Poveste cu Árpád Göncz și un erou de la Timișoara

Foto: Árpád Göncz Foundation

Aflu acum, că ieri a murit Árpád Göncz, fostul președinte al Ungariei. Avea 93 de ani. Scriitor și traducător, Göncz a fost arestat și condamnat la închisoare pe viață după Revoluția Maghiară. Scapă, șapte ani mai târziu, în 1963, printr-o amnistie.

În august 1990, devine primul președinte al Ungariei de după răsturnarea regimului comunist. A fost, alături de Vaclav Havel și Lech Waleca, unul dintre politicienii și șefii de stat din partea aceasta de continent la care jinduiam și noi, ăștia de nu plantaserăm flori prin Piața Universității, pe vremea când Iliescu&comp. dădeau cu România de toți pereții. N-a fost, dar mai ales, nu se putea să fie.

Mai multe despre Göncz nu am a scrie, îl știam doar din cărți. De acolo, în schimb, îl vedeam un om sclipitor, dintr-o epocă ce-mi pare tot mai îndepărtată. Am însă de povestit o întâmplare auzită de la cineva care l-a cunoscut: Aurel Baghiu, liderul revoltelor studențești de la Timișoara, între timp trecut și el printre cei drepți.

În toamna lui 1996, la Budapesta s-a organizat o întâlnire cu invitați din toată lumea, oameni care avuseseră, într-un fel sau altul, legătură cu cele întâmplate 40 de ani mai devreme. Printre ei, și domnul Baghiu, care urma să primească cea mai importantă distincție acordată pe atunci de statul ungar unui cetățean străin. La dineul de după ceremonia de decernare, Aurel Baghiu a fost preferatul lui Árpád Göncz, cei doi stând la depănat cu mult peste cât ar fi recomandat protocolul, fostul student de la Timișoara devenind un fel vedetă a serii.

Întors acasă, la Cluj, Aurel Baghiu a pus distincția primită la Budapesta, o plachetă din bronz cu portretul în basorelief al fostului premier ungar, Imre Nagy, pe unul din rafturile bibliotecii, alături de poza Regelui Mihai și cea a lui Corneliu Coposu, al cărui apropiat a fost. Cum e și firesc, placheta avea și însemnele statului ungar, inclusiv tricolorul, detaliu care nu scăpa amicilor mai „patrioți” care-l vizitau pe domnul Baghiu acasă (era perioada în care Funar vopsea de zor coșurile de gunoi ale Clujului în roșu, galben și albastru).

Unii, mai abrupți, îl mai întrebau:

– Păi, bine, mă, Aurică, taman o disctincție din Ungaria te-ai găsit tu să-ți pui pe bibliotecă?

Răspunsul ucidea orice replică:

– Când o să primesc o distincție și din partea statului român, o să o pun și pe aceea…

R.I.P. Mr. Göncz!