firul căii ferate, la un moment dat mă opresc într-o zonă de câmp… așa… pur și simplu… să adulmec aerul.  Măi, și nu știu de unde naiba, parcă teleportat, a apărut un nene. Habar n-am, venise după mine o bucată de drum, nu știu, că eu, aeriană fiind, nu-s atentă dacă mă iau cu gândurile. Era alb nenea. M-a luat de mână și mi-a zis, în franceză (am realizat și după chip, apoi, că e francez), că mă duce undeva. Eu am zis: „Ok, hai atunci!”. Și m-a dus pe câmpul ăla, în inima câmpului, mai departe, la naiba cu craci… Eu, nebună, o secundă nu m-am gândit la ceva rău, eram complet hippie. Și ajungem la un moment dat în apropierea unei căzături de case, singura în toată pustietatea aia. Ca-n filme. Se auzeau tam-tamuri d-alea d-ale negrilor, dar care nu-s foarte populare în zona aceea, pentru că nu prea sunt negri pe acolo, nu mulți. Bun, și mă duce în fața pridvorului la căzătura aia dărăpănată și pleacă pur și simplu. Rămân, tot ca-n filme, în fața intrării și zic „na, dacă am bătut câmpu’ până aici, tre’ să intru”. Și intru. Oh, my God! Ce era acolo! O ceremonie de stambeli (cum am aflat ulterior de la gazde) pe care o făceau negrii, îndeosebi cei din sudul țării. Stambeli este un șir de ritualuri cvasi-păgâne în care fumează toți ierburi, unii cântă la acele instrumente și toți ceilalți dansează niște dansuri rituale care nu se compuneau decât din smucituri foarte violente ale capului și gâtului, cu tot restul corpului păstrând o cadență de balans. Tare mișto! Cam ca metaliștii noștri… Cert e că de la fumat, de la mișcările alea și de la muzică se produce transa. Și cădeau cataleptici pe jos. Unii se zbăteau ca și când ar trăi un coșmar în semiletargie, cu ochii dați peste cap. Peste toate astea, ritmul ăla hipnotic de tobe și fumul de la ierburi, de vedeai totul difuz cât parcă să nu știi de-i realitate sau trip. Și toți ăia în jur, în dans… Nimeni nu vorbea cu nimeni, nimeni nu interacționa cu nimeni, fiecare își trăia dansul propriu și transa proprie. Ceea ce pune însă capac la toate e că, deși am ajuns ca dintr-un alt film acolo, așa  blondă, albă și în pantaloni scurți, părea că absolut nimeni nu mă vede. Nimeni nu m-a întrebat nimic, nimeni nu s-a luat de mine. La un moment dat am luat de la o tipă o narghilea d-aia și m-am făcut țăndări, dar tare, tare mișto starea. Și-am stat și-am dansat și eu pe acolo și-am plecat torpilată, retur, pe calea ferată, noaptea, către gazdele mele pe care le-am găsit împietrite de spaimă, că nu știau de unde să mă ia. Le-am povestit de tripul meu și ei mi-au zis că ce făceau ăia acolo, of course, era complet ilegal.”

Tac: savurez imaginile poveștii suprapuse amintirilor mele din fostul ținut al lui Ben Ali. Îi spun să ne oprim aici și să continuăm altădată.

Fericirea din Titan

Altădată este peste câteva zile. În Titan, la ea acasă. Pe coridor mă întâmpină Lupița, bichonul ei cu sânge cubanez (diminutiv de la Guadelupa). Latră. Nu știu dacă a bine sau a rău, dar cum nu mi-e frică de câini, ne împrietenim repede. Intru pe ușă și îl văd și pe Buffone, pisoiul, turcesc de Angora și mai ager decât Baiazid Fulgerul însuși. În sufragerie descopăr numaidecât și rădăcinile bucureștene ale Florentinei. Ne așezăm pe niște scaune de bar, îmi aprind țigara, ea pe cea electronică, și începem discuția. Pe fundal, Laurie Anderson, Skunk Anansie și altele.

„Mama e bucureșteancă, tata, morenar. Mama e născută într-o familie de bucureșteni foarte veche și foarte bogată. Așa că am copilărit fifty-fifty: în timpul săptămânii eram la Moreni, iar în weekenduri și în vacanțe mergeam la bunica, la București.”

