Ministrul fără portofoliu al Târgu Mureșului

Jócka (într-o pronunție aproximativă: „ioțca”, diminutiv de la Iosif, în maghiară) este, by far, cel mai pitoresc personaj în viață al Târgu Mureșului. Aparține castei de ciudați pe care lumea îi consideră nebuni, dar care dau farmec oricărui oraș mai de Doamne-ajută.

Jócka e de mult intrat în istoria și conștiința publică a orașului. Popularitatea sa locală se bate cu cea a lui Raed Arafat sau Laci Bölöni, pentru a aminti doar două dintre numele mai sonore ale urbei. Jócka e unic. Nu are nici anemia lui Forest Gump, nici forța lui Quasimodo. E undeva „între”. Când nu se declară al doilea Băsescu sau nu demonstrează de unul singur în buricul orașului, scandând împotriva regimului, Jócka vinde flori. Prin restaurante, pe stradă, peste tot. Îl vezi unde nici nu te aștepți. Apare surprinzător, cu o prezență meteorică, și încearcă să te convingă că marfa pe care ți-o livrează e ai’ mai proaspătă din târg. Dacă îl refuzi, nu-i baiu’ chiar mare, doar să îl cinstești cu câțiva arginți.

Țăranii spun „nebunul satului”. La oraș, e cu plural. Dincolo de patologiile sale politice, istoria modernă a „deșuchiaților” din Târgu Mureș este destul de bogată, strămoșii și contemporanii întru a-normalitate ai lui Jócka fiind nu mai puțin legendari: unul căruia îi plăcea să caute după mărunțiș pe sub grătarele metalice pe care își ștergeau picioarele cei care intrau sau ieșeau din aprozarele, braseriile și alimentarele de odinioară, bănuții strângându-i în cutii de chibrite; altul, întors de pe Frontul de Est, care avea damblaua să intre în aceleași alimentarele ale anilor ’80 doar pentru a le ironiza „goliciunea”, cu mici inserturi, bine gândite, din limba rusă; altul, elegant îmbrăcat, făcea legea prin autobuzele transportului în comun mai abitir chiar decât controlorii cu patalama sau anima publicul în anii de glorie ai fotbalului local; ori rivalul său de moarte, cu caschetă și geantă de CFR-ist având sacoul decorat cu pixuri, stilouri și efecte comuniste; lista e echilibrată de insolită și înțolită doamnă cu machiaj strident, adeseori îmbrăcată sumar, pe care o vedeai dansând cu nelipsita-i poșetă, și care, spune-se, în urma unei comoții cerebrale cauzate de o căzătură și-a revenit complet, uitând întreaga sa viață anterioară și intrând astfel în lumea banală; sau colega ei mai introvertită, care stă și azi ore întregi aproape nemișcată, precum statuia lui Avram Iancu, invitând grăbita lume din piața centrală să își afle greutatea pe cântarul ei leat cu Pazvante; ori personajul care șoca prin apariții neașteptate, de prin ganguri, întrebându-te de îngheța sângele în tine dacă nu ai un chiștoc.

Marile vedete din trecutul mai îndepărtat al acestui univers târgumureșean sunt însă două personaje aproape urmuziene: unul maghiar, celălalt român. Cei doi se devorau, din spirit patriotic, ori de câte ori de câte ori se ivea prilejul (și aveau grijă amândoi să nu îi apuce dorul de celălalt): „nefiind în stare să găsească prin întunerec hrana ideală de care amândoi aveau atâta nevoie, reluară lupta cu puteri îndoite și, sub pretext că se gustă numai pentru a se complecta și cunoaște mai bine, începură să se muște cu furie mereu crescândă, până ce, consumându-se treptat unul pe altul, ajunseră ambii la ultimul os”. Până aici potrivirea cu Urmuz. Nu știu, în cazul lor, care a terminat mai întâi…

Întâmplările antologice ale acestor năpăstuiți ai sorții se terminau nu o dată la secția de poliție sau mai rău, corecțiile aplicate temperându-le spiritul libertin. Însă foarte puțin.

Azi, percepția publică a lui Jócka este bună, dar n-a fost mereu așa, s-a mai maturizat. Și el, și localnicii. Prima oară am auzit de el când eram puști: Jócka era „casierul” unei găști de golani care mai ieșea din cuib să provoace la bătaie găștile altor cartiere. Au ajuns și după blocurile noastre. La final, perdanți au fost ai noștri, așa că au plătit tribut. Jócka venea cu șapca în mână și cerea banuții de la fiecare învins făcând, peltic cum e, comică dramatica situație.

L-am întâlnit apoi, ca mulți târgumureșeni, în varii ipostaze, care mai de care mai haioase sau inedite, inclusiv târziu în noapte, dând nas în nas cu el în timp ce furam flori din parc pentru nu știu ce eveniment de a doua zi. Am avut însă și un moment de aur, o discuție mai lungă purtată cu el pe terasa unui bistro local. Eu veneam de la un examen, îmbrăcat la patru ace, el, de la ale lui. S-a apropiat de masa la care stăteam de unul singur și mi-a oferit un buchet de flori cam plouate, să i le cumpăr. Era trist. L-am invitat la o bere și a început să depene: cum i-au furat unii unicul băiat din cei nouă copii ai săi, cum a ajuns la pușcărie după ce l-a executat sumar pe bărbatul prins în pat cu soția sa și cum, într-un final, a fost grațiat de Emil Constantinescu. Îmi arătase pînă și documentul cu pricina, ferfeniță de la atâta purtat. Discuția noastră s-a întins până în noapte, când am fost rugați să ne luăm jucăriile că e ora închiderii. Nu știu cât adevăr e în multele povești auzite atunci de la el. Nici nu prea contează. Știu însă că seara a fost savuroasă.

Ministrul Jócka, cum îl alintă apropiații, împlinește azi 62 de ani. Postarea îi este dedicată. Boldog születésnapot, Jócka! La mulți ani!