RSS

Palmare să fie, dar să știm și noi

Adevărul a publicat azi, ceva mai încolo de 12 trecute fix, pe platforma sa de bloguri, un text care, cel mai probabil la reacțiile negative ale cititorilor, a fost retras de pe site. Textul cu pricina e semnat de Adrian Țiglea, profesor, se spune în prezentarea sa de pe blog, de științe socio-umane. Textul postării îl puteți citi mai jos.

Nu o să facem analiza de conținut și cu atât mai puțin psihanaliza textului, respectiv autorului, nu e cazul, cine are ochi, să vadă. Ceea ce ne-a făcut, însă, să republicăm textul domnului Țiglea, supraviețuit în www grație inspiratei „vigilențe” a unei experimentate utilizatoare de pe FaceBook, e decizia celor de la Adevărul de „palma” un text considerat indezirabil. A greși e omenește, chiar dacă prezența lui Adrian Țiglea printre bloggerii Adevărului șoptește câte ceva despre cum sunt selectați câteodată colaboratorii publicațiilor. Era mult mai simplu, mai uman și mai firesc să ne fi spus și nouă, să fi precizat undeva, într-un soi de erată, da, domnule, am făcut-o de oaie, ne cerem scuze, nimeni nu-i perfect. Nu cred că ne-ar fi deranjat mai tare. Ar fi dovedit, dimpotrivă, că apreciază feed-backul de la cititori, că înțelege riscurile „agregării de bloguri” și că, astfel, folosește puterea Internetului mai mult decât alții. Ar fi fost „de bine”.

Idee pusă la cale cu Ioana Avădani.

Așadar:

Monoparentalitatea, o rătăcire de fiinţă

Adrian Țiglea

26 februarie 2013, 13:37

A creşte într-o familie cu un singur părinte este acelaşi lucru cu a fi bolnav de leucemie: un atac la demnitatea umană, o desconsiderare a bobului de dumnezeire din individ, o violare a intimităţii de a fi fericit, o stare perpetuă de oboseală metafizică, o insomnie a optimismului, o sucombare a bucuriei de a respira.

În majoritatea cazurilor, familia monoparentală nu este apanajul destinului funebru, al unui Dumnezeu mâniat pe creatură ori a unui virus cosmologic.

Se întâmplă că oamenii nu se cunosc bine pe ei înşişi, cad pradă prejudecăţilor sociale şi purced a zămisli fără a se interesa câtuşi de puţin de fenomenologia copilăriei. Pentru că generaţii întregi de fiinţe umane au plăsmuit urmaşi dintr-o pură imaginaţie a trupului, s-a împământenit gândul că un prunc poate creşte oricum, important este să-i dai viaţă.

Lăsând la o parte accidentele de sămânţă, de cele mai multe ori hotărârea de a avea un copil este una iraţională, fără a anticipa metamorfozele obligatorii de fiinţă care trebuie să însoţească identitatea părinţilor.

Nu mai vorbesc despre faptul că educarea unui copil nu ar trebui să fie un proces care se învaţă din mers. În absenţa unor lecturi solide de psihologie a copilului, fără o disciplinare serioasă a emoţiilor personale ale părinţilor, nu există mari speranţe pentru soliditatea viitoarei familii.

Monoparentalitatea a devenit un fenomen de masă, aşadar devianţa şi-a cucerit legitimitatea socială. Oamenii sunt într-atât de absorbiţi de sinele propriu, încât sunt în stare să iscodească infinite scuze pentru această umbră socială: şomaj, greutăţile vieţii, incompatibilităţi sexuale şi emoţionale, îndrăgostiri subite sau modulări neaşteptate ale poiectului de viaţă, care nu mai sunt compatibile cu weltanschauung-ul celeilalte jumătăţi mature a familiei, fapt care legitimează aventura divorţului.

De cele mai multe ori, adulţii deveniţi părinţi continuă să asume aceleaşi personalităţi precum cele de dinainte de a avea un copil, uitând că viaţa lor se împarte, asemeni vieţii unui pios creştin, în două emisfere: înainte şi după; în speţă, înainte şi după naşterea copilului. Nu mai vorbim despre faptul că viaţa unui om începe odată cu plămădirea sa, cele nouă luni de pre-fiinţare fiind vitale pentru dezvoltarea psiho-afectivă a viitoarei fiinţe.

Părinţii nu ştiu, adeseori, că fiinţa umană are o sensibilitate deosebită, ea purtând, mai mult sau mai puţin conştient, întreaga sa existenţă, întipărite în osatura personalităţii sale emoţionale, experienţele primilor ani de viaţă. Formula futilă cei şapte ani de acasă adăposteşte, de fapt, creuzetul viitoarei personalităţi adulte. Tot ceea ce vom respira de-a lungul vieţii noastre, din perspectiva sănătăţii emoţionale, îşi are roadele în copilăria mică, urcând apoi, prin adolescenţă, către tinereţe.