Cunosc genul acesta de bucureștean pursânge, cu mai multe generații de strămoși din urbea lui Bucur. La Budapesta, numărul celor cu 7-8 generații de localnici în spate nu depășește 200-300 de familii. Probabil că nici în creuzetul  identitar care este Bucureștiul nu sunt mai mulți.

O îndemn să îmi mai spună de părinți, de rădăcini… „Părinții mamei dețineau niște proprietăți la Moreni, așa a ajuns mama să se căsătorească cu tata. Tata era fiu de țăran, dar super-charismatic. A fost director de școală. Preda biologia (de la el mi se trage dragostea față de natură și față de animale, plecam tot timpul în expediții, la munte). Bunica Teodora, Mamaia Teodora era una dintre puținele patroane de fabrică de acolo. Era o lady wow, wow! Femeie de afaceri independentă. Nu am văzut-o niciodată îmbrăcată de casă, neglijent. Se retrăgea, se îmbrăca elegant, se machia, se parfuma, își făcea cafeaua și abia atunci saluta pe toată lumea. O femeie cu o prestanță uriașă. Nu a văzut-o nimeni, niciodată, ridicând tonul la cineva, vorbind altfel decât politicos. O tipă cu un ștaif în sânge, fabulos! Mama, în schimb, era Erik cel Roșu, o fire mai năstrușnică și mai războinică. A fost prima femeie din Moreni care a obținut permis de conducere, pe la începutul anilor 1960. Cam acestea ar fi legat de ai mei.”

Coming out

Foto: Adrian Stoicoviciu

Florentina a terminat liceul la Moreni. A urmat Facultatea de Litere la Timișoara, specializarea română-engleză. S-a căsătorit iute, a născut un băiețel și primul ei job, după faculate, a fost o repartiție undeva într-un sat ascuns de lângă Reșița, printre carașoveni. Făcea naveta, o întreagă aventură. De acolo a ajuns la o școală din Reșița de unde a fost dată afară disciplinar, nu se conformase vremurilor. Într-un final, ajunge din nou la București. Divorțată. Pentru că, deși era curtată de o armată de băieți, ei îi plăceau fetele. Punct. Așa că și-a cerut scuze: „Eram naivă, copilăroasă, nebună, patetică pe alocuri, habar n-aveam ce-i aia prudență sau cinism.. eram… nealterată… Și poate pentru toate astea la un loc am putut să te iubesc atât de nefiresc și de neomenesc de mult. Erai tu. Eram eu. Atât. Acum am vrut să închid un cerc și să plec mai departe. L-am închis. Am plecat. Fără să uit nimic, fără să regret, fără să șterg nimic cu buretele. Pentru că tot ce am aflat iubindu-te m-a făcut să mă descopăr până dincolo de orice limită. Știu cine sunt. Știu ce pot. Știu ce vreau. Știu unde mă aflu. Știu unde vreau să ajung. Și-ți mulțumesc că alături de tine am reușit să mă înalț atât de bine.”

Moreniul era atât de întunecat pe la sfârșitul anilor 1980, încât jucătorii echipei locale de fotbal, dream team-ul lui Jercălău&comp., ajunseseră, în primul lor meci pe nocturnă, la Porto, la limita leșinului. De prea mulți fotoni. Chiar dacă echipa se chema Flacăra.

În materie de deschidere față de minoritățile sexuale, România este un Moreni mai mare, iar Florentina, un fel de instalație nocturnă a ei. Ca să înțelegeți mai bine cum stau lucrurile cu lesbianismul în România anului 2012, ajunge să comparați conținutul dedicat termenului pe Wikipedia: varianta în română are nici mai mult, nici mai puțin de patru rânduri, adică ceva mai puțin de 500 de caractere. Și nu vorbim de vreun îndrumar bisericesc, ci de o enciclopedie care se declară liberă. Termenul are alocat, tot pe Wikipedia, de 274 de ori mai mult în spaniolă, de 206 ori mai mult în engleză, de 113 ori mai mult în franceză, de 37 de ori mai mult în germană, de 15 ori mai mult în rusă și de 10 ori mai mult în italiană. Până și în esperanto găsești mai multe informații. Nu mai vorbesc de note, linkuri, titluri, statistici, imagini și restul resurselor puse la dispoziția celor care vor să cunoască universul acestui termen.

