Picturi dintr-o inhibiție: Tirana

Așadar, ma roagă și pe mine Șutu, plecat în Siclia, să postez ceva. „Orice și oricât de lung”, mă liniștește el pe mess înainte de a apuca să îl întreb de detalii. E ca și cum, proprietar de birt fiind, ai lăsa barul deschis și ai invita lumea să consume până te întorci. Nu mi s-a mai întâmplat chestia asta de vreo zece ani, când la un chef în Istanbul, barmanul, proaspat imigrant bulgar, după ce a aflat că suntem din România a lăsat barul pe mâna noastră cu invitația explicită să consumăm cât vrem și cât ne lasă timpul, după care s-a dus la culcare. Și cum timpul la turci e foarte generos, vă dați seama că nimeni din cei prezenți acolo nu mai ține minte ce și cât a consumat…

În emoția ce m-a cuprins dupa invitația primită, mi-am zis să postez un studiu despre chimia viermilor politici mici și foarte mici sau ceva despre metamorfoza roșiilor spre Bloody Mary ori despre elementele de filosofie a temporalității în practica profesională a lui Dan Diaconescu. Cu alte cuvinte, habar n-aveam ce să scriu.

Până la urmă am decis să postez ceva complementar, ca să nu fiu chiar rupt de context. M-au ajutat ultimele luni, în care am bântuit și eu prin afara țării, prin Balcani, pentru un articol despre cum s-au schimbat numele de străzi în Belgrad, Sarajevo, Sofia, Tirana etc., după 1989.

Pe undeva, atmosfera periplului ăsta al meu era, și ea, ușor siciliană, doar că locurile erau puțin mai prafuite și mai îmbibate de melanjul mirosului de vodcă și transpirație. În rest, am văzut cel puțin la fel de mulți mafioți, semi-mafioți, quasi-mafioți, mafioți diletanți și mahări ca în Sicilia, cu toată fauna ce înconjoară aceste vietăți ocrotite de lege. Numai că în Balcani, până și caracatița e un animal domestic, iar nepotismul, mai lax și mai dezorganizat decât în leneșa insulă italiană.

Discutând subiectul cu o enciclopedie vie a Academiei de științe din Sofia, domnul Kazansky, aflu exact care e diferența dintre ce am văzut eu și ce a văzut Șutu vara asta: sicilienii spun „un om de onoare”, pentru că nu poți încălca regula. În Balcani, în schimb, poți. Dacă faci pe năznaiul și vrei reguli, ești imediat scos din sistem. Inteligența, onestitatea, rigoarea, strictețea, continuă Kazansky, nu sunt respectate la noi (în Bulgaria, evident – n.m.). Una peste alta, dacă putem vorbi de vreo trăsătura genială a poporului bulgar, aceasta e invidia. Ca să vedeți că nu toți vecinii noștri au ceafa groasă.

Istorioarele și vorbele de duh pe care le-am auzit sau experiențele și întâmplările la care am fost martor în aceste câteva săptămâni de drumeție media prin Balcani sunt sufieciente pentru a susține o campanie de inserturi a financiar-disperatelor cotidiane românești. Aici, ca să nu abuzez de bunătatea lui Cristi, am să relatez doar una.

O zi de august la ora prânzului și vreo 40ºC afară. Stau pe terasa tihnită a unui restaurant cu clienți puțini și îmi savurez tacticos cafeaua pe ritmurile resuscitate ale unei piese de Britney Spears. Pe fundal, în surdină, răzbate vocea muezinului care cheamă credincioșii la rugăciune. Brusc, dinspre trotuarul care mărginește terasa, la nici zece metri de mine, aud rafalele unei puști-mitralieră. Zgomot infernal, fum, spaimă. Se trage! Una din cele două fete de lângă masa alăturată se aruncă sub masă, cealaltă plonjează direct într-un tufiș. Oricât de breaz aș fi, nu pot să nu mă ascund după stâlpul aflat la doi metri de mine.

Calvarul durează 30 de secunde. Se lasă liniștea și apare un domn care ne spune cu toată naturalețea locului, că nu e nimic grav: „De data aceasta doar se filmează…”. Chelnerii se amuză copios (știau că se filmează), clienții înjură sau mimează un zâmbet pentru a mai salva ce putea fi salvat din jenanta situație. Plătesc consumația, dau să plec și aud în spatele meu un incert „Welcome to Tirana!”. Era barmanul. Și prima mea zi în capitala Albaniei.

Despre alte pățanii trăite pe aceleași meleaguri cu destin aleator, puteți citi aici. În rest, dragă Cristi, te așteptăm acasă. Nicăieri nu-i pelinul mai dulce ca aici.