De multe ori, părinţii, mai cu seamă atunci când copiii le sunt mici, uită de prezenţa, alături de cuplul lor, a unui suflet distinct, înzestrat cu potenţialităţile proprii unui om matur, a cărui bună sau rea aşezare în fiinţă, de mai târziu, depinde în mod substanţial de atmosfera familială, de tălăzuirea ori de temperarea dezacordurilor inerente vieţii de cuplu.

Astfel, părinţii sunt chemaţi să respecte o sumă de reguli vitale întru buna desfăşurare a vieţii rodului sau roadelor trupurilor lor (să nu uităm, copiii iau naştere prin unire trupească, dar, pentru a izbuti să crească frumos, au imperios nevoie de unirea emoţională a cuplului): să nu se certe în faţa copilului, să îşi manifeste afectivitatea unul faţă de celălalt şi faţă de fiinţa pe care au deversat-o în lume, să fie sinceri cu propriul copil, care nu trebuie tratat ca un puşti indolent, dimpotrivă, se cuvine a fi asumat ca un om cu personalitate de sine stătătoare, demn de respect, iubire şi admiraţie.

Iniţial, copilul învaţă să devină om prin imitaţie, fapt pentru care el îşi urmăreşte foarte atent părinţii, chiar şi atunci când pare a se juca în lumea sa, căutând să înveţe formulele adecvate devenirii întru fiinţă.

Este o infantilitate să credem că celelalte instituţii sociale şi strada influenţează în substanţă fibra unui om. Adevărul unui om, dumnezeirea sau absenţa celestului din fiinţa sa trebuie căutate în gesturile părinţilor, în cuvintele, tonul şi privirile lor, în seninătatea sau certurile familiale.

Monoparentalitatea este un păcat ontologic nu numai din raţiuni economice. Sociologii au demonstrat că o familie cu un singur părinte – copiii fiind crescuţi, în majoritatea cazurilor, de o mamă singură – se află la limita de jos a sărăciei, fapt care antrenează numeroase ambiguităţi de natură organică. Dar, adevărata fractură vizează sufletul copilului, implicit pe cel al viitorului adult. În primul rând, vorbim despre disconfortul afectiv creat copilului care, comparându-se cu colegii săi, descoperă disidenţa ontologică în care a fost aruncat fără voia sa. În al doilea rând, a trăi cu un singur părinte este sinonim cu a te ruga unei jumătăţi de zeu.

Cum fiecare părinte joacă un rol precis în dezvoltarea psihologică a copilului, absenţa mamei ori a tatălui handicapează copilul, pentru toată viaţa, de acel surplus de fiinţă, necesar reuşitei existenţiale. Pentru că, şi asta se uită adesea, oamenii care izbândesc cu firea în viaţă – şi care reuşesc această performanţă cu cât mai puţine sacrificii de ordin emoţional – sunt aceia care nu poartă în ei rănile deschise ale separării părinţilor.

De cele mai multe ori, în loc de a se concentra asupra dezvoltării proprii şi a se bucura de sinele lor, aceşti tineri sunt măcinaţi de dureri nevindecabile, cauzate de handicapul emoţional dobândit ca urmare a absenţei unuia dintre părinţi.

Este ca şi cum ai trăi cu o fereastră spartă în suflet: adeseori te trage răceala, iar depresiile nepoftite se strecoară cu uşurinţă printre cioburile împlântate în fiinţa ta. Şi, în loc de a se izbăvi existenţial prin construirea unor familii proprii, fericite şi sănătoase din punct de vedere emoţional, adeseori aceşti oameni abuzaţi sufleteşte de drama monoparentalităţii ajung să îşi şchiopăteze propria familie sau aleg să nu se căsătorească niciodată.

Trecutul, în loc să fie o proptea, a devenit o încremenire în durerea de suflet. Viaţa lor semănând astfel unui mormânt care îşi aşteaptă în fiecare clipă ţărâna umană. Şi nu este doar o metaforă canceroasă, este reflexul hiperbolizat al unui adevăr existenţial. Aveţi, grijă, deci.

Discussion (3)

There are 3 responses to “Palmare să fie, dar să știm și noi”.

  1. nuti responded:

    · Reply

    adevarul.ro a publicat o astfel de precizare si a explicat motivele pentru care textul a fost retras. Aceasta poate fi gasita aici.

  2. Ne cerem scuze în faţa cititorilor pentru orice inconvenient creat cu textul „Monoparentalitatea, o rătăcire de fiinţă“, atât prin publicarea textului, cât şi prin decizia de a-l scoate de pe site-ul adevarul.ro, şi le mulţumim celor care ne-au trimis sesizările cu privire la textul în cauză http://adev.ro/mivqks

  3. Multumim pentru ca ati semnalat acest text. Decizia de a retrage textul a fost una fireasca, dar pe care nu o puteam lua mai rapid de atat, avand in vedere ca bloggerii Adevarul au libertatea de a-si publica singuri textele. Cu toate acestea, nu cred ca ajutam pe nimeni, mai ales pe cititori cu faptul ca textul apare aici. Multumim pentru intelegere

Leave a Comment to nuti Cancel Reply

Your email address will not be published. Required fields are bold.

*

code