„Femeile care iubesc femei sunt lesbiene. Bărbații, pentru că nu se pot gândi la femei decât în termeni sexuali, definesc lesbianismul ca sex între femei”, spune scriitoarea americană Rita Mae Brow. Nici DEX-ul nu este mai breaz: LESBIÁN, -Ă, lesbieni, -e, subst., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a insulei Lesbos sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Lesbosului sau populației lui, privitor la Lesbos sau la populația lui. 3. S. f., adj. (Femeie) care practică lesbianismul. Geografia bate viața! Mă contrariază însă pudismul lingviștilor, fermecători și atât de slobozi la gură în timpul liber.

„Și-a venit Anne… S-a umplut într-o secundă casa cu cârlionţii ei arămii care parcă se-nghesuiau să râdă jucăuş în inele largi alunecând pe umeri. Toată fiinţa ei părea un hohot de viaţă. Totul râdea în Anne. Îi râdeau degetele îmbrăţişând cana de cafea dimineaţa. Îi râdea auriul din jurul pupilelor când se furişa lângă mine pe fotoliul îngust din living. Şi tot râzând m-a chemat într-o dimineaţă în baie să… o ajut să se spele! Am înţepenit ca un Gâgă mare, tâmp, în pragul uşii! Ea, desigur, râdea. Recunosc, şi pe mine m-ar fi amuzat grimasa aia de contabilă paralizată care pusese stăpânire pe chipul meu! M-am împleticit către cadă şi, acolo, în faţa trupului ei gol, am înţeles cu o claritate care aproape că mi-a tăiat picioarele ce se întâmplă cu mine. Mi s-au revelat atunci, printre stropii de apă lucind pe pielea ei, nevoile, aşteptările, dorinţele. S-a jucat cu mine în baie, năstruşnica Anne! A intuit cei 2000 de volţi descărcaţi instantaneu în firavul meu trup de tânără mamă şi nevastă! Şi m-a îndemnat, aşa cum numai o femeie ştie să îndemne, să-mi plimb mâinile pe pielea ei. Mi le-am plimbat, complet năucă, şoptindu-mi singură în minte: „Doamne, ai milă de mine!”

Am aşteptat apoi să vină noaptea cu o stare ca dintr-un cântec de-al lui Andrieş: „Am furnici pe toată talpaaaa/ Frige podeaua ca un bec…”! Mi-am îmbătat sărmanul soţ cu o supradoză de Bloody Mary. A turnat şi ea fără milă litri de bere în mintea prietenului ce o însoţea în vacanţă. Către miezul nopţii, bieţii oameni au adormit chinuit care pe unde a apucat. Nu ştiu cum şi când am ajuns rostogolită pe patul din dormitor, goală, cu cârlionţii jucăuşi ai lui Anne invadându-mi curioşi şi nerăbdători pielea! Am trăit cu efervescenţă ceea nu mai trăisem până atunci. Am aflat că sunt departe de-a fi frigidă! Am găsit atunci, în trupul lui Anne, răspunsul la toate întrebările care-mi chinuiau somnul. Mi-am găsit iubirile din adolescenţă coapte până la capăt, adunate toate în trupul ei. Mi-am pierdut sensul de a fi într-o căsnicie lipsită de sens…

Anne, femeia asta tânără şi clocotind de viaţă, mi-a dat şansa marii întâlniri cu mine. Cu ceea ce am aflat că sunt! Apoi, firesc și dureros, au urmat dramele aferente mărturisirii mele făcute soțului, familiei, oamenilor dragi. Pentru că alegerea mea a fost să nu mă mint și, automat, să nu-i mint pe niciunul dintre oamenii pe care-i prețuiesc. Și-n zorii unei alte zile, am pornit pe drumul meu.”

Drumul Florentinei trece pe un teren accidentat, e un off-road social în toată regula. Într-o lume în care a asculta, a înțelege și a empatiza cu Celălalt sunt verbe premium, pare firesc că povestea ei și a altora ca ea este înfundată în ghena discursului public. De parcă nici nu ar exista. Există doar bezna în care aleargă niște eroi suficienți și identici ce se izbesc din când în când unul de celălalt.

Florentina Ionescu este una dintre cele mai cunoscute activiste din universul LGBT autohton (mai pe românește: Lesbian, Gay, Bisexual and Transgendered). A fost ani buni vicepreședinte la Accept, prima și cea mai importantă organizație de apărare și promovare a drepturilor minorităților sexuale din România. A conceput și coordonat Enola – „revistă pentru femei (nu doar) gay”. A continuat să se implice în acțiuni civice și în proiecte culturale, activitate din care s-a ales și cu câteva premii internaționale. În prezent lucrează „zi de zi” la un proiect social al cărui inițiator este.