Lecția bijutierului

Am fost prin piață, după bureți. Mai pe românește: champignoane (altceva decât ciuperci “globalizate” nu prea găsești, cât îi el de Obor, nici măcar vara). Am dat într-un final de un stand bun, cu marfă proaspătă, arătoasă și cu o coadă pe măsură, dar cu flux bun. Mă racordez și eu ca tot omul, aștept, îmi vine rândul. Vânzătorul, un bărbat la vreo 60 și ceva de ani, uscățiv, cu pomeți de chefliu și ceva mai puțini dinți decât Dan Diaconescu, mă întreabă, după o glumiță cam decoltată făcută uneia dintre domnișoarele care îl asistau, cât să fie. Un kilogram, îi spun. Ia ciupercile din ladiță cu un soi de făraș și le pune pe cântarul electronic, care indică… 0,998 kg. Ușor fascinat, ca după un număr de magie, îl întreb la rândul meu: “De câte ori vă iese așa, la fix, din prima?”. Aproape de fiecare dată, fac asta de 40 de ani, îmi spune, privindu-mă cu mândrie de meseriaș.